Topul celor 35 de falsuri evidente ce caracterizează actualmente «lumea modernă» (III)

 

Aproape totul este fals și înșelător în comunitatea actuală. Lumea în care trăim este saturată de minciuni, înșelătorii, dezinformări, informații greșite, escrocherii, falsitate, fraude, fațade, miraje, propagandă și tentative de spălare a creierului.

Continuăm trecerea în revistă a principalelor 35 de înșelătorii, simulacre sau falsuri ce caracterizează lumea modernă.

Citiţi a doua parte a articolului

18. Un fals guvern

Guvernele actuale din întreaga lume sunt false – ele există doar pentru a exploata, nu pentru a proteja publicul larg. Guvernele nu sunt entități de drept, ci mai degrabă entități de facto. Ele s-au auto-constituit în mod secret (un exemplu fiind auto-constituirea guvernului american în anul 1971), fiind acum, din punct de vedere legal, nimic altceva decât niște corporații al căror singur scop este să-și maximizeze profiturile.

În mod adecvat, falsul guvern este condus de falși lideri care, cu excepția a doar câtorva ființe, nu sunt decât niște păpuși ce se află în mâinile adevăratelor forțe conducătoare ce operează din spatele cortinelor și care au cumpărat și au plătit deja sufletele acestor biete marionete.

19. O falsă democrație

Este România o democrație? Un clasament ce a fost recunoscut internațional și care este intitulat Democracy Index, fiind realizat de unitatea de analiză a publicației The Economist în anul 2015, plasează România pe locul 59 general, în grupa „democrațiilor defecteˮ.

Pe primul loc în acest clasament este Norvegia (cu 9,93 nota generală). Democrațiile nordice stau bine: Islanda, Suedia, Danemarca și Finlanda sunt în primele 8 din lume. Olanda este pe locul 10 (cu 8,92), Marea Britanie pe 16 (cu 8,31). Primul stat din estul Europei care apare în acest clasament este Cehia, pe locul 25 (7,94), urmat de Estonia pe locul 29 (7,85). Printre vecini avem Bulgaria, pe locul 46 (7,14) și Ungaria, pe locul 54 (6,84). România este pe locul 59 (nota generală 6,68, mai jos decât Serbia (58, nota 6,71), Tunisia (57, nota 6,72) sau Ghana (53, nota 6,86). Suntem plasați într-o grupă numită „democrațiile defecteˮ, alături de țări precum Peru (65, nota 6,58) și Moldova (70, nota 6,35). Clasa politică din România se împăunează cu ideea că suntem membri ai „familiei europeneˮ, însă cifrele ne spun cu totul altceva.

Să examinăm și câteva detalii. La capitolul „Cultură politicăˮ, România (nota 5,00) stă mai rău decât Etiopia (5,63), fiind la egalitate cu Nigeria și Gabon. La capitolul „Participare politicăˮ, România (nota 5,00) are o poziție inferioară unor țări precum Albania (5,56) și Madagascar (5,56); suntem la egalitate cu Tanzania și Bangladesh. În fine, la capitolul „Funcționare a instituțiilor publiceˮ, România (5,71) stă mai rău decât Papua Noua Guinee (6,07) sau Sri Lanka (6,79) și la egalitate cu Benin și Pakistan.

Motivul pentru care România nu cade mult mai jos este pentru că din cinci criterii, România primește note mari, chiar foarte mari, la două. La „Libertăți civileˮ (nota 8,53) și la „Procese electorale și pluralismˮ, unde România a obținut o notă formidabil de mare (9,17), fiind la egalitate cu Danemarca. Or, aici este o greșeală fundamentală a autorilor Index-ului. Pluralismul din România este unul de fațadă. Partidele politice noi sunt împiedicate de cartelul PSD-PNL-UDMR să participe la alegeri în mod corect. La nivel local, baronii controlează într-o manieră feudală teritorii întregi, unde nu mișcă nici vrabia fără acordul lor. Instituțiile statului sunt infiltrate cu agenți ai poliției secrete. Numeroase organizații „civiceˮ sunt plătite din buzunarul unor infractori. Presa independentă practic nu mai există.

Dar punctul critic este altul: alegerile. Acestea sunt furate pe față, fără niciun fel de reținere. Fondurile care alimentează campania nu sunt controlate. În măsura în care, rareori, aflăm ceva despre ele de la DNA, realizăm că este vorba despre bani sifonați de la stat și transformați în influență politică. Standardele la care sunt organizate alegerile în România sunt atât de scăzute, încât multe state africane sau latino-americane par exemple de corectitudine. În România voturile sunt numărate manual de complicii primarilor (așa se explică procentul anormal de voturi „anulateˮ – aproape toate sunt ale adversarilor politici). O mică modificare, necesară, în calculele celor de la The Economist ne-ar fi adus în zona „regimurilor hibrideˮ, despre care se poate spune orice, dar nu că sunt democrații.

