Tehnici de propagandă mediatică folosite în cazul războiului din Irak

Directorul revistei Harper, John MacArthur, demască maşina de propagandă care este mass-media americană (2)

traducere după versiunea franceză de Violeta Bucur

Citiţi aici prima parte a interviului cu John Mac Arthur:

Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane

John MacArthur: Sunt de acord cu cei care spun că ziariştii, indiferent de naţionalitatea lor, pe timp de război au tendinţa de a se supune ordinelor, mai ales dacă sunt în joc interesele guvernării sau ale ţării lor. Din acest punct de vedere, francezii nu se deosebesc de belgieni, ruşi sau americani. Pare să facă excepţie mass-media britanică. Chiar dacă în majoritate s-au pronunţat pentru război, au fost o mulţime de publicaţii care au contestat versiunea oficială, cum ar fi Daily Mirror, The Spectator, The Guardian, The Observer şi jurnalişti de la BBC – Patrick Cockburn, John Pilger şi John Simpson. Reporterii de război britanici s-au descurcat mai bine decât confraţii lor americani. Dau dovadă de un scepticism foarte pronunţat şi îşi asumă riscuri. Nu se lasă speriaţi aşa uşor ca noi. Se consideră în primul rând jurnalişi şi abia apoi ,,porta-voci” ale guvernului. Nu consideră că a face pe hamalii politici ai statului stă în atribuţiile lor. Dintre toţi reporterii americani care lucrează pentru televiziune sau publicaţii de mare tiraj, ştiu doar unul sau doi care ar putea să îl egaleze pe John Simpson de la BBC.

Adevărata faţă a soldaţilor americani: brutalitate şi vulgaritate

Kristina Borjesson: Despre ce reporteri americani este vorba?

John MacArthur: Letta Taylor de exemplu, o jurnalistă de la Newsday care a fost ,,înrolată” într-o unitate a marinei implicată în lupte. Nu este reporter de război, dar a mers ca toată lumea. Spre deosebire de alţi reporteri care cenzurează grosolăniile, şi-a pus în cap să redea fidel limbajul soldaţilor, mai ales când aceştia vorbesc despre arabi: ,,Sunt subumani, au paie în loc de creier, nu am venit să le eliberăm ţara, puţin ne pasă că ne fac să spunem prostii, dar o să le transformăm ţara într-un imens parking”. Şi într-adevăr aşa vorbesc. Sunt soldaţi, nu ataşaţi de presă ca să aibă un limbaj corect din punct de vedere politic.

Articolele despre limbajul soldaţilor americani şi despre ce simt ei după ce au omorât atâţia oameni, publicate de Letta Taylor, sunt excelente. Cu mult mai bune decât tot ce am citit la vremea primului război din Golf.

Din acest punct de vedere, trebuie menţionat faptul că sistemul de reporteri ,,înrolaţi” folosit în 2003 a fost mai puţin dezastruos decât sistemul de lucru de la birou folosit de reporteri în 1991, în timpul războiului din Golf. Cel puţin cei ,,înrolaţi” au posibilitatea să vadă ce se petrece la faţa locului şi câteodată chiar să facă treabă bună. În 1991 aşa ceva nu a fost posibil, am avut parte doar de înregistrările video furnizate de Pentagon şi poveştile spuse de unii şi de alţii. Şi îl mai aveam pe Peter Arnett la Bagdad, atât.

Aş vrea să dau un exemplu care dovedeşte că nu întotdeauna este nevoie să mergi la faţa locului pentru a fi un bun corespondent de război. William Branningan, de la Washington Post, a publicat un articol foarte bun despre un incident ce s-a petrecut la un punct de control, incident în urma căruia cei ce se aflau într-o maşină irakiană au fost masacraţi. El aude toate acestea prin radio, aflat într-un tanc, ca reporter ,,înrolat”. Fără să fie martor la acest masacru, ascultă conversaţia dintre ofiţerul care a dat ordinul să se tragă şi soldatul care a apăsat pe trăgaci.

