Spulberarea miturilor genetice cu privire la homosexualitate (II)
de Ramona Bunescu
Citiţi aici prima parte a articolului
Studiile Kallman, Bailey şi Pillard
Unul dintre studiile cele mai frecvent citate pentru a promova genetica orientării sexuale este cel a lui Kallman, din 1952. În această lucrare faimoasă el a observat o rată (altfel spus o asociere genetică) de 100% pentru orientarea sexuală între gemenii identici (1952, 115:283). Dacă acest rezultat ar fi adevărat, cauzele biologice ale homosexualităţii nu ar mai putea avea oponenţi. Totuşi Kallman a spus că această concordanţă perfectă este înşelătoare, deoarece subiecţii studiului său au fost selectaţi dintre bărbaţii spitalizaţi şi bolnavi mintal (Rainer, et.al., 1960, 22:259). Cu toate acestea, cercetările lui Kallman au deschis uşile pentru alte studii asupra gemenilor, în vederea descoperirii orientării sexuale.
Michael Bailey şi Richard Pillard, cercetători la Universitatea Northwestern şi la Universitatea de Medicină din Boston, au efectuat un studiu similar, examinând 56 de perechi de gemeni identici, 54 de perechi de gemeni fraterni, 142 de fraţi ai gemenilor şi 57 de perechi de fraţi adoptivi (1991, 48:1089.1096). Ipoteza lor era aceea că dacă homosexualitatea este o trăsătură moştenită, atunci este de aşteptat ca mai mulţi fraţi gemeni să aibă aceeaşi orientare sexuală decât fraţii non-biologici sau cei care nu sunt gemeni.
Iată rezultatele cercetărilor lor:
52% dintre gemenii identici ai bărbaţilor homosexuali erau şi ei homosexuali;
22% dintre gemenii fraternali erau, de asemenea, homosexuali;
11% dintre fraţii adoptivi ai bărbaţilor homosexuali erau şi ei homosexuali;
9,2% dintre fraţii non-biologici aveau orientare homosexuală (Bailey şi Pillard, 1991, „Un studiu genetic asupra orientării sexuale masculine”);
48% dintre gemenii identici ai femeilor lesbiene aveau şi ei orientare homosexuală;
16% dintre gemenii fraternali erau, de asemenea, homosexuali;
6% dintre surorile adoptive ale femeilor cu orientare homosexuală erau şi ele homosexuale ( Bailey şi Benishay, 1993, „Asamblarea familială a Orientării sexuale feminine”).
Probleme ale studiului Bailey şi Pilard
Observaţia strigătoare la cer este aceea că, în mod cert, proporţia gemenilor identici care au „moştenit” homosexualitatea nu a fost de 100%. Dacă într-adevăr ar fi existat o „genă homosexuală”, atunci toţi dintre gemenii identici ar fi trebuit să aibă o orientare homosexuală. Studiul celor doi arată că fraţii adoptivi care s-au orientat către homosexualitate au fost mai mulţi decât cei biologici. În revista Science Neil Risch şi colegii săi au subliniat: „Fraţii biologici şi adoptivi au înregistrat acelaşi rezultat. Această observaţie sugerează că nu există un factor genetic, ci mai degrabă unul familial” (1993, 262:2063).
Oamenii de ştiinţă Byne şi Parsons afirmă: „Rata homosexualităţii la fraţii biologici era de numai 9,2 – în mod semnificativ mai scăzută decât ceea ce pretinde o simplă ipoteză genetică care ar trebui să arate aceleaşi rate, atât pentru gemenii DZ (dizigotici), cât şi pentru fraţii biologici.”
O altă observaţie ar fi aceea că un studiu recent asupra gemenilor nu a ajuns la rezultate similare. King şi MacDonald au studiat 46 bărbaţi şi femei de orientare homosexuală. Evaluările similitudinilor raportate de aceştia erau de 10% sau de 25% la gemenii monozigotici. De asemenea, aceste concluzii depind şi de faptul dacă au fost sau nu luaţi în considerare şi bisexualii. Evaluările pentru gemenii dizigotici erau de 8% sau 12%, din nou depinzând de evaluarea sau neevaluarea bisexualilor (King şi MacDonald, 1992).