20. O falsă siguranță națională

Siguranță națională sau Securitate națională? Departamentul de Informații este serviciul informativ și contrainformativ al Ministerului Afacerilor Interne care, teoretic, se supune controlului parlamentar prin comisiile de specialitate. Obiectivele sale sunt valorificarea informațiilor necesare prevenirii și combaterii infracțiunilor grave, identificarea riscurilor și a amenințărilor la adresa siguranței naționale și ferirea Ministerului de dușmanii interni. Acest mediu de siguranță și de securitate pare să fi ușurat operațiunile de fals și de deturnare de fonduri ale șefilor departamentului, o serie dintre aceștia fiind acum puși sub acuzare penală. Ancheta Direcției Anticorupție a dezvăluit existența unei rețele de tip mafiot ce este extinsă ierarhic, de sus în jos, prin departament. Nu e de mirare: Departamentul de Informații are o istorie și mai ales o preistorie care subminează și acum credibilitatea Ministerului de Interne și a celorlalte multe (prea multe) servicii secrete.

Departamentul de informații de la Interne este urmașul celebrei Unități 0215 (așa-numita „doi și-un sfertˮ), divizie ce a fost înființată la începutul anului 1990 sub patronajul misteriosului mason Gelu Voican Voiculescu și care a fost desființată pe vremea președintelui Emil Constantinescu. Departamentul a fost cunoscut, la început, sub numele de Direcția Specială de Informații, acesta reciclând mulți agenți ai Securității Statului care erau liberi de contract după anul 1989. Vechii oameni ai noului departament au fost acuzați că s-au infiltrat în rândul manifestanților din anul 1990, pentru a produce diversiuni și a-i manipula pe protestatari. Ei ar fi fost actori principali în luptele de stradă de la Târgu Mureș din martie 1990 și în sângeroasa mineriadă din luna iunie a aceluiași an. În anul 1994, presa punea mâna pe normele interne și pe manualele operative ale serviciului, descoperind că acesta a abuzat de Legea Siguranței Naționale și de Constituție. Multe dintre aceste interpretări abuzive ale siguranței naționale semănau ca două picături de apă cu procedeele ce erau utilizate de Securitatea comunistă. Printre acestea, monitorizarea și colectarea de date despre cetățeni români sau străini, fără ca aceștia să fi comis vreo faptă penală și fără să facă parte dintr-un dosar în lucru.

Legea Siguranței Naționale, ce a fost adoptată în anul 1991, prevede că activitatea informativă este executată numai de SRI (Serviciului Român de Informații), SIE (Serviciul de Informaţii Externe) și de Serviciul de Protecție și Pază. Ministerul de Interne și cel al Justiției își pot organiza, conform aceleiași legi, propriile structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate, însă activitatea de informații a acestora este reglementată de Legea Siguranței, fiind totodată controlată de Parlament. Mai mult, colectarea de informații este necesar să fie limitată la zona de interes a celor două ministere. Există însă date sigure conform cărora atât serviciul secret al Ministerului de Interne, cât și cel de la Justiție și-au depășit cu mult și de mult atribuțiile, obținând informații confidențiale pe care le-au utilizat în scopuri politice sau personale. Așadar, lupta pentru controlul acestor servicii nu este o bătălie inocentă pentru siguranța națională: mulți își doresc să aibă oameni în poziții-cheie pentru a obține accesul la informații vitale strategiilor politice și economice.

Departamentul de informații al MAI (Ministerul Afacerilor Interne) a funcționat multă vreme ca serviciu secret special, fiind controlat doar de ministrul de interne, de premier și de președinte. S-a spus, nu fără temei, că acesta a fost utilizat nu doar pentru filajul și pentru intimidarea persoanelor incomode, ci și pentru mușamalizarea actelor de corupție ale unor demnitari. În anul 1998, departamentul a fost desființat, întrucât, după cum a stabilit CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Țării), cei mai mulți angajați (fiind vorba de mii de agenți, numărul lor fiind și azi în creștere) erau cadre ale fostei Securități comuniste, care înzestraseră noua instituție cu vechi și viguroase proceduri de colectare a informațiilor.

