Terorismul israelian în Liban reflectă slăbiciune, nu putere
OEP a făcut greșeala de a ezita și de a calcula greșit înainte de 1982, iar israelienii speră că vor vedea o repetare a acestui scenariu, însă sunt deja epuizați din punct de vedere militar și incapabili să invadeze Libanul așa cum au făcut-o în trecut.
Am intrat acum într-o perioadă de tranziție, iar israelienii nu cred în linii roșii, reguli sau drept internațional.
Acțiunile teroriste desfășurate de regimul israelian în Liban în ultima perioadă au provocat lovituri reale care nu pot fi negate. Cu toate acestea, ele este necesar să fie înțelese în context, iar următoarele mișcări vor modela, probabil, rezultatul unui conflict regional aflat acum în desfășurare.
Detonarea de către entitatea sionistă a mii de dispozitive de comunicare fără fir (pagere) în Liban, urmată de detonarea de dispozitive walkie-talkie chiar a doua zi, a reprezentat o lovitură gravă nu numai împotriva Hezbollah, ci și împotriva poporului libanez. Tactica teroristă a fost concepută pentru a atinge două obiective: să insufle teamă populației civile și, de asemenea, să creeze haos în cadrul Hezbollah.
O astfel de tactică devine cu adevărat utilă din punct de vedere militar numai dacă este urmată imediat de o acțiune armată mai amplă, însă israelienii nu au ales să lanseze un război. Prin urmare, rănirea a mii de oameni și uciderea a zeci, atât civili, cât și membri Hezbollah, poate fi interpretată mai degrabă ca un punct de reper pentru sioniști, decât ca o tentativă de lovitură mortală.
În mod similar, asasinatele Israelului, fie că este vorba de uciderea comandantului Hezbollah Fouad Shokor la sfârșitul lunii iulie, fie că este vorba de atacul care a vizat oficiali ai forțelor Radwan, sunt menite să fie atacuri punctuale. Faptul că zeci de civili au fost uciși în timpul respectivelor atacuri asasine în capitala libaneză confirmă și mai mult acest aspect.
Prin urmare, acțiunile regimului sionist este necesar să fie considerate ca funcționând în primul rând la nivel psihologic. Reușita tactică a entității este teroarea, anxietatea și sentimentul de pierdere a securității pe care aceste acțiuni le produc. Adică terorism ca la carte. Deși ceea ce am văzut recent în ultima perioadă poate fi fără precedent în istoria conflictului, în ceea ce privește amploarea, tacticile în sine nu sunt deloc noi. Ele provin din aceeași carte de joc pe care sioniștii au folosit-o în anii 1970 și 1980, în special în Liban.
Faptul că israelienii nu au lansat un război la scară largă după 11 luni de tir neîntrerupt din Liban demonstrează cât de slabi sunt. Chiar dacă ne uităm la ceea ce a declanșat invazia israeliană din 2006, Hezbollah a depășit cu mult acțiunile care au condus la acest rezultat. Și totuși sioniștii folosesc tactici murdare de teroare pentru a evita declanșarea unui război total.
Încotro ne îndreptăm
Deși nu putem minimaliza gravitatea a ceea ce s-a făcut sau să subestimăm nesăbuința și criminalitatea, agresiunile vin dintr-un sentiment de disperare absolută din partea regimului sionist.
Principala concluzie este că prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu nu a lansat încă un război împotriva Libanului și că, în schimb, a preferat atacurile viclene și destul de imaginative, care se apropie de nebunie. Motivul pentru care nu a fost capabil să lanseze un război cuprinzător se datorează faptului că forțele sale sunt incapabile să câștige un astfel de conflict, mai ales dacă implică vreo componentă terestră.
Dacă entitatea sionistă dorește să lanseze o invazie terestră a Libanului, este mai mult decât probabil că va alege să invadeze și sudul Siriei. Un astfel de război ar fi cel mai costisitor din istoria regimului și ar putea duce chiar la prăbușirea sa totală.
Deși înțeleg că un război cu Hezbollah este imposibil de câștigat, liderii israelieni fac de fapt presiuni pentru un astfel de conflict, dar într-unul din două scenarii: Fie doresc o bătălie limitată, nu un război la scară largă, fie vor căuta să antreneze SUA într-un conflict mai amplu care implică probabil Iranul.
Pentru a primi sprijinul Statelor Unite și legitimitatea aliaților lor occidentali, israelienii au nevoie ca Hezbollah să fie cei care încep războiul. Iată motivul pentru care provoacă continuu Rezistența libaneză, în încercarea de a o pune la colț și de a o forța să răspundă într-un mod care ar justifica rezultatul dorit de Israel.
În capul liderilor israelieni și americani, aceștia cred că un război cu Libanul va urma să ducă la un impas, care va scoate Hezbollah din ecuație atunci când vine vorba de încheierea conflictului cu Gaza. Scopul recentei agresiuni este izolarea fronturilor.
După 8 octombrie, Hezbollah a fost un ghimpe în coasta regimului israelian și i-a aplicat nenumărate lovituri economice, psihologice și militare. Acest fapt a provocat o rană serioasă în percepția publicului israelian cu privire la conducerea lor și, de asemenea, a făcut ca entitatea sionistă să pară slabă la nivel regional.