Drama războiului nu este vizibilă pentru publicul american

Articolul este remarcabil, dar cu toate acestea el a rămas o excepţie. Cea mai mare parte a reportajelor difuzate de televiziune arată bărbaţi încărcând camioane sau care se furişează prin deşert punând bombe, dar nu vedem morţi sau răniţi nici de o parte nici de alta. Ted Koppel a surprins câteva astfel de imagini, dar acesta îţi lăsa mai degrabă impresia unui vânător pozând cu un picior pe pradă, decât a unui adevărat jurnalist ce surprinde imaginea reală a războiului, adevăratele lui orori. Înainte să demisioneze în 2005 de la ABC-TV, Ted Koppel a fost redactor şef şi animator al emisiunii ,,Nightline”, una dintre emisunile informative cele mai respectate ale televiziunii americane. Presa a dat dovadă de o extremă laşitate în ceea ce priveşte imaginile cu morţi sau chiar cu răniţi. Nu am văzut practic nicio imagine cu civili, chiar dacă ştiam că spitalele erau pline de ei. Şi ştiam asta mulţumită mass-mediei franceze, britanice sau canadiene, şi nu de la americani. Pe toată perioada războiului, ziarul New York Times a publicat o singură imagine, oribilă de altfel, cu cadavrele unor civili îngrămădite de-a lungul unui culoar de spital. Dar în cea mai mare parte, americanii nu au văzut niciodată adevărata faţă a războiului.
Nu ştiu cine a avut această idee genială de a ,,înrola” reporteri, dar autorul ei a înţeles un lucru: autocenzura va fi la fel de eficientă precum cenzura recunoscută în cazul primului război din Golf . Cei care au gândit aceasta sunt consideraţi maeştri în arta manipulării. Pentru că este cu predilecţie domeniul lor. Nu au habar de politică, nu vorbesc nicio limbă străină şi nu cunosc deloc istoria, dar sunt experţi în relaţii publice. Este domeniul în care excelează: publicitate şi comunicare.

Pentru politicieni, războiul e o campanie de PR

Kristina Borjesson: Cine sunt aceştia?

John MacArthur: Sunt angajaţi ai Ministerului Apărării, funcţionari ai serviciului de secretariat al Ministerului Apărării, ca Donald Rhumsfeld de exemplu şi specialiştii în relaţii publice ai cabinetului Hill&Knowlton. Victoria Clarke, purtătoarea de cuvânt a Pentagonului, a lucrat înainte pentru Hill&Knowlton. Nu ne miră deloc faptul că, chiar această firmă a pus la punct în 1991 campania de relaţii publice a Casei Albe, precum şi strategia în materie de propagandă. Ei au fost aceia care au inventat în detaliu povestea despre asasinarea copiilor din Kuweit. [În septembrie 1990, ziarul britanic Daily Telegraph, citând un exilat din Kuweit povesteşte cum soldaţii irakieni au luat cu asalt un spital din Kuweit, răsturnând pătuţurile cu copii şi lăsând astfel să moară trei sute doisprezece noi-născuţi. S-a adeverit apoi că fusese vorba de fapt de o adevărată manipulare la care a contribuit în mod notabil o tânără din Kuweit în vârstă de 15 ani, cu numele Nayrah, despre care s-a aflat că ar fi fost chiar fiica ambasadorului din Kuweit în Statele Unite. Această manipulare a avut drept rezultat apariţia, în noiembrie 1990 a sondajelor favorabile politicii lui George Bush (51%). În ianuarie 1991, aceleaşi sondaje afişau 74% în favoarea unei intervenţii militare împotriva Irakului. La 16 ianuarie, ofensiva militară era stabilită.]
 
Şi nu întâmplător cele mai remarcabile elemente din sectorul de comunicaţii au fost realizate de ,,ateliere” precum Hill & Knowlton. Este calea regală de a accede la o slujbă în cadrul administraţiei înainte de a reveni în sectorul privat. Neîncetat  realizează acest du-te-vino între cele două sectoare. Ştiu foarte bine ceea ce fac. Nu mă interesează cine a avut această idee cu ,,înrolarea” reporterilor, dar îi acord tot respectul şi aprecierile mele!

Propaganda a oferit motivul războiului

Kristina Borjesson: Ne puteţi spune mai multe despre această poveste cu copiii din Kuweit?