După câteva luni, în anul 1999, Constantin Dudu Ionescu, abia numit ministru de interne, înființa Direcția Generală de informații a Poliției, în fruntea căreia îl numea pe generalul Virgil Ardelean. Acestei direcții i se adăuga o divizie de informații care făcea ca departamentul să fie mai informat și mai eficient decât SRI. Fostul „doi și-un sfertˮ devenise din nou ceea ce a fost, ba chiar mai mult decât atât: acesta era acum cel mai informat și mai eficient serviciu secret. Eficient pentru cei care-l controlau. Virgil Ardelean a beneficiat din plin de noua definiție a „siguranței naționaleˮ ce a fost dată în anul 2001 de premierul de atunci, Adrian Năstase, utilizând fără rețineri tehnica din dotare, interceptând corespondența și convorbirile telefonice, filând și confiscând fără mandat. Totodată, a fost mărit numărul angajaților și al operațiunilor la un nivel fără precedent, ceea ce constituie dovada incontestabilă a faptului că a patra putere în state era reprezentată, în România lui Adrian Năstase și a lui Traian Băsescu, de serviciile secrete.

 
Virgil Ardelean

Virgil Ardelean este un personaj controversat, ce a fost acuzat nu o dată că a utilizat informațiile culese de serviciul său în interes personal. Acesta și-a dat demisia de onoare după fuga lui Omar Hayssam, în anul 2006, când au demisionat și șefii SRI și SIE. Ulterior, acesta a fost readus de Gabriel Oprea în funcția de șef al DGIPI (Direcția Generală de Protecție Internă) în anul 2009, în timpul guvernării Boc. Numirea sa a dus la demiterea lui Oprea din guvern, la nici o lună după numire. PSD (Partidul Social Democrat) i-a retras acestuia sprijinul pentru că nu ar fi cerut aprobarea partidului să-l numească pe general în funcție. Mai apoi l-au exclus pe Oprea din partid. Însă Ardelean a fost păstrat, iar Emil Boc s-a grăbit să-i semneze numirea ca să nu fie silit să mai negocieze cu partenerii din PSD.

Dosarele șefilor DIPI (Departamentul de Informații și Protecție Internă) întocmite de Direcția Anticorupție dezvăluie faptul că, indiferent de schimbarea firmelor și a șefilor, Departamentul continuă să fie prizonierul păcatului originar al reconversiei forței de muncă securistice.

21. O falsă apărare națională

Orice mare putere a lumii am alege, departamentele de război adoptă întotdeauna în numele lor termenul ce este specific limbajului de dezinformare a publicului larg – și anume „Apărareˮ – aceasta deoarece este mult mai ușor să justifici războiul printr-un astfel de termen, deoarece el „va da bineˮ în ochii oamenilor. Să analizăm însă cu atenție ce anume fac aceste națiuni. De obicei, ele atacă alte națiuni, aceasta în baza celor mai superficiale pretexte, pentru a câștiga astfel mai multă influență geopolitică, pentru a-i instala la președinție pe unii dictatori-marionetă, pentru a confisca terenurile națiunii respective și pentru a le prăda resursele naturale.

Israelului, spre exemplu, îi place la nebunie să vorbească despre dreptul său de a se apăra. Merită însă să ne întrebăm: când a fost Israelul într-un pericol real de a fi atacat – fără să luăm în seamă atacurile ce au fost născocite de imaginația liderilor săi? Desigur, regimul israelian este înspăimântat din cauza celor câțiva palestinieni ce sunt înarmați cu pietre și cu bețe și care ar fi capabili să pătrundă dincolo de sistemul lor de apărare ultrasofisticat, care a costat miliarde de dolari și care constituie o generoasă donație din partea americanilor plătitori de taxe!

O altă întrebare pertinentă: când s-au aflat Statele Unite într-un pericol real de a fi atacate? Niciodată. Pearl Harbor a fost o afacere internă – liderii americani știau că atacul avea să se petreacă, acesta fiind scuza de care ei aveau nevoie pentru a implica Statele Unite în Cel de-al Doilea Război Mondial. De atunci (și chiar înainte de acel moment), de fiecare dată când spui „armata americanăˮ nu te poți gândi decât la nenumărate agresiuni și la atacuri nejustificate, toate acestea datorându-se complexului militar-industrial și agențiilor secrete scăpate de sub control. Nimic dintre toate acestea nu au vreo legătură cu apărarea.

