Susținătorii ce s-au deșteptat ai «Brexit-ului» descoperă abia acum că «UE a fost dintotdeauna un proiect al CIA»!

Jean Monnet, unul dintre creatorii UE, a fost «ochii și urechile» lui Roosevelt
în Europa. Unii consideră că era agent al SUA.

Susținătorii Brexit-ului (ieșirii Marii Britanii din UE, asupra căreia poporul englez va vota într-un referendum pe 23 iunie) ar fi trebuit să fie pregătiți pentru intervenția cutremurătoare a SUA. Uniunea Europeană a fost întotdeauna un proiect american. Washingtonul este cel care a condus integrarea europeană la sfârșitul anilor ’40 și a finanțat-o pe ascuns sub administrațiile Truman, Eisenhower, Kennedy, Johnson și Nixon.

Președintele SUA Barack Obama a avertizat Marea Britanie să rămână în Europa

Chiar dacă iritată uneori, SUA s-a bazat pe UE încă de atunci, ca fiind ancora intereselor regionale americane, alături de NATO. Nu a existat niciodată o strategie de „divide și stăpânește” a Americii față de Uniunea Europeană.

Tabăra euroscepticilor a ignorat în mod ciudat să vadă acest lucru, presupunând într-un fel că forțe puternice de peste Atlantic clocesc secesiunea britanică, și îi vor aclama ca eliberatori.
Mișcarea anti-Bruxelles din Franța – și într-o mai mică măsură, cele din Italia și din Germania, împreună cu o parte dintre nordicii de stânga – pornesc de la premisa opusă, anume că UE este, în esență, un instrument al puterii anglo-saxone și a „sauvage capitalisme” (capitalismului sălbatic).

În Franța, Marine Le Pen este tranșant anti-americană. Poziția ei este împotriva supremației dolarului. Frontul ei Național se bazează pe fonduri de la bănci rusești ce au legături cu Vladimir Putin. Chiar dacă unora le place, iar altora nu, cel puțin poziția ei este coerentă din punct de vedere strategic.

Declarația Schuman, care a dat tonul reconcilierii franco-germane – și a condus în etape către Comunitatea Europeană – a fost pusă la cale de secretarul de stat american Dean Acheson la o întâlnire în Foggy Bottom. „Totul a început la Washington”, a declarat șeful echipei lui Robert Schuman.

Administrația Truman a fost cea care i-a forțat pe francezi să ajungă la un modus vivendi cu Germania în anii postbelici, amenințând chiar cu furie că taie ajutorul american din planul Marshall, la o întâlnire cu liderii francezi recalcitranți care se opuneau unei înțelegeri cu nemții, în septembrie 1950.

Tancuri sovietice huruie în Praga

Motivația lui Truman era evidentă. Acordul de la Ialta cu Uniunea Sovietică se ducea de râpă. El a vrut un front unit pentru a descuraja Kremlinul să își continue extinderea după ce Stalin a înghițit Cehoslovacia, și încă și mai mult după ce Coreea de Nord, comunistă, a traversat paralela 38 și a invadat Sudul.

Pentru euroscepticii britanici, Jean Monnet s-a ivit amenințător în panteonul federalist, eminența cenușie a ticăloșiei supranaționale. Puțini sunt cei conștienți de faptul că el și-a petrecut o mare parte din viață în America și a servit ca „ochii și urechile” lui Franklin Roosevelt în Europa în timpul războiului.

Generalul Charles de Gaulle l-a considerat agent american, ceea ce a și fost cu adevărat, într-un sens larg al cuvântului. Biografia lui Monnet scrisă de Eric Roussel dezvăluie modul în care acesta a lucrat mână în mână cu administrațiile succesive ale SUA din acea perioadă.

Generalul Charles de Gaulle a fost întotdeauna profund suspicios în privința motivațiilor americanilor

Este ciudat faptul că acest studiu magistral de 1.000 de pagini (biografia lui Monnet) nu a fost tradus în limba engleză, deoarece aceasta este cea mai bună lucrare scrisă vreodată despre originile UE.

De asemenea, mulți nu sunt conștienți de existența multor documente desecretizate din arhivele Departamentului de Stat care arată că serviciile secrete americane au finanțat mișcarea europeană în taină, timp de zeci de ani, și au lucrat agresiv în spatele scenei pentru a împinge Marea Britanie în proiectul UE.

După cum a arătat ziarul britanic The Telegraph atunci când prețioasele documente au devenit disponibile, un memoriu din 26 iulie 1950 relevă o campanie de promovare a unui Parlament European cu drepturi depline. Acesta este semnat de generalul William J. Donovan, șeful Oficiului american de Servicii Strategice (OSS) din timpul războiului, precursor al Agenției Centrale de Informații (CIA).