John MacArthur: Trebuie să ne aducem aminte că adevăratul casus belli (motiv de război) al primului război din Golf a fost respectarea drepturilor omului. Cea mai mare parte a oamenilor politici ar fi refuzat aprobarea unei operaţiuni militare al cărui singur scop era vânarea lui Saddam Hussein. Au aprobat-o doar pentru că şi-au zis: ,,Saddam este un nou Hitler. Ucide copii, trebuie să îl anihilăm. Nu am permite revenirea lui Hitler la conducerea Germaniei, nu-i aşa?” Să ne amintintim că decizia în favoarea războiului nu a fost aprobată de Senat. În următoarele luni care au precedat acest vot, cea dintâi administraţie Bush a realizat că pierde teren. Argumentarea ,,sânge pentru petrol” pe baza căreia intram în război pentru a se pune mâna de fapt pe rezervele petroliere şi nu pentru a elibera Kuweitul – care oricum nu era liber – această argumentare aşadar nu era suficient de consistentă. Cetăţenii americani începuseră să comenteze: ,,Merită să apelăm la arme pentru a elibera o serie de puţuri de petrol aparţinând unei mici oligarhii a familiei Al-Sahabi, care este la puterea acestei ţări cel puţin din secolul al XVIII lea? Trebuie să existe o soluţie mai bună! Mai bine să fie aplicate sancţiuni. Până la urmă Saddam Hussein este monstru numai pentru noi, noi am creat acest monstru! Să mai aşteptăm un pic.”

Nu au existat nou-născuţi omorâţi de soldaţii irakieni

Văzând acesta, administraţia Bush, împreună cu cei din conducerea Kuweitului şi cabinetul de relaţii publice angajat de ambele părţi, au fabricat toate detaliile acestei atrocităţi, pretinzând că ea a fost înfăptuită de soldaţii irakieni ce ocupau Kuweitul.

S-a afirmat că aceştia din urmă au aruncat pe jos noi născuţi şi i-au lăsat să moară pentru că au furat şi au trimis la Bagdad aparatura medicală. Singurul martor în cauză care a venit să depună plângere la Comisia drepturilor omului a Parlamentului american, a fost o tânără de 15 ani . Nu se cunoaşte decât prenumele ei: Nayirah. Această Nayrah spune o poveste ce-ţi face părul măciucă, cum că ea a văzut cu ochii ei cincisprezece sau şaisprezece noi născuţi smulşi din pătuţurile lor şi lăsaţi în agonie pe podeaua rece. Este ceea ce s-a afirmat în comunicatul de presă. Într-o apariţie publică Nayirah a vorbit doar despre bebeluşi, fără a preciza numărul lor. A povestit toate acestea plângând.

Am aflat mai târziu – ceea ce am şi scris în New York Times – că Nayirah este în realitate fiica ambasadorului Kuweitului în Statele Unite. Este prea puţin probabil ca aceasta să se fi aflat atunci la faţa locului, aşa cum pretinde. Oricum ea nu este un martor imparţial şi credibil. Ulterior am aflat că oficial nu fusese înregistrat nici un deces între copilaşii smulşi din pătuţurile lor; de ce? Pentru că pe tot parcursul ocupaţiei irakiene nu s-a petrecut niciodată aşa ceva. Povestea a fost inventată în cele mai mici detalii. Dar a avut un ecou puternic asupra opiniei publice şi o influenţă mare asupra votului dat de Senat. Sub impulsul emoţiilor, mai mulţi senatori au schimbat brusc ţinta: pentru că fuseseră ucişi copii în Kuweit, trebuia cu orice preţ să se trimită trupele americane pentru restabilirea drepturilor omului. În acest context de propagandă dezlănţuită a fost adoptată cu o majoritate de voturi hotărârea în favoarea războiului.

Eficienţa propagandei e sporită de incultura publicului

Această minciună ne-a făcut să intrăm într-un război; fără ea, nu am fi avut nici un război. Asta ne duce cu gândul la ceea ce s-a petrecut în timpul Primului Război Mondial, când propaganda a afirmat că nemţii masacrau copiii belgienilor cu baionetele. În 2003, dacă vreţi părerea mea, tuburile de aluminiu sau falsa campanie de reînarmare nucleară au jucat acelaşi rol ca şi povestea cu copiii din Kuweit.