22. O falsă educație

Adevărata educație înseamnă să aduci la lumină frumusețea inerentă și talentele care există în ființa fiecărei persoane. Din punct de vedere etimologic, termenul educație provine din latină, unde „eˮ sau „exˮ înseamnă „dinˮ, iar „ducareˮ înseamnă „a conduce laˮ sau „a extrageˮ. Așadar, adevărata educație se află într-un pronunțat contrast cu îndoctrinarea, care, așa cum sugerează cuvântul, face exact opusul – inculcă dogme, credințe, convingeri sau doctrine în conștiința cuiva. Din nefericire, sistemul educațional de astăzi reprezintă o falsă educație, el constituind, în realitate, o gradată îndoctrinare.

Acest sistem educațional a fost creat de elitele din umbră la începutul secolului al XX-lea, fiind bazat pe vechiul model școlar industrial prusac, care avea drept scop să producă niște cetățeni, niște muncitori și niște soldați obedienți – iar nu ființe liber cugetătoare, care ar fi putut să se opună sistemului. John D. Rockefeller a spus odată: „Nu vreau o națiune de gânditori, ci vreau o națiune de muncitori.”

23. Un fals sistem judiciar

România înregistrează cele mai multe procese neechitabile din Uniunea Europeană. Prinse într-un sistem de justiție controversat, persoanele care cad victimă erorilor judiciare au de dus o luptă anevoioasă. Gregorian Bivolaru este de ani de zile o victimă a sistemului judiciar.

România întrece toate celelalte 27 de state membre ale UE (Uniunea Europeană) în privința violărilor dreptului la un proces corect și a altor încălcări de procedură, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, CEDO. În afara Uniunii Europene, doar Rusia, Turcia și Ucraina înregistrează mai multe asemenea încălcări, potrivit celor mai recente cifre de la curtea de la Strasbourg, care are jurisdicție asupra celor 47 de state membre ale Consiliului Europei. Corectitudinea procesului judiciar este un subiect delicat în România, unde Partidul Social Democrat (PSD), de guvernământ, a adoptat, de la mijlocul anului 2016, reforme legislative importante despre care spune că sunt cruciale, pentru ca judecătorii și procurorii să răspundă într-o mai mare măsură pentru greșelile justiției. În acest sens, reformele includ crearea unei unități speciale care să investigheze faptele comise de personalul judiciar și puteri sporite pentru Ministerul Justiției, care includ numirea procurorilor șefi. Însă majoritatea membrilor sistemului judiciar, precum și numeroși observatori internaționali, spun că modificările țintesc mai degrabă limitarea independenței justiției decât protejarea drepturilor românilor obișnuiți. Reformele vin după ani de urmăriri penale ce au fost declanșate împotriva unor demnitari și funcționari publici importanți care au fost acuzați de corupție. În vreme ce reformele împart țara în două tabere, activiștii pentru o justiție corectă spun că această controversă distrage atenția de la adevăratele hibe din sistemul judiciar: de la numeroasele încălcări ale legii comise de către anchetatorii din poliție, până la proasta calitate a asistenței judiciare ce este finanțată de către stat și la modul de gândire al judecătoriilor, conform căreia acuzații sunt adesea presupuși vinovați până la proba contrarie. Injustițiile sunt în unele cazuri agravate de lungile perioade de detenție pentru cei care așteaptă declanșarea procesului, chiar și pentru unele infracțiuni minore, precum și de greșelile pe care le fac judecătorii suprasolicitați, care au prea puțin timp la dispoziție pentru a lua în considerare dovezile din dosar. În România nu există procese cu jurați civili, așa că judecătorii poartă întreaga responsabilitate în pronunțarea verdictelor.

Potrivit Fair Trials, o organizație de supraveghere a justiției cu sediul la Bruxelles, procedurile judiciare pot fi considerate corecte numai dacă acuzaților le sunt garantate anumite drepturi ne-negociabile. Între acestea se numără accesul la avocați și la informații, precum și prezumția de nevinovăție.

24. Niște drepturi false

Cu toții ne naștem liberi. Fiecare dintre noi avem la naștere unele drepturi naturale, inalienabile, inerente și care ne sunt oferite de către Dumnezeu, aceasta fiind valabil pentru orice ființă umană de pe această planetă, indiferent de zona geografică în care ea s-a născut. În ciuda acestei realități, în loc să ne fie onorate aceste drepturi inerente, guvernelor le place să ne ofere drepturi false, care nu sunt, de fapt, decât niște privilegii deghizate. Problema cu privilegiile, bineînțeles, este că acestea pot fi revocate oricând de către „autoritateaˮ ce se află la guvernarea unei națiuni. Aceste false drepturi au efectul de a ne face chiar și mai dependenți, căpătând adeseori statutul unui sclav – deși adeseori nici nu ne dăm seama de aceasta – în loc să fim stăpânii și creatorii propriei noastre vieți.