Byne şi Parsons au afirmat: „Ratele obţinute sunt în mod semnificativ mai scăzute decât cele ale lui Bailey şi Pillard ” (p. 230). „Dacă rata concordanţei este aceeaşi pentru gemenii MZ şi DZ, importanţa factorilor genetici va fi în mod considerabil mai scăzută decât au sugerat Bailey şi Pillard” (p. 230).
Un alt factor care merită să fie luat în considerare este acela că Bailey şi Pillard nu au studiat la întâmplare grupuri de homosexuali. Cei care au participat au fost recrutaţi prin reclame plasate în publicaţiile de orientare homosexuală. Această metodă este destul de îndoielnică, deoarece depinde într-o măsură foarte mare de cititorii acestor publicaţii şi de motivele pe baza cărora aceştia răspund. Aşadar, rezultatele ar putea fi părtinitoare – de exemplu, ratele umflate de concordanţă între gemenii identici se pot datora participării preferenţiale (Baron, 1993).
Hubbard şi Wald afirmă: „faptul că gemenii fraternali ai bărbaţilor homosexuali erau la fel de predispuşi către această orientare arată că influenţele exterioare au o mare importanţă” (1997, p. 97).
Oamenii de ştiinţă Byne şi Parsons afirmă: „studiile ulterioare arată că această teorie biologică a homosexualităţii nu este susţinută” (50:228).
Comentând asupra raportului Bailey/Pillard, cercetătorii Billings şi Beckwith au scris: „Deşi autorii au interpretat descoperirile lor ca fiind o dovadă pentru baza genetică a homosexualităţii, noi considerăm că datele de fapt reprezintă o mărturie serioasă a influenţei exterioare” (1993, p. 60). Deşi Bailey şi Pilard au recunoscut unele dintre lipsurile cercetărilor lor, ei au fost totuşi citaţi în Science News: „cercetările noastre arată că orientarea sexuală masculină are o substanţială bază genetică” (Bower, 1992, 141:6).
Studiul Dean Hamer
La doi ani după Simon LeVay, un grup de cercetători, condus de omul de ştiinţă Dean Hamer, a presupus că există o legătură între homosexualitatea masculină şi o genă a cromozomului X. Echipa lui a investigat 114 familii a bărbaţilor gay. S-au adunat informaţii de la 76 de bărbaţi cu orientare homosexuală şi 40 de perechi de fraţi homosexuali. S-a cercetat suma de incidente homosexuale printre rudele celor care au această orientare. În multe familii, bărbaţii homosexuali aveau pe linie maternă rude care manifestau această orientare sexuală. Concluzia cercetătorilor a fost că acest cromozom X ar putea adăposti o genă homosexuală care se transmite numai pe linie maternă.
Apoi, Dean Hamer şi echipa sa a folosit conexiunile pe care la face ADN-ul pentru a face o corelaţie între moştenirea genetică şi orientarea homosexuală. Din cele 40 de perechi de fraţi homosexuali, Hamer a descoperit că 33 aveau o aceeaşi regiune a ADN-ului, numită q28 – o genă localizată la vârful braţului lung al cromozomului X. În acest sens, Hamer şi colegii săi au notat: „experimentele noastre sugerează existenţa unei regiuni care are legătură cu determinarea orientării sexuale la aproximativ 4 milioane de perechi de ADN de bază, pe vârful braţului lung al cromozomului X” (1993, 261:326).
Hamer şi colegii săi au speculat: „Conexiunea cu segmente de pe Xq28, care este regiunea subtelomerică a braţului lung al cromozomului ce determină sexualitatea, avea un scor de 4,0. Aceasta indică un nivel de certitudine statistică de mai mult de 99% asupra faptului că cel puţin un subtip al orientării sexuale masculine este influenţat genetic” (261:321, ed. Îmb.).
