Statele Unite ale Europei sau nimic

„Decenii la rând, Franța și Germania au fost numite «tandemul», sau «cuplul», sau «motorul» care conduce Europa. Au încercat să lucreze împreună pentru a uni continentul. Însă, pentru a continua cu metaforele, Franța vrea să conducă un Euro-Porsche cumpărat în leasing împreună, în timp ce germanii insistă să economisească din banii pentru benzină. Acum, un lung șir de crize – din Belarus până în Nagorno Karabah – arată că Franța și Germania nu au aceeași foaie de parcurs”, scrie pentru Project Syndicate Josef Joffe, membru al Hoover Institution de la Stanford University și membru al consiliului editorial al Die Zeit.

Nu e surprinzător. Așa cum spunea fostul ministru de Externe al Germaniei, Sigmar Gabriel, Franța și Germania „văd lumea diferit” și de aceea au „interese diferite”. Adevărul este că divergențele franco-germane sunt la fel de vechi ca și UE.

Această diferență este frustrantă pentru actualii lideri – președintele Emmanuel Macron și cancelara Angela Merkel – așa cum a fost și pentru predecesorii lor, Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, din momentul în care și-au dat mâna peste Rhin, acum 60 de ani. Urmau să transforme două țări inamice în țări prietene. Însă statele nu se căsătoresc. Ele se supun intereselor, nu unul altuia.

Când două puteri se apropie atât de mult, întrebarea este cine conduce și cine este la remorcă? Hiperactivul Macron vrea cu siguranță să conducă Europa (și, să spunem adevărul, toți predecesorii săi de Elysee au vrut asta). De partea cealaltă, Merkel insistă pe prioritățile Germaniei.

Actualele divergențe pleacă și de la diferențele de caracter. Temperamental, Macron este opusul lui Merkel. Macron vrea lumina rampei, iar Merkel, cunoscută acasă drept Mutti, preferă să citească același discurs despre continuitate și prudență.

Asta se reflectă și în politica externă. Din 2017, când a câștigat prezidențialele, Macron a flirtat cu președintele SUA Donald Trump, cu Vladimir Putin și cu președintele chinez Xi Jinping, iar apoi s-a întors deziluzionat de la fiecare dintre cei trei. Pur și simplu, Franța nu joacă în liga lor. Spre deosebire, Merkel a păstrat o distanță față de Trump, Putin și Xi.

Macron a mai spus și că NATO este în „moarte cerebrală”, reluând afirmația lui Trump cum că NATO este „demodat”. Însă cancelara Germaniei ar fi ultima care să stingă lumina la sediul NATO de la Bruxelles. Până la urma, NATO a garantat securitatea Germaniei vreme de 70 de ani, iar asta cu mari reduceri de preț pentru Germania.

Unele dintre cele mai recente dezacorduri între Franța și Germania vizează Mediterana de Est, unde Grecia și Turcia – ambele state NATO – au amenințat că se vor război pentru explorarea gazelor în zone economice contestate. Macron s-a plasat repede de partea Greciei, trimițând nave de război și avioane, promițând și arme. În luna septembrie, Macron a găzduit un summit în Corsica la care au participat liderii altor șase state mediteraneene, pentru a constitui o contragreutate la Turcia. Germania nu a fost acolo.

Merkel mormăie în schimb platitudini despre „relația multifațetată” cu Turcia, care este necesar să fie „atent echilibrată”. Interesele germane sunt limpezi: președintele turc Recep Tayyip Erdogan păzește frontiera turco-siriană în fața unui val necontrolat de refugiați din Orientul Mijlociu care s-ar îndrepta spre Germania, dacă li se dă ocazia. Dacă-l provoci pe Erdogan, atunci va deschide robinetul refugiaților.

Apoi avem actuala luptă dintre Armenia și Azerbaidjan pentru Nagorno-Karabah. Macron, Putin și Trump le-au cerut celor două tabere să negocieze imediat, în timp ce Erdogan a luat partea azerilor musulmani împotriva armenilor creștini. Germania este mai puțin „alarmată”, pentru că Merkel nu-și permite să și-l îndepărteze pe Erdogan.

După ce o parte mare din Beirut a fost distrusă de explozia din august, Macron a transmis rapid Libanului că va organiza o conferință internațională a donatorilor, fără a se coordona cu Merkel. Franța, care a controlat Levantul după Primul Război Mondial, vrea să-și mențină un cap de pod pentru a-și păstra influența regională; Germania nu are interese strategice aici și, instinctiv, nu vrea să se implice în ceva ce ar putea escalada. Interese diferite, scheme de acțiune diferite.

Germania abordează la fel și Libia, în al cărei război civil s-au implicat Rusia, Egipt, Arabia Saudită, Turcia și Franța. Tot ce poate face mai bine Germania în Orientul Mijlociu este să organizeze alte convorbiri de pace la Berlin, așa cum e tradiția germană.

Asta este doar o listă scurtă a diferențelor de abordare în politica externă germană și franceză din ultimele luni. Ea confirmă un model: Franței îi place să se implice iar Germaniei să rămână deoparte. Angela Merkel a spus recent că a venit „ora Europei” într-o „lume agresivă”. Dar, dacă Franța și Germania nu se pot coordona, cum o pot face restul celor 25 de state membre UE?

Motivul este unul structural. Nu poți reduce 27 de state la unul singur, nici măcar în ce privește relația cu Rusia sau Belarus, unde președintele Aleksandr Lukașenko este hotărât să distrugă mișcarea pro-democrație. Când cei 27 au încercat să impună sancțiuni Belarului, micuțul Cipru a arătat că va vota doar dacă restul UE cade de acord să penalizeze Turcia pentru explorarea ilegală a zăcămintelor în estul Mediteranei.

Este o poziție ce putea fi anticipată. Ciprul este o colonie economică a Rusiei, iar Lukașenko este clientul lui Putin. După săptămâni de discuții, Ciprul a cedat. UE va sancționa 40 de oficiali belaruși, dar este o pedeapsă care nu-l va face pe Lukașenko să-și pregătească bagajele și să plece.

UE este a doua putere economică a lumii, înaintea Chinei. Pe hârtie, are la fel de mulți militari ca și SUA. Însă nu aceste aspecte sunt esențiale pentru a deveni un actor strategic la nivel internațional. Dacă ar fi așa, atunci Elveția ar trebui să fie o mare putere.

Desigur, toți liderii europeni vor vorbi despre destinul comun al Europei. Însă, în cazul UE, „unitate” este deseori opusul capacității de a acționa ca un tot. Un bloc de 27 de state care nu pot acționa decât în unanimitate în chestiuni considerate esențiale nu va fi niciodată un actor strategic, pentru că se va ghida mereu după cel mai mic numitor comun, cel acceptat de toți.

Chiar dacă Franța și Germania ar merge în aceeași cadență, ceilalţi nu le vor urma unul după altul, pentru că se tem de dominația franco-germană. Până când nu vor fuziona în Statele Unite ale Europei, țările membre nu vor face trecerea la votul majoritar în chestiunile strategice.

Citiţi şi:
Transformarea Uniunii Europene în Statele Unite ale Europei se va petrece până în 2025?
Planurile lui Napoleon și Hitler materializate prin Uniunea Europeană masonică

yogaesoteric
22 aprilie 2021