25. O falsă moralitate

Am vorbit deja despre mass-media oficială și despre cât de falsă este aceasta. Și totuși, celor din mass-media le place să vorbească la nesfârșit despre principiile lor morale și să pretindă că sunt ființe foarte etice și corecte, care nu se sinchisesc însă și care ne înșală în mod intenționat și ne mint în față. Spre exemplu, mass-media a ignorat aproape complet faptul că asupra Școlii Ezoterice de Yoga Integrală MISA s-au realizat o serie de abuzuri grave, unele recunoscute deja de CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului). Dar au fost situații în care ziarele înfierau yoghinii pentru că practică vara nudismul la mare, practică ce are multiple efecte benefice demonstrate, și în același timp, pe aceiași pagină cu respectivul articol aveau poze cu femei dezbrăcate, uneori în cadrul unor rubrici fixe, gen „fata de la pagina 5ˮ .

26. Niște nori falși

Vă mai amintiți că în urmă cu puțin timp simpla menționare în public a cuvântului „chemtrailsˮ era imediat atacată de toți oamenii de știință „atotștiutoriˮ ca fiind o nebunească „teorie a conspirațieiˮ, fără niciun argument valid? Ei bine, între timp chemtrails a primit un nume oficial – „geoinginerieˮ – iar acum chiar mass-media oficială recunoaște în mod deschis că acestea sunt reale și că sunt utilizate pentru a combate „modificările climaticeˮ.

Oameni de știință inclusiv din unele țări în curs de dezvoltare, cum ar fi Bangladesh, China, India și Thailanda, studiază în mod activ modul în care chemtrails-urile ar putea fi utilizate pentru a „atenuaˮ razele solare prin pulverizarea în atmosferă a unui strat de substanţe chimice care să le reflecte și să le împiedice să ajungă pe pământ. Ei susțin că blocarea artificială a luminii solare naturale este preferabilă înfruntării unei presupuse creșteri iminente și dezastruoase a temperaturilor globale – ceea ce, în mod ironic, constituie, de fapt, adevărata teorie a conspirației. Chiar dacă nu există deloc dovezi credibile care să sugereze că „încălzirea globalăˮ este ceva real, se cheltuiesc imense sume de bani pentru a descoperi cum să fie oprită această presupusă încălzire, prin blocarea luminii solare. Prin experimentele de „geoinginerieˮ, unii cercetători spălați pe creier din întreaga lume, caută să creeze în mod artificial un efect atmosferic similar cu cel provocat de straturile de cenușă care erup dintr-un vulcan. Cu alte cuvinte, prin bombardarea cerului cu tot felul de substanțe chimice care sunt menite să împiedice lumina Soarelui să ajungă pe pământ, acești presupuși „oameni de științăˮ cred că pot prelua controlul asupra temperaturilor la nivel global, împiedicându-le creșterea.

Din nefericire, situația este de așa natură actualmente încât dacă privim spre cer într-o zi înnorată nu mai avem nicio garanție că vedem niște nori reali. Datorită cantității foarte mari de aerosoli ce sunt împrăștiați din avioane și a numărului foarte mare de nori falși, există întotdeauna o bună probabilitate ca ceea ce vedem să fie tocmai niște nori falși ce au fost generați în mod artificial prin tehnici de geoinginerie, multe dintre acestea presupunând împrăștierea în atmosferă a unor sulfați și a unor ioduri de bariu, stronțiu, aluminiu, fier și argint, toți acești compuși fiind toxici. Geoingineria este asociată cu diminuarea populațiilor de albine. Între timp, marile companii de biotehnologie au brevetat unele modalități de a obține culturi ce sunt modificate genetic și care sunt rezistente la aluminiu – ceea ce, desigur, nu este o coincidență, fiind strâns legată de existența chemtrails-urilor care pulverizează continuu aluminiu și alte substanțe extrem de toxice.

Citiți a patra parte a articolului

Citiţi şi:

Un meteorolog, fost cadru militar, admite faptul că avioane militare pulverizează aluminiu în atmosferă

Un studiu al Universității Princeton arată că SUA nu mai este, de fapt, o democrație!

ONU: Agenda 2030 este dezvăluită – Modelul ascuns pentru înrobirea definitivă a omenirii sub stăpânii corporativi cei vicleni și nemiloși

 

yogaesoteric
29 noiembrie 2019

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More