Tango – istoria unui dans ce trezește pasionalitatea elevată

Începuturi

Ştim sigur că tangoul a apărut undeva la sfârşitul secolului XIX în Argentina, probabil în jurul anului 1880. Datele precise legate de apariţia tangoului sunt dificil de obţinut – comunitatea de oameni în care a apărut tangoul a dispărut de mult, iar despre naşterea tangoului ştim mai multe poveşti decât date istorice concrete.

Buenos Aires era, la sfârşitul secolului 19, un oraş care primea din Europa şi din restul lumii un şir nesfârşit de emigranţi – francezi, germani, italieni, spanioli, evrei şi aşa mai departe. Putem recunoaşte în tango „la contre dance” adus de francezi, valsul german, sau chiar influenţe din muzica negrilor aduşi ca sclavi în America de Sud. Fiecare grup venea în Argentina cu o părticică din cultura proprie, inclusiv muzica şi dansul. Din amestecul acestor culturi s-a născut în cele din urmă tangoul.

Tangoul a apărut în periferiile din Buenos Aires în baruri, bordeluri etc., unde bărbaţi singuri îşi petreceau vremea bând, jucând cărţi, dansând sau apelau la serviciile „celei mai vechi profesii din lume”.

A dansa tango cu o femeie în acea vreme era considerat obscen – îmbrăţişarea este prea intimă, picioarele se ating şi se întrepătrund……. Aşa încât dacă bărbaţii doreau să încerce un pas nou sau să înveţe să danseze, singura posibilitate era să danseze cu un alt bărbat. Dansatorii de tango repetau între ei astfel încât să atragă admiraţia doamnelor. Experimentând şi dansând unii cu alţii, aceşti dansatori, mulţi anonimi, au creat dansul tango.

Muzica de tango era cântată pe instrumente portabile: chitară, vioară etc. Bandoneonul, adus în Argentina la sfârşitul secolului XIX, a devenit instrumentul asociat cu tangoul, iar sunetul bandoneonului înseamnă pentru multe persoane sunetul tangoului.

În acea perioadă tango-ul nu era considerat un dans acceptabil în societate pentru că, având în vedere unde apăruse tangoul, oamenii îl considerau imoral. Treptat însă, clasa de jos din Buenos Aires începe să asculte şi danseze tango (fără mişcări „păcătoase” cum ar fi corte-urile sau quebrada însă…….) sâmbăta sau duminica, la nunţi, botezuri şi aşa mai departe.

Tinerii din clasele sociale superioare, întoarcându-se dimineaţa acasă după nopţi de aventură petrecute în suburbii, au arătat surorilor, verişoarelor etc. acest nou dans şi, dacă ne gândim că la începutul lui 1906 se vânduseră cam o sută de mii de partituri din „Yo soy la morocha” (Eu sunt brunetă), este evident faptul că tinerele din înalta societate puteau cel puţin cânta tango, dacă nu îl şi dansau.

Cu toate acestea, tangoul era condamnat de politicieni şi moralişti şi va mai dura destul de multă vreme până când să ajungă „fiul iubit al Buenos Aires-ului”.

Tangoul în Europa

Argentina s-a dezvoltat enorm între sfârşitul secolului XIX şi 1930. Întregul Buenos Aires a fost reconstruit. Casele mici şi străzile înguste construite de coloniştii spanioli au fost înlocuite de bulevarde largi şi parcuri spectaculoase după modelul francez.

Argentina era la acel moment una dintre primele 10 cele mai bogate ţări ale lunii, iar cei mai bogaţi argentinieni mergeau în Europa cel puţin o dată pe an. Petrecerile lor fastuoase din Paris şi Londra, unde de obicei aveau vile luxoase, au dat naştere expresiei „bogat ca un argentinian”. Tangoul, adus în Europa la astfel de petreceri, a devenit brusc modă europeană.

