The big picture

Lumea de azi ne obligă să privim fragmentar situațiile. Un conflict aici, o tragedie în altă parte, un genocid printr-o zonă care trepidează ș.a.m.d. Sunt evenimente către care media ne canalizează. Privim îngroziți la succesiunea evenimentelor care sunt mitraliate către noi și rămânem tributari unui mod superficial de a privi realitatea. Acum ne îngrozim de-o crimă, iar peste două minute comentăm nurii vreunei vedetuțe împinse în fața publicului ca să-și crească tariful, pentru ca cinci minute mai târziu să fim acizi la adresa guvernului și peste alte câteva minute să ne dorim nu știu ce model de telefon.

Rămânând la nivelul suprafeței nu facem altceva decât să ne mișcăm precum o barcă rămasă captivă curenților și vânturilor Oceanului. Înțelegerea succesiunii evenimentelor ne obligă însă să coborâm în subteran pentru a vedea vectorii adevărați care mișcă întreaga menajerie a lumii de azi. Dacă rămâneți captivi pozei oficiale a întâlnirii Xi-Biden nu veți putea înțelege niciodată faptul că acolo s-a dat un ultimatum și că probabilitatea izbucnirii unui război de calibru în următoarele câteva luni este mai mare ca niciodată.

Cum se leagă această întâlnire de instalarea de către ruși a unei noi rachete intercontinentale Avangard în silozul său este iarăși interesant și perfect logic în contextul evenimentelor pe care le vedem. Și la fel de logică este și ieșirea Băncii Japoniei din poziția de cumpărător al titlurilor de trezorerie americană. Iată câteva evenimente aparent disparate, dar care sunt cât se poate de coerente în contextul în care știm care-s vectorii principali.

Sper că vă amintiți de criza bancară americană din primăvară. Mulți o consideră acum îngropată, doar că, la fel ca mai bătrâna criză din 2008, nici aceasta nu a fost rezolvată. Elementele interesante abia acum încep să iasă la vedere. Spre exemplu, aflăm dintr-un raport de-al Federal Housing Finance Agency (vezi pagina 100) că în timpul crizei din primăvară băncile au împrumutat de la Federal Home Loan Bank System (FHLBS) mai mulți bani decât în timpul Marii Recesiuni din 2008.

Asta chiar e o știre, dar este necesar să știi unde să te uiți. FHLBS este un vehicul guvernamental american organizat precum o bancă de ultimă instanță pentru zona imobiliară. Complicarea situației financiare americane a dezvoltat tot felul de asemenea vehicule care peticesc în timp real problemele tot mai dese de sistem.

Tot legat de respectiva situație de atunci, poate vă amintiți că gigantul JPMorgan a înghițit pe nemestecate First Republic Bank după ce aceasta intrase deja în prăpastie.

E interesant de constatat acum că gigantul nu a reușit să plătească încă împrumuturile contractate de First Republic Bank la FHLBS. De unde știm asta? Cinci pagini mai la vale în același raport se specifică negru pe alb cum că 26,4 mld. $ împrumutați de First Republic Bank sunt în continuare „în aer”. Frumos, nu-i așa?

Dar de ce ne luăm noi de la un mizilic atât de mic? La urma urmei, pentru 25 miliarde de dolari taica Dimon nici nu se întoarce de pe-o parte pe alta în somn. Însă din firimituri obținem adevăratul tablou. De exemplu, să discutăm despre o altă sumă derizorie: 117 mld. $. Cum vi se pare această sumă? Raportat la dimensiunea sistemului bancar american e o mizerie, nu-i așa? Ei bine, această sumă are o semnificație imensă, deoarece reprezintă soldul pe care-l are disponibil FDIC (fondul de asigurare al depozitelor din băncile americane). Cum vi se pare acum suma? Cred că derizoriu e puțin spus în condițiile în care acest fond este necesar să protejeze deponenții din cele peste 4.000 de bănci americane. Realizați, cred, cât de teoretice sunt „asigurările de stabilitate” de pe piața americană.

Doar că, dacă rămânem în mlaștina bancară tot nu vom realiza prea mult, astfel încât este necesar să căutăm problemele mai la rădăcină de-atât. În trecut am mai amintit fenomenul, dar acum va deveni complet scăpat de sub control. Este vorba de criza de lichiditate a trezoreriei americane. Rămase fără cumpărători pe piața reală – ca efect al sumelor din ce în ce mai greu de imaginat care se învârt acolo – titlurile emise de trezoreria americană au fost nevoite să inventeze noi mecanisme de finanțare. Așa au intrat în horă băncile centrale. Și așa ne-am trezit cu Banca Japoniei ca principal finanțator al Trezoreriei americane, o situație cât se poate de aberantă. Doar că povestea e puțin mai veche.

Deteriorarea situației a început în momentul în care Rusia a ieșit de pe titlurile de trezorerie. Într-adevăr, nu au fost sume mari, dar suficient cât să provoace un dezechilibru în fragila situație a finanțării SUA. Atunci Japonia a preluat „povara” dusă până atunci de ruși. Mulți au pariat pe faptul că, rupându-se de dolar, Rusia va colapsa. Desigur și Rusia și-a calculat greșit investițiile deoarece și-a mutat deținerile de titluri și devize americane în titluri și devize europene. E ca și cum ai renunța la stăpân, dar te-ai oferi să investești în sclavul acestuia. Desigur, Rusia a crezut absolut eronat că prin forurile superioare europene mai e ceva rămășiță de creier, fapt contrazis de orice realitate. Dar să nu ne cufundăm în amănunte.

