Steve Hilton, afaceristul din Silicon Valley care nu posedă niciun telefon mobil și vorbește numai la telefonul fix

Înainte de a trece să citiți acest articol aș dori să vă fie clar că nu încerc să vă conving de nimic. Nu urmăresc să vă judec sau să vă dau sfaturi. Poate pe alocuri ar putea părea că asta fac, dar chiar nu am această intenție. Încerc doar să… explic.

Oamenii care m-au cunoscut anterior, pe când lucram ca și consilier al premierului britanic David Cameron, sunt acum puțin surprinși de faptul că am ajuns să fiu co-fondator și CEO la un tech sartup – firma Crowdpac, ce oferă resurse de date electronice despre oamenii politici. Iar aceia care știu că abia dacă am citit o carte de când am terminat școala au fost surprinși să afle că am ajuns să scriu una.

Dar singurul lucru care li se pare cel mai de necrezut – și cel care necesită cele mai multe explicații – pare să fie acela că nu dețin un telefon mobil. Exact. Nu dețin un telefon celular; nu folosesc un astfel de telefon. Niciun telefon mobil, nici măcar unul vechi și rudimentar. Pot fi sunat doar pe telefonul fix. Vă puteți imagina? Acasă. Sau puteți suna pe cineva care se petrece să fie cu mine în acel moment.

Când oamenii află despre acest fapt din viața mea sunt mai surprinși decât dacă ar afla că am omis să le spun că am fost născut cu un creier de găină. „Dar cum trăiești?”, mă întreabă. Apoi „Cum te descurci în viață?”

Pe măsură ce s-a aflat despre faptul că nu dețin un telefon mobil (și nu este doar ceva trecător, nu mai am telefon mobil de peste trei ani), am primit numeroase cereri de „a-mi spune povestea”. Oamenii par a fi cu adevărat interesați despre cum o persoană care trăiește și muncește în inima locului cel mai obsedat de tehnologie de pe planetă, Silicon Valley, poate să supravieţuiască în viața de zi cu zi fără telefon mobil. Așa că iată povestea mea.

În primăvara anului 2012 m-am mutat în San Francisco împreună cu soția mea și cei doi copii. Rachel era pe atunci director executiv la Google. Eu împlinisem doi ani de când eram consilier al premierului britanic David Cameron – și ca să mă exprim într-un mod diplomatic, eu și guvernul ne cam săturasem unul de celălalt. Astfel, pentru a ne ușura viața ne-am mutat în California. Am luat cu mine vechiul meu telefon care fusese plătit de contribuabilii britanici. Era un telefon Nokia vechi – am urât întotdeauna ecranele tactile și am refuzat să îmi iau un telefon smart. Nici nu mi-am dorit vreun BlackBerry sau orice alt dispozitiv prin care să-mi curgă la nesfârșit torenți de e-mailuri guvernamentale. Odată mutat în America abonamentul meu guvernamental s-a sistat bineînțeles, de acum eram pe cont propriu.

Am încercat să fac rost de căști pentru telefonul meu vechi dar din păcate nu mai erau disponibile în magazine. Pentru câteva luni am reușit să îmi procur de pe eBay, comandate din Marea Britanie. Dar căștile se tot stricau și erau din ce în ce mai greu de găsit și mai costisitoare. După o vizită la plajă a cedat și încărcătorul și atunci mi-am spus „am terminat cu asta”, și pur și simplu l-am lăsat acolo. Îmi amintesc exact momentul în care am realizat că ceva important s-a petrecut. Eram pe bicicletă îndreptându-mă spre Stanford când am realizat că a trecut o săptămână fără să am telefon și totul era în regulă. Chiar mai bine de atât, mă simțeam mult mai relaxat, lipsit de griji și fericit. Bineînțeles că starea mea de bine se datora și faptului că mă mutasem în California. Dar asta era ceva diferit. Aveam senzația incredibilă că mă pot gândi în liniște la ceea ce fac în fiecare zi. De a fi capabil să îmi organizez gândurile, să observ anumite aspecte.

Îmi amintesc că m-am gândit „Bineînțeles că va trebui să îmi iau eventual un telefon, dar o să mai continui așa o perioadă, pentru a vedea cum mă simt”. Aceasta s-a petrecut în septembrie 2012. De atunci au trecut trei ani.

Iată câteva dintre cele mai frecvente întrebări care mi se adresează atunci când cineva află că nu am telefon mobil. „Cum dau oamenii de tine?” Prin email. Nu am devenit un pustnic, încă dețin un laptop pe care îl folosesc destul de des. Funcționează chiar și atunci când nu sunt acasă sau la birou, de exemplu, în avion, la Starbucks. Am avut zile întregi pline cu întâlniri de afaceri în New York, Washington și alte locuri în care am fost nevoit să călătoresc – cu toate modificările apărute în ultimul moment și mesajele de genul „întârzii câteva minute” – fără telefon și fără probleme.

„Dacă se petrece ceva copiilor tăi?” această întrebare mi se pare extrem de ridicolă de fiecare dată. Copiii mei au vârsta de opt și respectiv patru ani. Sunt tot timpul însoțiți de un adult responsabil. Îi iubesc mai mult decât pot spune în cuvinte și ador să petrec timp cu ei dar, să fim serioși, de ce este necesar să fiu cu ochii pe ei în fiecare minut al zilei? Dacă se petrece ceva, este întotdeauna cineva acolo să poată avea grijă de ei. Când mă întreabă cineva așa ceva, le răspund: „Tu ce crezi că făceau părinții tăi? Și toți părinții din toată istoria omenirii de până acum 20 de ani?”