Ceea ce este important să se înțeleagă este că acest război se poartă pe frontul psihologic, la fel de mult ca pe câmpul de luptă. Știind asta, acțiunile regimului sionist au căutat să afecteze imaginea Hezbollah și a Iranului pentru a compensa daunele provocate imaginii de forță a Israelului, care acum s-a evaporat. Așadar, în acest context, israelienii își asumă riscuri.
Între timp, strategia Rezistenței libaneze este foarte clară. Ea caută să funcționeze ca un front de sprijin pentru Rezistența palestiniană din Gaza și să mențină un război de uzură de-a lungul zonei de frontieră. Ei refuză să abandoneze această misiune, care îi costă enorm pe israelieni și reprezintă singurul mijloc de presiune exercitat asupra sioniștilor pentru a renunța la Gaza și a semna un acord de încetare a focului.
Israelienii, cu sprijinul deplin al Statelor Unite, au decis că principalul front al războiului lor va fi acum Libanul. Planul vine ca urmare a eșecului lor de a atinge orice obiectiv cheie în Gaza.
Dacă ne uităm la invazia sionistă terestră din Fâșia Gaza, vom vedea că nu au avut nicio idee despre ceea ce făceau de la bun început. Au început cu o campanie de bombardament cuprinzătoare, în timp ce vehiculau ideea de a anexa nordul Gaza și de a curăța etnic populația către Sinaiul egiptean. După aceasta, au invadat nordul, fără a obține nimic după ce au atacat spitalul al-Shifa din orașul Gaza. Apoi, au luat cu asalt Khan Younis, împreună cu zone din centrul enclavei de coastă asediate, susținând în fiecare zonă că urmăresc „cartierul general al Hamas”. După aceasta, au amenințat cu invazia orașul Rafah timp de aproximativ cinci luni, apoi au invadat brusc după ce Hamas a anunțat că a acceptat o propunere de încetare a focului pe 6 mai.
În mod previzibil, nu au obținut nimic în Rafah și au fost apoi puși într-o situație dificilă, ordonând invazii aleatorii în zonele în care intraseră deja și suferind pierderi militare fără motiv. De fiecare dată, au fost șocați de faptul că Rezistența palestiniană era încă puternică și îi atrăgea în ambuscade după ambuscade. Aceasta, în timp ce continuau să își ucidă proprii prizonieri și sufereau presiuni tot mai mari din partea propriei populații pentru a semna o încetare a focului / schimb de prizonieri. Ceea ce a determinat publicul israelian să iasă pe străzi și să ceară întoarcerea prizonierilor lor din Gaza.
În mod firesc, conducerea israeliană a căutat o nouă cale de ieșire și a decis asasinarea lui Fouad Shokor la Beirut și, de asemenea, l-a ucis pe liderul Hamas, Ismail Haniyeh, la Teheran. Acestea au fost, de asemenea, acțiuni desfășurate cu două obiective: atragerea iranienilor și a Hezbollah într-un război, pe lângă lovitura de tip propagandistic.
Asasinatele au pus Rezistența regională într-o poziție dificilă. Rezistența dorește să sprijine Gaza și să ajute palestinienii să obțină o victorie strategică, în timp ce rupe încet spatele regimului israelian. Conducerea sionistă a înțeles acest aspect și nu are nicio cale de ieșire din colțul în care s-a pus ‒ alta decât să atace și să spere să aducă Statele Unite să o salveze. Este clar că regimul sionist consideră că se află în fața unei crize existențiale, și așa și este. Prin urmare, dorește să escaladeze lupta pentru a ieși din încurcătură.
Rezistența este necesar să facă acum unele alegeri îndrăznețe și creative. Ea poate continua să îndure cele mai revoltătoare acte de terorism, menținând în același timp un front de sprijin pentru Gaza și refuzând să se angajeze într-un război total. Sau poate modifica complet natura războiului. Descurajarea israelienilor nu poate fi obținută în momentul de față, deoarece aceștia se află într-un colț și nu aderă la nicio regulă. Dacă decizia este de a evita războiul total, vor exista mult mai multe provocări și crime de război israeliene, dacă cele anterioare rămân fără răspunsuri semnificative. Însă dacă vor exista răspunsuri semnificative, atunci asta va justifica probabil un război israelian de agresiune. Sioniștii vor încerca probabil să comită mai multe acte de terorism și împotriva Iranului în această perioadă.
După cum a declarat secretarul general al Hezbollah, Sayyed Hassan Nasrallah, într-un discurs recent, toate liniile roșii au fost depășite. Așadar, acum așteptăm să vedem ce pedepse vor veni și cum va evolua conflictul. Indiferent cum ar decurge, am intrat acum într-o perioadă de tranziție, iar israelienii nu cred în linii roșii, reguli sau drept internațional; ei cred că luptă pentru a preveni distrugerea lor. OEP a făcut greșeala de a ezita și de a calcula greșit înainte de 1982, iar israelienii speră că vor vedea o repetare a acestui scenariu, deși sunt deja epuizați din punct de vedere militar și incapabili să invadeze Libanul, așa cum au făcut-o în trecut. În lumina naturii criminale a acestui regim genocidar, este posibil ca momentul istoric să fie decisiv.
Autor: Robert Inakesh, Al-Mayadeen
Citiți și:
Bubuie Orientul Mijlociu: după atacul în Liban, Israelul lovește și în Siria
Israelul împrăștie teroarea în Liban. Noi atacuri cu rachete asupra Beirutului
yogaesoteric
11 octombrie 2024