Toată lumea a început să dea petreceri cu orchestre de tango din Argentina. Moda femeilor s-a modificat pentru a se adapta tangoului. Rochiile înfoiate au făcut loc altora mai uşoare şi mai strânse pe trup.

Tangoul s-a răspândit ca focul şi a cuprins Parisul, Londra, Roma, Berlinul şi peste ocean New York-ul. Şi abia apoi s-a întors în Buenos Aires – însă cu alt statut.

Înapoi în Buenos Aires – Epoca de aur a tangoului

Întors la Buenos Aires şi acceptat acum în societate, tangoul a intrat acum în ceea ce se numeşte de obicei vârsta de aur a tangoului.

Cântăreţul Carlos Gardel, vocea de aur a tangoului, este în parte responsabil de transformarea tangoului într-o muzică „respectabilă”, iubită şi admirată. Carlos Gardel a fost vedeta tangoului – un star idolatrizat şi ascultat peste tot în lume. Carlos Gardel inaugurează vârsta de aur a tangoului, iar moartea sa tragică pare să încheie această perioadă.

Între 1935 şi 1950, orchestrele de tango îşi dezvoltă fiecare propria amprentă sonoră, iar marii compozitori de tango îşi creează orchestre fidele care cântă exact viziunea compozitorului. Orchestre cum ar fi Juan D’Arienzo (El Rey del compás – regele ritmului), Francisco Canaro și Aníbal Troilo sunt definitorii pentru sunetul tangoului, aşa cu îl cunoaştem astăzi.

Începând din această perioadă şi continuând mult după ea, tangoul îşi rafinează sunetul iar muzica de tango devine sofisticată şi începe să se adreseze unui public educat întru tango. Orchestra lui Carlos di Sarli vine cu sunete ample, grandioase iar adesea coardele şi pianul acoperă tradiţionalul bandoneon, cum ar fi, de exemplu, în tangoul Bahia Blanca (numele oraşului natal al compozitorului).

Orchestra Osvaldo Pugliese (el nectar de tango – nectarul tangoului) propune un sunet complex, bogat, câteodată discordant în mod intenţionat. Muzica lui Pugliese nu era scrisă neapărat pentru dans şi se asculta mai mult sau se folosea pentru coregrafii sau pentru spectacole de tango. Gallo ciego, unul dintre tangourile reprezentative pentru Pugliese este un exemplu perfect al sunetului distinctiv al acestei orchestre.

Tango Nuevo

Tangoul modern este dominat de compozitorul Ástor Piazzolla care, în timpul anilor ’50 era luat peste picior de tradiţionaliştii tangoului pentru încercările lui de a face din tango o formă de muzică pop. Piazzolla însă se impune ca unul dintre cei mai complecşi compozitori de tango – despre muzica sa, adesea nedansabilă, se spune că este sunetul vieţii din Buenos Aires într-o formă care amestecă jazzul, tangoul şi muzica clasică contemporană.

Pe drumul deschis de Astor Piazzolla au sosit Litto Nebia, Siglo XX şi mai târziu Gotan Project (Philippe Cohen Solal, Edouardo Makaroff şi Christoph H Muller) şi Carlos Libedinsky. Tangoul modern amestecă muzică electronică cu tango şi este adesea descris ca „tango fusion”.

O îmbrățișare a trupurilor și a sufletelor

Ca varietate de dans social ce este practicat cu încântare până în prezent de comunități extinse de oameni pasionați din întreaga lume, tangoul este o formă profundă de conexiune umană ce aduce împreună, într-o îmbrățișare intimă, trupurile și mai ales sufletele. Deși este deopotrivă încărcat de senzualitate și pasionalitate elevată, trăirile împărtășite de dansatori sunt sublime, pure, rafinate, iar cei doi pot chiar să experimenteze stări euforice, de transă benefică.

Citiți și:
Dansul sacru, element de bază al spiritualităţii indiene (1)
O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

 

yogaesoteric
5 iulie 2025