Kristina Borjesson: Cum se face că propaganda este întotdeauna atât de eficace?
 
John MacArthur: Cred că oamenii îşi doresc să aibă încredere în guvernul lor. Au o tendinţă nativă de a crede autorităţile. De aceea este necesar să se formeze cetăţeni şi jurnalişti care sunt capabili să gândească singuri, cetăţeni instruiţi şi la curent cu ceea ce se petrece – acesta este antidotul cel mai bun împotriva unor astfel de manipulări. Americanii sunt condiţionaţi de mass-media până în măduva oaselor. Ori aceasta, mass-media, nu difuzează suficiente informaţii, nu acoperă ştirile din mai multe puncte de vedere. Televiziunea este extraordinar de superficială şi la fel şi presa. Hermann Goering a explicat asta foarte bine cu ocazia procesului de la Nurenberg, după cel de-al Doilea Război Mondial: ,,Este suficient să spui oamenilor că o forţă străină îi ameninţă, că ei se şi conformează.” Aceasta se petrece la fel de bine într-o democraţie ca şi în cazul unei dictaturi, este suficient să bage spaima în ei. Însă pentru asta se apelează la ajutorul mass-mediei.

Canalul Fox din SUA a lansat moda ştirilor-spectacol

Kristina Borjesson: Vorbiţi-ne despre canalul de televiziune Fox [principalul canal de ştiri din SUA], de maniera în care tratează războiul şi despre ascensiunea sa fulgerătoare la o asemenea audienţă.

John MacArthur: Cred că s-a cam exagerat influenţa acestui canal de televizune. Fox este circ. Acelea nu sunt emisiuni de ştiri, ci spectacol. Nu este deloc o sursă viabilă. Cei care cred minciunile lor, cred de fapt nişte informaţii ce provin din surse îndoielnice. Înainte, acest canal de televiziune nu avea o audienţă atât de mare, dar acum, când audienţa sa a crescut, ar putea fi acuzat că este responsabil de principalele dezinformări din această ţară. Am putea spune că Fox este un simptom al ceea ce este putred la nivelul mass-mediei americane, dar nu el este cauza. Dealtfel nu degeaba Centrul de cercetare în domeniul mass-mediei, grupare de dreapta specializată în analiza de presă şi susţinătoare a războiului, a dat o notă mai bună emisiunii lui Dan Rather ,,CBS Evening News”, decât celor de la ,,Fox News”. CBS, canal de televiziune aşa-zis de stânga, a primit nota 9 plus, iar Fox doar nota 9. Dan Rather s-a dovedit a fi demn de milă şi înainte şi în timpul şi după război. Nu a făcut decât să bată toba pentru autorităţi. În cazul ştirii sordide privind închisoarea Abou d’Ghraib, i-au trebuit cincisprezece zile până a difuzat şi imagini. Soldaţii americani din cadrul serviciilor de informare şi poliţiei militare precum şi civili antreprenori au maltratat şi torturat deţinuţi din închisoarea Abou Ghraib din Irak. Fotografiile arătă prizonieri goi, constrânşi să adopte tot felul de poziţii umilitoare în timp ce temnicierii lor făceau semnul victoriei. Dan Rather era în posesia acestor imagini, dar le-a făcut publice numai după 15 zile, declarând: ,,Dezvăluim aceasta pentru că nu avem de ales. Le divulgăm, nu pentru că ar fi de datoria noastră, nici pentru că datorăm aceasta poporului american şi întregii lumi, ci pentru că şi altcineva se pregăteşte să o facă. Fotografiile vor apărea în curând pe Internet.” Dan Rather s-a comportat ca un laş.

Ziariştii îmbogăţiţi prin jurnalism nu sunt independenţi şi obiectivi

Kristina Borjesson: Şi totuşi, Dan Rather s-a arătat întotdeauna ca fiind o persoană combativă încă de pe timpul lui Nixon, dar şi în timpul lui George Bush tatăl şi în cazul situaţiei Iran-Contra. Si iată că deodată intrăm într-o nouă eră, cu un Dan metamorfozat, obedient. Cum vă explicaţi dumneavoastră aceasta?

