România a obţinut locul 57 în clasamentul mondial al celor mai puţin corupte ţări din lume, realizat şi editat de Transparency International. În Uniunea Europeană, România se află la egalitate cu Ungaria, dar depăşeşte trei ţări din sud: Italia, Grecia şi Bulgaria. Raportul organizaţiei vorbeşte de „îmbunătăţirea indicelui din 1997 şi până în prezent”, datorită, bineînţeles, „eforturilor anticorupţie ale instituţiilor naţionale, fie ele de prevenire, de combatere sau de sancţionare a corupţiei, dar şi a eforturilor societăţii civile care a contribuit substanţial la efortul de aliniere a acestora la standardele internaționale”.
Ultima parte a acestei imposibile fraze de lemn se traduce în limbaj omenesc astfel: România a primit o notă mai bună de la ONG-uri deoarece nu a încercat în niciun fel să opună rezistenţă şi s-a conformat docilă la tot ceea ce i s-a cerut să facă, conform „manualelor de bune practici de guvernare”, aproape fără nicio legătură cu problema corupţiei.
Pentru a vedea cum acţionează astfel de agenţii şi clasamente trebuie să aruncăm măcar o privire superficială asupra Transparency International. Iar primul lucru relevant în studiul oricărei organizaţii nonguvernamentale, mai ales pentru cele implicate în lupta anticorupţie, îl reprezintă sursele de finanţare. Aşadar, conform informaţiilor publicate pe propriul site, Transparency International îşi primeşte fondurile de funcţionare, în principal, de la guvernul american, guvernul german şi cel englez. Pe lângă aceste trei surse publice importante, plus alte câteva mai puţin relevante, apare compania petrolieră Shell şi un nume ultracunoscut românilor: Fundaţia pentru o Societate Deschisă a omului de afaceri George Soros.
Lăsând la o parte pentru moment guvernele implicate, descoperim astfel că o organizaţie dedicată luptei împotriva corupţiei este finanţată de o persoană condamnată definitiv pentru corupţie în Franţa, în anul 2005. George Soros a fost acuzat că a beneficiat atunci de informaţii confidenţiale în investiţiile realizate într-o companie bancară. În context, poate ar mai trebui să adăugăm că acelaşi personaj a fost un colaborator al naziştilor în Budapesta, perioadă despre care a declarat că a fost cea mai frumoasă din viaţa sa, a fost amendat printr-unul din grupurile sale pentru finanţarea ilegală a unei campanii electorale din SUA, a fost penalizat financiar cu 1,6 milioane de euro de Bursa de la Budapesta pentru încălcarea regulilor şi a subvenţionat publicaţii antisemite palestiniene. Celelalte isprăvi ale sale, precum dărâmarea unor guverne de pe tot cuprinsul globului, merită şi ele cel puţin o menţiune, dar pentru moment este mai relevant mecanismul prin care se fac aceste schimbări de regim. Iar organizaţiile nonguvernamentale precum Transparency International, finanţate de George Soros, joacă rolul decisiv în uzurparea puterii prin „mijloace democratice”.
Compania Shell finanţează, la rândul ei, Transparency şi, implicit, Indicele Corupţiei de pe întregul mapamond. Doar că Shell a devenit mai celebră pentru scandalurile de corupţie în care a fost implicată şi mai puţin pentru responsabilitatea socială. În 2004 compania a admis că a încălcat regulile pieţei de capital de la Londra şi New York , astfel încât a fost nevoită să plătească amenzi de peste 130 de milioane de dolari. Mai recent, în 2014, compania anglo-olandeză a fost acuzată că a plătit 1,1 miliarde de dolari mită unui oficial nigerian pentru a obţine concesiuni petroliere. Deşi oficialii companiei au negat în permanenţă implicarea în scandal, au existat suficiente probe incriminatorii, ceea ce a dus la redeschiderea cazului. În luna februarie, Shell a fost acuzată direct de guvernul nigerian că a plătit mită pentru această concesiune direct în contul unui fost ministru. Acuzaţia oficială este de „conspiraţie, mită, corupţie şi spălare de bani”, iar cazul este abia la început.
În altă ordine de idei, prezenţa unor state occidentale printre sponsorii Transparency International nu are cum să fie liniştitoare, deoarece dizolvă din capul locului orice pretenţie de obiectivitate, atât cu privire la monitorizarea acestora, cât şi a unor alte guverne cu care acestea se află în (dez)acord.
Analistul politic Joseph Thomas a rezumat într-un articol despre situaţia Thailandei legăturile dintre guvernele occidentale şi Indicele de Percepţie a Corupţiei: „Scorul Thailandei în Indicele de Percepţie a Corupţiei (CPI) este mai mult rezultatul unei interferenţe motivate politic în treburile interne decât o evaluare onestă a corupţiei naţiunii. Scorul slab al Thailandei şi presiunea bazată pe acesta pe care o face Vestul pentru a-şi îmbunătăţi acest scor nu provine dintr-o preocupare autentică faţa de corupţie, ci din faptul că actualul guvern a înlocuit cu succes un regim sponsorizat de şi lucrând pentru interesele speciale occidentale.”
Pe lângă aceste legături stranii, care în mod firesc ar trebui să spulbere credibilitatea organizaţiei, Transparency International se distinge prin premiile de integritate acordate anual unor personalităţi care au depus eforturi în lupta împotriva corupţiei. Aceste premii sunt suficient de relevante pentru a vedea cine sunt modelele şi ce răsplăteşte organizaţia. În 2012, de pildă, premiul de integritate i-a fost acordat lui Hillary Clinton, ale cărei scandaluri de corupţie aproape că sunt imposibil de a fi rezumate. Alţi câştigători notabili ai recompenselor Transparency International au fost James Wolfensohn, fost preşedinte al Băncii Mondiale, implicat în afaceri oneroase alături de inenarabilul Maurice Strong, sau Richard Lugar, un senator american, membru al Council of Foreign Relations.
Toată această încrengătură de relaţii, conexiuni şi finanţări îndoielnice minimizează, de exemplu, micile deraieri ale câte unui oficial Transparency International, precum preşedintele filialei din Chile sau al celui din România. Dar asta nu ar trebui să ne facă să mai avem vreo iluzie cu privire la rolul destabilizator pe care organizaţiile nonguvernamentale de acest fel îl joacă în viaţa unor societăţi. Scopul ONG-urilor cu un astfel de pedigree nu are absolut nicio legătură cu limitarea corupţiei, ci doar cu intimidarea şi schimbarea guvernelor necooperante, fiind o reflectare aproape la literă a politicii externe anglo-saxone.
Problema corupţiei există, mai ales în România, şi ar fi ridicol să fie negată, doar pentru că organizaţiilor precum Transparency International le lipseşte pur şi simplu orice fel de credibilitate în monitorizarea sau combaterea ei. Cine se încrede în rapoartele ONG-urilor (fără a subestima în niciun fel buna credinţă a multora dintre cei care lucrează în aceste instituţii) poate la fel de bine să pună lupul paznic la oi.
Citiţi şi:
Derapajele surprinzătoare ale anticorupţiei din România
Raportul FreeEx privind libertatea presei: Corupția și politizarea sunt ceva la ordinea zilei în mass-media din România
Datorită ticăloșiei și a corupției politicienilor noștri, România a ajuns să fie țara cu cea de a patra diasporă din lume
yogaesoteric
7 noiembrie 2017