Probleme ale studiului lui Hamer
Una dintre cele mai semnificative probleme ale studiului lui Hamer este aceea că nici el şi nici colegii săi nu au considerat necesar să verifice dacă vreunul dintre bărbaţii homosexuali din familiile studiate purtau, la rândul lor, această genă! De asemenea, Hamer nu a explicat niciodată de ce anume celelalte şapte perechi de gemeni nu aveau acelaşi model genetic. Dacă aceasta este „gena homosexuală” atunci ar fi normal ca absolut toţi homosexualii studiaţi să o fi avut, însă nu a fost aşa.
Într-o scrisoare către revista Science, Anne Fausto Sterling şi Evan Balaban au evidenţiat şi alte probleme ale studiului Hamer: „În ciuda admiraţiei pe care o avem faţă de munca lui Hamer, noi simţim că este totuşi important să îi recunoaştem şi punctele slabe. Cel mai elocvent aspect este lipsa unui grup de control adecvat. Studiul demonstrează moştenirea (cosegregarea) unei trăsături – pe care Hamer a etichetat-o ca fiind „homosexualitatea” – datorită modelelor cromozomului X şi, de asemenea, concordanţa acestei trăsături la fraţii homosexuali. Această cosegregare are importanţă dacă mama este heterozigotă. În acest caz, separarea cromozomilor fără model ar trebui să apară la fraţii care nu sunt homosexuali. Dar Hamer şi cu grupul său nu au mers niciodată în această direcţie”(1993, 261:1257, ed. Îmb.). Fausto Sterling şi Balaban au continuat: „corelaţia nu indică în mod obligatoriu cauzalitatea” (261:1257). Cu alte cuvinte, metodologia lui Hamer lasă de dorit, iar rezultatele nu reflectă întreaga populaţie.
George Rice şi colegii săi din Canada au cercetat gena Xq28. Concluzia lor este: „Rezultatele noastre nu sprijină existenţa unei gene a cromozomului X care să determine homosexualitatea masculină” (1999, 284:665, ed. Îmb.). Rice şi colegii săi au inclus 182 de familii în studiul lor. „Nu este clar de ce rezultatele noastre sunt atât de diferite faţă de cele ale lui Hamer. Datorită faptului că studiul nostru a fost mai mare, cu siguranţă am avut potenţialul adecvat pentru a detecta un efect genetic la fel de mare cu cel raportat în acel studiu. Totuşi, datele noastre nu vin în sprijinul prezenţei unei gene importante care influenţează orientarea sexuală la Xq28” (284:667).
Comentând asupra studiului făcut de Rice şi colegii săi, Ingrid Wickelgren a afirmat: „…grupul de cercetători din Ontario a descoperit că fraţii homosexuali nu erau mai înclinaţi să poarte Xq28 decât în mod normal…Ebers interpretează aceste rezultate ca şi când această conexiune a cromozomului X nu există cu adevărat” (1999, 284:571). Comentând asupra validităţii studiului Hamer, Wickelgren l-a citat pe George Rice: „Având în vedere rezultatele, acestea sugerează că, şi dacă ar exista vreo legătură Xq28, aceasta este atât de slabă încât nu contează deloc” (1999, ed. Îmb.).
În iunie 1998, psihiatrul Universităţii din Chicago, Alan Sanders a afirmat, la întâlnirea Asociaţiei Americane de Psihiatrie, că nici el nu a ajuns la rezultate care să le verifice pe cele obţinute de Hamer. Căutând o mărire a conexiunii Xq28, echipa lui Sanders a studiat un grup de 54 de perechi de fraţi homosexuali. Aşa cum a indicat Wickelgren, echipa lui Sanders a găsit „doar o slabă aluzie – care nu era semnificativă din punct de vedere statistic – a unei legături Xq28, printre cele 54 perechi de fraţi homosexuali ”(284:571).
Deci două laboratoare independente nu au putut reproduce vreun rezultat măcar asemănător cu al lui Hamer.