Acoperirea principală a CIA a fost Comitetul American pentru o Europă Unită (ACUE), prezidat de Donovan. Un alt document arată că instituția a furnizat 53,5% din fondurile mișcării europene, în 1958. Din consiliul director făceau parte Walter Bedell Smith și Allen Dulles, directori CIA în anii ’50, precum și o castă de funcționari ai fostului OSS, care s-au mutat ulterior la CIA.

Bill Donovan, șeful legendar al OSS din timpul războiului, a fost apoi responsabil de orchestrarea proiectului UE

Documentele arată că acesta i-a tratat pe unii dintre „părinții fondatori” ai UE ca pe o simplă mână de lucru și i-a împiedicat în mod activ să găsească fonduri alternative care ar fi rupt dependența de Washington.
Nu este nimic deosebit de rău în asta. SUA a acționat cu abilitate în contextul Războiului Rece. Reconstrucția politică a Europei a fost un succes răsunător.

Au existat și judecăți greșite oribile de-a lungul drumului, desigur. O notă din 11 iunie 1965 dă instrucțiuni vice-președintelui Comunității Europene de a urmări realizarea uniunii monetare pe ascuns, prin suprimarea oricărei dezbateri până când „adoptarea unor astfel de propuneri ar deveni practic imposibil de evitat”. Acest șiretlic a funcționat, așa cum se vede de altfel și astăzi în capcanele deflației datoriilor și în șomajul în masă din tot sudul Europei.

Dintr-un anumit punct de vedere, aceste documente sunt istorie antică. Ele arată că „profundul stat” american a fost implicat până la gât în crearea UE. Ne putem întreba dacă Boris Johnson a întrecut sau nu măsura când a dragat recent trecutul strămoșilor kenyeni ai președintelui SUA, dar eroarea principală a fost de fapt aceea de a presupune că amenințarea lui Obama referitoare la comerț ar fi avut de-a face cu patimile bunicului său într-o închisoare Mau Mau. De fapt a fost o formulare standard specifică politicii externe americane. (În timpul vizitei la Londra din aprilie 2016, Obama a declarat că „în cazul în care Marea Britanie părăsește Uniunea Europeană, ar putea dura 5, chiar 10 ani să ajungem la un rezultat” în privința acordurilor economice, întrucât negocierile aflate în desfășurare cu UE au prioritate pentru America. În replică, primarul de atunci al Londrei, Boris Johnson, a sugerat că atitudinea președintelui american față de Regatul Unit ar putea veni din „rădăcinile sale parțial kenyene” și din „aversiunea strămoșească față de imperiul britanic”.)

Președintele SUA chiar ar putea să simtă ranchiună – ceea ce ar fi de înțeles – după abuzurile care au ieșit la lumină în ultimul timp referitoare la represiunea Mau Mau. A fost un colaps rușinos al disciplinei poliției coloniale, spre dezgustul oficialilor veterani care au servit în alte părți ale Africii. Dar mesajul din cartea extraordinară (potrivit criticilor americani) scrisă de Barack Obama Dreams from my father (Vise de la tatăl meu) este că el se străduiește să se ridice deasupra ranchiunei istorice.

Susținătorii Brexit-ului se consolează cu faptul că republicanul plin de speranțe Ted Cruz vrea ca, după eventuala ieșire din UE, Marea Britanie să „sară la înaintare” pentru un acord de liber schimb, dar el nu face decât să speculeze acest eveniment pentru campania electorală. Dacă va ajunge vreodată la Casa Albă, dl. Cruz se va conforma imperativelor Washingtonului – indiferent care vor fi ele la momentul respectiv – care funcționează potrivit afirmației lui Palmerston (în Parlamentul britanic, în 1848): „Nu avem aliați eterni și nu avem dușmani perpetui. Interesele noastre sunt eterne și perpetue, și este de datoria noastră să urmărim aceste interese”.

Bunicul președintelui Obama a fost prizonier în timpul suprimării revoltei Mau Mau din Kenya, un episod rușinos al istoriei coloniale britanice

Este adevărat că America s-a răzgândit în privința UE odată ce fanatici ideologici au început să se ridice la sfârșitul anilor ’80, considerând uniunea ca fiind o superputere rivală cu ambiții de a contesta supremația SUA și de a o depăși.

John Kornblum, șef al Afacerilor Europene din cadrul Departamentului de Stat în anii ’90, a afirmat că încercarea de a ajunge la o înțelegere cu Bruxelles-ul a fost un coșmar. „Am încheiat complet frustrat. În domeniile militar, securitate și apărare, acordul este total disfuncțional.”

Kornblum susține că UE „a părăsit NATO din punct de vedere psihologic”, atunci când a încercat să creeze propria structură de comandă militară, și a făcut acest lucru cu obișnuita postură europeană și cu incompetență, consideră el. „Atât Marea Britanie cât și Vestul ar fi într-o formă mult mai bună dacă Marea Britanie nu ar fi fost în UE”, a afirmat John Kornblum.