John MacArthur: Sunt aproximativ doisprezece ani de când l-am intervievat. Se apără foarte bine. El vorbeşte despre necesitatea ca un jurnalist să fie curajos, independent. Dar dacă luăm în calcul salariul său anual, care se ridică la zece milioane de dolari, şi oglinda de star din biroul său, atunci este de la sine înţeles că acest tip nu e decât un actor de operetă care câştigă o avere astronomică. Nu mai are nimic dintr-un reporter, a devenit o vedetă mediatică. E mult timp de când nu mai face jurnalism.

Dar părerile personale ale lui Dan Rather contează prea puţin. Ceea ce contează este conservatorismul de care dau dovadă proprietarii canalului TV CBS. Jurnalistul şi scriitorul A. J. Liebling spunea : ,,Singurii care se bucură de libertatea presei sunt cei care posedă un organ de presă”. Aşadar proprietarii sunt cei care hotărăsc ce poziţie să adopte. Dacă Mel Karmazin, preşedintele Viacom-ului (consorţiu media care posedă CBS, UPN şi încă alte două sute de canale de televiziune şi posturi de radio în Statele Unite), ar fi dorit o presă combativă care să pună guvernul în boxa acuzaţilor, trebuia doar să o ceară. Dar cei care lucrează pentru el nici nu îşi pot imagina că ar putea fi vorba de aşa ceva. Ei ştiu din exeprienţă că acesta doreşte exact contrariul. De-a lungul anilor, am întâlnit jurnalişti care au încercat să le ţină piept patronilor lor şi au plătit scump pentru asta. Proprietarii sunt cei care hotărăsc soarta jurnalismului. Cei mai mulţi sunt personalităţi ultra-reacţionare, care fac parte din putere şi vor să placă celor din anturajul lor.

Controlul ştirilor în consorţiile media

Câţiva analişti de stânga afirmă că recenta concentrare a mass-mediei în consorţii de presă descurajază independenţa de opinie a marilor organe de presă. Fuziunile de acest gen sunt numeroase, sumele aflate în joc sunt importante. Sumele investite sunt enorme şi scopul consorţiului este mai degrabă protejarea acţionarilor, decât a întreprinderilor acestora. În concepţia lor, toată această controversă riscă să dea peste cap cursul acţiunilor, ori aşa ceva este inacceptabil pentru ei. Mesajul pe care îl transmit ei angajaţilor este că prudenţa e mama tuturor virtuţilor.

Ce s-a petrecut la CNN este un exemplu bun. Ted Turner a fost cel din urmă patron de presă remarcabil: nu făcea politică, era mai degrabă un om de afaceri. Nu îl interesa decât să câştige bani şi să fie cineva. Chiar dacă era interesat de mediul înconjurător, nu era un ideolog. Acest tip şi-a zis: ,,Fac ce vreau, atât timp cât canalul de televiziune îmi aparţine, şi dacă eu vreau ca Peter Arnett să meargă la Bagdad, nimeni nu o să îmi interzică asta. Nici măcar preşedintele Statelor Unite.” Sunt convins că l-a trimis la Bagdad pe Peter Arnett pentru că operaţiunea promitea a fi una profitabilă din punct de vedere comercial. Nu era o chestiune de principiu.

Dar mai bine unul ca el, decât un birocrat aflat în fruntea unei companii cotate la Bursă care îşi spune: ,,Pentru ce să primesc tone de plângeri din partea acţionarilor pentru că mă împotrivesc preşedintelui sau că trimit un reporter la Bagdad atât timp cât el nu este de acord?!” Turner putea face ce i se părea lui că ar fi bine pentru CNN, el era proprietarul. Apoi a vândut CNN-ul unui consorţiu cotat la Bursă. În timpul războiului din Irak, jurnaliştii de la CNN au dat dovadă de o mare laşitate şi s-au dovedit a fi atât de mediocri, pe cât fuseseră de buni la vremea primului război din Golf.

CNN a avut “exclusivitate” în primul război din Golf

Kristina Borjesson: Cum se face că în primul război din Golf, CNN a fost singurul canal de televiziune autorizat să trimită reporteri la Bagdad?