Dacă Rusia a produs o oarecare distorsiune, acoperită de ceilalți jucători din piață, mult mai masivă este lovitura dată de China care, după cum se vede, este vânzător net de trezorerii americane. Însă acum nu numai China e problema, ci și … aliatul strategic, Japonia! Care-i problema cu Japonia? Întreaga sa economie este clădită pe o himeră, anume împrumuturile oferite direct de Banca Centrală. Problema este că, din rațiuni de menținere a relevanței economice, Japonia nu-și poate permite o creștere a dobânzilor. Însă FED-ul tocmai asta a transmis în sistem. Astfel, japonezii vor să facă imposibilul, anume să se izoleze de întregul sistem financiar mondial și să continue finanțările la dobânzile curente.

Cum poți face asta? Dacă mă întrebați pe mine, cred că e imposibil. Dacă-i întrebați pe ei, vor spune că e perfect posibil datorită unui instrument magic: controlul capitalurilor. Oups! Asta e fix chestia aia „nedemocratică” practicată în toate țările care vor să se izoleze de devizele occidentale. Și uite-așa, Japonia caută să-și mențină competitivitatea prin măsuri demne de statele rivale. Asta însă înseamnă că nu mai poate face șotronul cu FED-ul pentru că-i apar distorsiuni majore în sistem. Așa se face că tendința japonezilor e să limiteze deținerile de titluri de trezorerie americane. Frumos, nu-i așa?

Treaba nu se oprește aici, deoarece nu sunt singurii care fac mișcarea asta. Sunt o groază de alte state care nu sunt atât de aflate sub ocupație ca noi, bravii membri ai Occidentului Colectiv. Acestea sunt îngrijorate după ce au văzut gradul de „libertate” oferit de menținerea dolarului ca monedă de schimb. Astfel încât, mai pe șest, caută s-o șteargă de pe titlurile de trezorerie americane.

Mai e însă un element care, de asemenea, e problematic. Poate că tot ce am văzut până acum nu ar fi luat în serios în condițiile în care SUA ar reprezenta o economie cu adevărat solidă. Doar că situația este fix invers. SUA a încheiat anul trecut cu un deficit de peste 8,5% din PIB, ceea ce e absolut înfricoșător. De altfel, am atras atenția atunci când s-a observat clar accelerarea creșterii datoriei americane, spunând că deja s-a intrat pe o pantă care o apropie de nesustenabilitatea absolută. Deficitul imens generează o cerere imensă de finanțare care se cere a fi satisfăcută. Cum partenerii „centrali” nu prea mai răspund comenzilor, Trezoreria a inventat altceva, anume un program de răscumpărare a datoriei. Cu alte cuvinte, dacă nu găsește parteneri în piață, Trezoreria își răscumpără propria datorie.

Acum vor sări din păpușoi experții care vor spune că nici măcar nu e o premieră un asemenea program. Așa e, doar că e o istorie interesantă. Un asemenea program a existat atunci când SUA avea un excedent bugetar, astfel încât s-a hotărât ca acel excedent să fie folosit la achitarea datoriei. Înțelegeți, deci, care-i problema: când a fost introdus programul, aveau în mod real cu ce să cumpere datoria. Acum, pur și simplu, Trezoreria va acționa atât ca vânzător cât și ca achizitor de titluri. Înțelegeți penibilul situației? Tu emiți titluri pentru că ai nevoie de bani, dar, pe partea cealaltă, tot tu ți le cumperi pentru că nu are cine. E o nebunie, specifică sfârșitului de joc.

N-are cum, dom’le, ei au tiparnița, rezolvă rapid povestea asta!”, vor afirma apăsat cei mai mulți. Hai să vă spun o snoavă: absolut toate imperiile și absolut toate țările care au intrat în colaps au avut tiparnița și, în ciuda „instrumentului ultim”, absolut toate s-au scufundat din același motiv. Acum nu are cum să se producă altfel. Acesta-i tabloul, priviți-l și înțelegeți-l!

Iar dacă după ce vedeți toată chestia asta mai credeți treaba că discuția între Biden și Xi s-a axat pe fentanyl sau alte goange, însemnă că ați pierdut timpul citind materialul de față. De fapt DISCUȚIA a fost despre cu totul altceva. Xi i-a dat un ultimatum, iar asta s-a văzut din conferința de presă în care Xi a spus răspicat că e loc pe planetă pentru toată lumea. Asta i-a spus, în mod sigur și lui Biden: e loc pentru toată lumea pe planetă, dar a venit momentul să-ți ocupi locul pe care-l meriți. Dacă nu, „bucuroși le-om duce toate”. Ei bine, mă gândeam să adaug și o pastilă de final. 🙂

Autor: Dan Diaconu

Citiți și:
Marea criză de azi – elementele puțin vizibile
Prăbușirea Economiei Mondiale nu mai poate fi oprită. Ce urmează?
Andrei Belousov: Cinci tendințe ale economiei globale

 

yogaesoteric
5 ianuarie 2024

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More