Acest punct de vedere este interesant, dar minoritar în cercurile politice americane. Frustrarea americanilor s-a calmat atunci când Polonia și primul val de state est-europene au aderat la UE în 2004, aducând o trupă de guverne ce susțineau NATO.

Totuși, este cunoscut faptul că nu este vorba aici despre o poveste de dragoste. Un oficial de top din SUA a fost surprins în urmă cu doi ani, într-o interceptare telefonică, respingând Bruxelles-ul în timpul crizei din Ucraina, cu cuvintele lapidare „F… UE”.

Cu toate acestea, punctul de vedere predominant este că ordinea liberală occidentală este sub triplu asalt, iar UE trebuie să fie sprijinită, cam în același mod în care Marea Britanie și Franța au proptit Imperiul Otoman care se clătina, în secolul al XIX-lea – și au făcut aceasta cu „înțelepciune”, având în vedere că prăbușirea sa lentă a condus direct la Primul Război Mondial.

Amenințările multiple din ziua de azi vin de la teroarea jihadului și de la un șir de state eșuate de-a lungul Maghrebului și a Levantului; dintr-un regim paria foarte militarizat la Moscova, care va rămâne în curând fără bani, dar care are o fereastră de oportunitate înainte ca Europa să se reînarmeze; și dintr-o criză extrem de periculoasă în Marea Chinei de Sud, care escaladează pe zi ce trece, în timp ce Beijing-ul testează structura alianței SUA.

Pericolele din Rusia și din China sunt, desigur, interconectate. Este probabil – pesimiștii spun că este sigur – că Vladimir Putin ar profita de o serioasă lovitură la marginea Pacificului pentru a-și încerca norocul în Europa. În ochii administrațiilor din Washington, Ottawa, Canberra și din capitale din întreaga lume, care văd Pax Americana ca pe un plus, nu este momentul ca Marea Britanie să arunce dinamită în edificiul șubred al Europei.

Adevărul îngrozitor pentru campania de părăsire a UE este că structurile de conducere ale întregii lumi occidentale văd Brexit-ul ca fiind vandalism strategic. Indiferent dacă este echitabil sau nu, susținătorii Brexit-ului trebuie să răspundă la acest reproș. Câțiva, cum ar fi Lordul Owen, înțeleg amploarea problemei. Majoritatea păreau a fi senini în ignoranța lor până de curând, când Obama și-a făcut apariția la Londra.

Ce direcție va alege oare Marea Britanie?

Unii consideră că tabăra susținătorilor Brexit ar trebui să facă planuri de creștere a cheltuielilor de apărare pentru Marea Britanie cu circa jumătate din bugetul actual, până la 3% din PIB, angajându-se să propulseze Marea Britanie în top, ca puterea militară de necontestat a Europei. Ei ar trebui să urmărească să aducă această țară mai aproape de Franța, într-o alianță de securitate încă și mai intimă. Acest tip de mișcări ar fi cel puțin un băț în roțile Proiectului Frică (Project Fear, nume dat în presă campaniei celor care doresc ca populația să voteze rămânerea Marii Britanii în UE, cu argumente bazate pe diverse frici legate de securitate, economie etc).

Susținătorii Brexit-ului ar trebui să reducă la tăcere orice sugestie cum că retragerea din UE ar însemna că Marea Britanie renunță la responsabilitate la nivel mondial, că rupe în bucăți Convenția Europeană (care a fost elaborată de britanici și care nu este un document specific doar UE, fiind o Magna Carta a libertății), sau că întoarce spatele acordurilor climatice COP21 sau oricăror alte „flirturi febrile” ale mișcării.

Este, probabil, prea mult să se aștepte un plan coerent din partea unui grup disparat, adus laolaltă în mod artificial, de evenimente. Totuși, mulți dintre cei care sunt solidari cu tabăra susținătorilor Brexit-ului, și care, de asemenea, doresc să se refacă sistemul suveran de auto-guvernare al Marii Britanii și să scape de supremația născocită și uzurpatoare a Curții Europene de Justiție, așteaptă încă să audă cum consideră cei care vor ieșirea Regatului Unit din UE că această extracție poate avea loc fără daune colaterale colosale și într-un mod compatibil cu onoarea acestei țări.

Marea Britanie se poate certa cu Europa, sau se poate certa cu SUA, dar se joacă cu soarta ei dacă se ceartă cu întreaga lume democratică în același timp.

Citiți și:

Apare un pericol de contagiune în restul Uniunii Europene?

Cum funcţionează o strategie de persuasiune la cel mai înalt nivel

Un reporter de știri din Marea Britanie face dezvăluiri interesante

 

yogaesoteric
22 iunie 2016