Apoi vin întrebările despre afacerea mea. „Cum poți conduce o companie de tehnologie și să nu deții un telefon mobil?” Întotdeauna împrumut un mobil pentru a vedea cum funcționează noile noastre produse pe aceste dispozitive. Ei bine, a existat o întâlnire de afaceri la care am întârziat și nu am reușit să anunț persoana respectivă că voi întârzia. Nu o să pretind că s-a terminat cu bine – dar a fost o singură întâlnire, în trei ani.

Există și unele aspecte de ordin practic; fără telefon mobil nu pot verifica anumite lucruri. Dar oamenii care au telefoane mobile par să își petreacă viața verificând diferite aspecte: mesaje, e-mailuri, știri, vremea, celebrități pe Instragram – nu știu exact ce anume, dar cu toții par să verifice ceva pe mobil tot timpul. Evident eu nu pot face aceasta. Și cu toate acestea supraviețuiesc.

O altă consecință a faptului că nu am telefon este că nu pot folosi Uber (o aplicație prin care găsești o mașină care să te ducă unde ai nevoie). Pe aici este ca și când aș spune că nu pot folosi apa sau ceva de genul acesta. De cele mai multe ori ajung unde am nevoie cu bicicleta sau cu transportul în comun. Dar din când în când ajung să folosesc Uber, și aici apare prima vulnerabilitate în povestea mea. Au existat ocazii în care am rugat un prieten – de exemplu, în finalul unei nopți petrecute în oraș ‒ să îmi comande un Uber.

Aici ar interveni soția mea, dacă ar fi prin preajmă, spunând: „Vedeți, este un ipocrit! Nu are un telefon mobil dar se bazează pe alții care au. Iar faptul că nu deține un telefon nu se referă la respingerea dependenței de tehnologie, ci este de fapt un egoist. Are nevoie ca toată lumea să se învârtă în jurul lui. Dacă îți faci un plan să te întâlnești cu el nu îl poți schimba deoarece nu are telefon să îl poți anunța. Mă scoate din minți…” etc, etc.

Are dreptate? Nu prea cred. Faptul că împrumut telefonul altcuiva pentru a-mi comanda o mașină sau a trimite un mesaj sau a suna, ar putea într-adevăr să pară că doar mă bucur de avantajele de a nu avea un telefon lăsându-i pe alții să plătească. Dar acest lucru se petrece doar de patru – cinci ori pe lună. Sunt conștient de alegerea făcută și accept faptul că uneori pot apărea unele inconveniente. Doar că se petrece foarte rar.

Cea mai importantă întrebare este însă dacă alegerea mea îi afectează pe alții. Dar chiar și aici aș putea argumenta: de ce este atât de greu să îți respecți planurile și să faci un efort să faci cea ce ai spus că vei face? De ce este un lucru bun ca planurile personale să fie întotdeauna flexibile? Nu este aceasta o mai mare lipsă de respect față de alții? În ultimii trei ani am avut doar o situație în care am dat-o în bară la o întâlnire datorită faptului că nu am telefon mobil (nu am apărut la o întâlnire deoarece eu așteptam într-un alt loc).

Oricum, în ziua de astăzi rar mai răspunde cineva la telefon. Roagă pe cineva să sune – în loc să trimită un mesaj sau e-mail – și te va privi de parcă ești nebun. Ideea în sine că ar trebui cu toții să fim conectați și contactabili tot timpul mi se pare mai mult decât bizară, chiar amenințătoare. Obișnuiam să folosim etichetele electronice ca pe o modalitate de a restricționa libertatea infractorilor – chiar și în afara închisorilor puteau fi urmăriți prin aceste etichete electronice. Dar în ziua de astăzi se pare că toată lumea își oferă consimțământul și se etichetează singuri cu telefoanele, încarcerându-se singuri într-o închisoare virtuală unde nu mai poate fi vorba de libertate sau independență, solitudine sau intimitate. Până la urmă decizia mea de a nu avea telefon se reduce la nevoia de libertate personală.

După acea întâlnire la care am întârziat acum câteva luni, co-fondatorul de la Crowdpac m-a luat deoparte și mi-a spus „Sincer, chiar este nevoie să îți iei un telefon”. Această conversație mi-a adus lacrimi în ochi. Ideea de a trebui să am din nou telefon mobil chiar m-a făcut să plâng. Cred că datorită faptului că îmi amintea, în multe feluri, de viața pe care o lăsasem în urmă cu bucurie: o viață plină de stres, tensiune și anxietate, alimentate de dispozitivul din buzunarul meu.

Chiar dacă m-am străduit să relatez cât de sincer am putut cele mai frecvente reacții pe care le au oamenii când aud că nu am telefon, am omis-o pe cea mai comună: „Cât de extraordinar trebuie să fie! Dumnezeule, mi-aș dori să pot face și eu asta!” Chiar se poate. Oricine poate.

Nu am un punct de vedere despre dacă ar trebui sau nu să aveți un telefon mobil. Dar dacă vă doriți să încercați, sau vreți să vedeți dacă puteți trăi fără telefon, sfatul meu este să începeți să renunțați la el inițial pentru o săptămână. Veți vedea dacă vă puteți descurca. Dacă nu reușiți, vă veți întoarce la telefonul dumneavoastră. Dar dacă reușiți, mi-ar plăcea să aflu.

Sursa: The Guardian

Citiți și:
Chiar şi numai 15 minute de convorbiri ce sunt efectuate la telefonul mobil pot să afecteze dramatic nu numai structura, ci și funcționarea creierului 
«Ştrumfii» care îţi ascultă şi urmăresc oricând telefonul
 

yogaesoteric
1 februarie 2016

Also available in: Français