John MacArthur: Ştim că CNN-ul a ajuns la o înţelegere cu Saddam Hussein. Ei i-au spus: ,,Daţi-ne autorizaţia de a rămâne şi puteţi fi siguri că ceea ce aveţi de spus se va face auzit în întreaga lume. Dar va trebui de asemenea să raportăm şi despre ceea ce vedem, pe cât posibil. Însă despre asta vom negocia mai târziu. ”

CNN a încheiat un acord pentru a putea instala un cablu telefonic între Bagdad şi Iordania. Pentru acest canal de televiziune înţelegerea nu reprezenta decât o afacere comercială, nimic mai mult. Pentru Saddam Hussein însă, era o decizie politică. Acesta din urmă şi-a dat seama că era în interesul lui ca mesajul să-i fie difuzat în întreaga lume şi Ted Turner a fost suficient de şiret în a-i oferi serviciile sale.

Declinul jurnalismului şi al jurnaliştilor

Kristina Borjesson: Imaginea pe care o prezentaţi este extrem de sumbră. Aşadar nu există în America nimic care să încurajeze şi să susţină apariţia jurnalismului de calitate, care să fie combativ şi facă investigaţii reale?

John MacArthur: A fost la un moment dat în vogă o mentalitate de opoziţie a jurnaliştilor, dar pe atunci erau alte vremuri. Era o mişcare sindicalistă, care a dispărut cu timpul. Era şi o mişcare de stânga, care deasemenea nu mai există. Banul nu reprezenta încă singurul simbol al reuşitei. Jurnaliştii se identificau mai degrabă cu clasa muncitoare decât cu pătura înstărită a societăţii. Astăzi un simplu jurnalist care este angajat la un cotidian cunoscut sau canal de televiziune naţional poate câştiga un salariu foarte bun şi poate locui într-o frumoasă vilă din cartierele rezidenţiale. Jurnaliştii o duc bine, indiferent că au treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani. Pe vremuri jurnaliştii erau prost plătiţi, făceau această meserie din pasiune, pentru faimă, pentru a se face cunoscuţi sau pentru că voiau să devină scriitori. Mulţi nu intenţionau să facă asta toată viaţa. Nu beneficiau de privilegii şi putere, aşa cum mulţi dintre colegii lor din ziua de azi beneficiază. Nu se mai resimte nici o urmă de conştiinţă de clasă în cadrul aceste profesii. Asta e tot! Si consider că nu e sănătos pentru societatea în care trăim.

Odată cu declinul sindicatelor şi îmbunătăţirea statutului şi salariilor jurnaliştilor, s-a creat o adevărată prăpastie între această corporaţie şi clasa de mijloc, pe care o trimitem la arme. În ziua de azi, un reporter nu are nicio tangenţă cu armata. Nu a călcat vreodată pe acolo şi speră ca niciodată să nu ajungă soldat. Fie a fost suficient de inteligent şi nu a trebuit să treacă prin armată pentru a-şi urma studiile, fie părinţii au fost destul de înstăriţi pentru a-i plăti armata. Nu se mai resimte nicio responsabilitate faţă de clasa muncitoare. Ceea ce consider că, în ziua de azi, este absolut scandalos este că se ia hotărârea de a intra în război, când singurii care trebuie să îşi asume această responsabilitate sunt săracii care nu au cum să evite să fie trimişi pe front. Ei se înrolează în armată pentru a putea să-şi plătească studiile sau pentru a avea un loc de muncă şi ei sunt cei trimişi să fie omorâţi, răniţi sau mutilaţi în Irak. Nu sunt fraţii, surorile sau verii jurnaliştilor de la Washington. Poate mai sunt, dar eu personal cunosc prea puţini ai căror membrii de familie sau cunoştinţe sunt în cadrul armatei.

Adevăratul motiv al războiului din Irak: campania electorală

Kristina Borjesson: Care a fost adevăratul motiv pentru care a început acest război, după părerea dumneavoastră?