Recuperarea homosexualilor – dovadă împotriva teoriei genetice
O persoană născută cu diabet sau cu sindromul Down nu are nicio speranţă să se vindece vreodată. Va purta întreaga viaţă această anomalie cromozomială moştenită de la părinţi. Homosexualitatea apare a fi cu mult diferită de aceste situaţii. Multe persoane au reuşit cu succes să îşi schimbe orientarea sexuală. Totuşi, în mod ironic, din cauza faptului că homosexualitatea nu mai figurează în Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, aceasta i-a împiedicat pe mulţi doctori să aplice o terapie de recuperare a persoanelor homosexuale. Academia Americană de Pediatrie şi toate marile asociaţii pentru sănătatea minţii au transmis semnale de alarmă, avertizând asupra unor posibile daune pe care le pot aduce homosexualilor astfel de terapii de recuperare.
În 1998, Asociaţia Americană de Psihiatrie a oferit o declaraţie asupra poziţiei sale privind tratamentul psihiatric în cazul orientării sexuale: „nu există nicio dovadă ştiinţifică publicată care să vină în sprijinul eficacităţii terapiei de recuperare în vederea schimbării orientării sexuale… Riscurile potenţiale pe care le prezintă terapia de recuperare sunt majore, incluzând depresia, anxietatea, şi comportamentul autodistructiv” (Asociaţia Americană de Psihiatrie, 1999, pag. 1131).
Robert Spitzer
Cercetătorul a efectuat un studiu pe 200 de voluntari (143 bărbaţi şi 57 femei) într-un efort de a vedea dacă participanţii îşi pot modifica orientarea sexuală de la homosexuali la heterosexuali (2003, 32:403-417). Spitzer a descoperit anumite schimbări în trecerea de la homosexualitate la heterosexualitate. Acestea au durat cel puţin cinci ani. „În anul care a trecut, majoritatea participanţilor au trecut de la o orientare predominant sau exclusiv homosexuală la o orientare predominant sau exclusiv heterosexuală” (pag. 403). Deci, afirmă Spitzer „există dovezi că se poate modifica orientarea sexuală a unor homosexuali sau lesbiene cu ajutorul terapiei” (pag. 415).
NARTH
Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Tratarea Homosexualităţii (NARTH) a făcut publice rezultatele unui studiu de doi ani: „Înainte de tratament, 68% dintre pacienţi se considerau exclusiv sau aproape exclusiv homosexuali. După tratament, doar 13% se considerau ca la început, în timp ce 33% se considerau, fie exclusiv, fie aproape complet heterosexuali” (Nicolosi, 2000, 86:1071).
Acelaşi studiu a arătat că „deşi 83% dintre pacienţi au mărturisit că urmau programul de terapie în primul rând pentru că erau homosexuali, 99% dintre cei care au participat au afirmat că acum consideră ca fiind adevărat faptul că tratamentul împotriva homosexualităţii este eficient şi valoros” (pag. 1071).
Rob Goetze
Aceste date merg mână în mână cu proiectul de cercetare în continuă desfăşurare al lui Rob Goetze, care a descoperit până acum 48 de articole sau cărţi conţinând informaţii relevante asupra posibilităţii schimbării orientării sexuale (2004). Dintre studiile descoperite, 31 din 84 au arătat un număr destul de mare de indivizi care şi-au schimbat orientarea homosexuală. Acestea nu sunt studii care doar speculează asupra posibilităţii de recuperare; ele prezintă şi datele care să le susţină.
Comunitatea homosexuală continuă să afirme cu tărie că homosexualitatea este atât de mult o parte a identităţii lor, încât este dincolo de capacitatea oricui să o schimbe. Deci, cu cât această comunitate poate convinge publicul că orientarea lor homosexuală este dincolo de puterea lor de a o controla, cu atât mai multă toleranţă sau chiar tratamente preferenţiale vor putea câştiga din partea lui.
Citiţi şi:
Sindromul retragerii sociale acute – unul dintre efectele unei societăţi bolnave
Viaţa sexuală la români: o problemă socială?
yogaesoteric
22 martie 2010