John MacArthur: Cred că acest război a fost declanşat pentru că anumiţi consilieri politici ai lui George Bush l-au făcut să creadă că era o modalitate bună pentru a fi reales. După 11 septembrie, trebuia să arate că avea teroriştii în colimator. Americanii nu fac prea bine diferenţa dintre ,,arabi” şi ,,terorişti”. Era aşadar suficient să invadeze Irakul susţinând că Irakul era un cuib de terorişti, pentru ca mulţimea să înghită momeala. Declarând război, Bush a lăsat impresia că este puternic.

Ideologii administraţiei sale, ca Paul Wolfowitz, au profitat de asta pentru a-şi lansa experienţele nebuneşti de reformă în Orientul Apropiat. (Fost secretar de stat al Apărării şi preşedintele Băncii mondiale, Paul Wolfowitz este un persoanj cheie în neoconservatorismul american. Potrivit unui articol publicat în Christian Science Monitor cu titlul ,,Neocon 101” – ,,Tot ce trebuie să ştiţi despre neoconservatori” -, ,,neoconservatorii consideră că Statele Unite nu ar trebui să ezite să facă uz de puterea lor de neegalat (chiar daca va trebui să se recurgă la forţă) pentru a-şi promova valorile în întreaga lume”.)

Nu ştiu câţi dintre ei credeau sincer că vor putea introduce democraţia în regiune. Woodrow Wilson a fost cel care a lansat primul această idee, în 1919; ea mi se pare azi la fel de grotească, cum era cu siguranţă şi atunci. Cu toate acestea, în Statele Unite ideea continuă să aibă susţinători. Suntem calvinişti şi Calvin vorbea despre ,,poporul ales”. Suntem convinşi că acel popor ales suntem noi, că avem un rol de îndeplinit pe Pământ, că misiunea noastră este de a instaura democraţia în toată lumea, de a reda lumina şi libertatea păgânilor.

Această nevoie de reformare rămâne încă un imbold puternic în ţara noastră. Unii membrii ai administraţiei sunt chiar foarte pătrunşi de ea. Am impresia că Wolfowitz chiar crede că ar fi posibil. Alţii sunt mai cinici: ,, Dacă asta vă va uşura conştiinţa, vom pretinde că obiectivul nostru este de a instaura democraţia în Irak. Dar ceea ce ne interesează pe noi cu adevărat este ca omul nostru să fie reales în 2004, şi dacă punem în funcţiune mecanismul de propagandă, va fi mai uşor.” Aici se iluzionau. Au crezut că va fi uşor. A fost, dar numai până la un anumit punct.

Kristina Borjesson: Care a fost firul logic care a condus la acest război?

John MacArthur: Nu există fir logic. Cum v-am spus deja, era o strategie politică pentru a asigura realegerea lui Bush. Ştiau că le va fi greu să îl prindă pe Ossama Bin Laden. Pentru a păcăli mulţimea, trebuiau astfel să lase impresia că se consacrau cu seriozitate luptei împotriva terorismului. Irakul era o ţintă uşoară, şi în plus era în concordanţă cu interesul lor pentru petrol, cu dorinţa de a-l înlătura pe Saddam Hussein şi cu iluziile lor de a instaura democraţia într-o ţară care nu avea nevoie de asta atât de mult. Iată-i aşadar plecând urechea la ceea ce prietenii lor din Congresul Naţional Irakian le repetau cu obstinaţie: ,,Va fi uşor, genial, de altfel îl avem pe Chalabi în mânecă.” (Ahmad Chalabi, liderul Congresului Naţional Irakian, a fost candidatul favorit al Pentagonului la conducerea Irakului, însă a căzut în dizgraţie în urma unor acuzaţii de spionaj în favoarea Iranului.) La aceea vreme era omul momentului şi poporul american îl adora, din cauză că Saddam era personajul negativ din poveste. Despre Saddam ştiau cu toţi că era un tip murdar, că nimeni nu l-ar fi plâns şi asta a generat un val de entuziasm patriotic până la alegerile din 2004.

Citiţi aici continuarea articolului:

Jurnaliştii ignoră precedentul războiului din Vietnam

Citiţi şi:

Trucaje grosolane şi ştiri regizate în reportajele marilor agenţii de presă

Marea înşelătorie a aşa-ziselor atentate teroriste din 11 septembrie 2001

yogaesoteric
februarie 2008