Trebuie să ştiţi în ce lume trăiţi – Iată de ce Legea 217/2015, antilegionară, nu condamnă deloc comunismul

 

Klaus Iohannis a promulgat Legea 217/2015, supranumită „Legea antilegionari”, prin care oricine face o apreciere la adresa lui Constantin Noica sau Mircea Vulcănescu riscă trei ani de închisoare. Iniţiatorii acestei legi sunt Crin Antonescu, ministrul Andrei Gerea şi George Scutaru, fost consilier al lui Iohannis.

Ceea ce surprinde în mod absolut este că, din toţi cei aproape 600 de parlamentari, nu a existat nici măcar unul care să voteze împotriva acestui act normativ. La fel s-a petrecut şi la Cotroceni, unde Klaus Iohannis, atât de grijuliu în privinţa Codului fiscal, nu s-a gândit nici măcar o clipă la consecinţele acestei aberaţii legislative. Parcă toţi vor să se pună bine cu cineva care dă certificate de bună purtare!

Dintre cei trei parlamentari ce au iniţiat Proiectul Legii 217/2015, cel mai mult surprinde Crin Antonescu, care este profesor de istorie şi ar fi trebuit să fie ceva mai prudent, ştiind că faptele istorice nu pot fi „ingurgitate” oricum, ci necesită o cercetare atentă, astfel încât adevărul istoric să nu fie acoperit de interese străine de o cercetare obiectivă. L-am avut invitat într-o emisiune TV pe Crin Antonescu şi mi s-a părut că este ceva mai „dezgheţat” în opinii, din moment ce am putut discuta despre Heidegger, pe care, într-o anumită perioadă, unii l-au considerat simpatizant al ideologiei fasciste doar pentru că a fost numit rector în vremea lui Hitler (în mod penibil, într-o intervenţie telefonică, Antonescu a spus că Heidegger era „hitlerist cu acte în regulă”, confundând, probabil, „Sein und Zeit” cu „Mein Kampf”). Nu aveam speranţe de la George Scutaru, pe care Klaus Iohannis l-a vrut consilier prezidenţial şi care ulterior a ajuns să fie cercetat pentru fapte de corupţie. L-am auzit de câteva ori vorbind şi mi-am dat seama că limitele gândirii sale se opresc la uşa unei biblioteci comunale dezafectate. Pe Andrei Gerea, ministrul Economiei, nici măcar nu mi-l imaginam să fie în stare să emită o opinie în materie de istorie, nicidecum să-i treacă prin minte să iniţieze o astfel de lege.

În privinţa lui Klaus Iohannis, ce să mai spunem? Atunci când a fost vorba despre patrimoniul organizaţiei fasciste Deutsche Volksgruppe, Iohannis a declarat Forumul Democratic German ca fiind succesorul acestuia, astfel încât tot patrimoniul organizaţiei declarate ca fiind naziste să treacă la Forumul Democratic German, pe care-l conducea chiar Iohannis, organizaţie în numele căreia a câştigat toate mandatele de primar al Sibiului.

Adăugăm faptul că nimic din patrimoniul legionarilor nu a trecut în patrimoniul vreunei organizaţii născute după Revoluţie, deşi Mişcarea Legionară nu a fost inclusă între organizaţiile naziste la Nürnberg, aşa cum a fost Deutsche Volksgruppe.

Înainte de a sublinia câteva lucruri periculoase, chiar ilegale din această lege, care încalcă şi Constituţia României şi Carta Drepturilor Omului, precum şi legislaţia Uniunii Europene, este nevoie să fac precizarea că nu am absolut nimic în comun cu vreo organizaţie de tip fascist, nu mi-a trecut prin cap să neg vreodată Holocaustul, pe care-l consider cea mai mare crimă din existenţa omenirii şi nu am făcut vreodată propagandă pentru vreuna din chestiunile la care face referire Legea 217/2015. Toate aceste precizări sunt necesare, pentru că am observat în spaţiul public tendinţa extrem de periculoasă de a eticheta pe cineva că este antisemit, fascist, legionar, rasist sau xenofob numai pentru faptul că opiniile sale contrazic opiniile altora, iar acest lucru nu este deloc în regulă.

„Legea antilegionari“ nu conţine nici măcar o dată cuvântul „comunism”

Primul lucrul care a trezit reacţii împotriva acestei legi a fost faptul că ea nu condamnă comunismul, alături de celelalte doctrine incriminate – fascism şi legionarism. Comunismul a căzut în România în urma unei Revoluţii sângeroase, şeful statului comunist fiind condamnat la moarte şi executat sub acuzaţia de „genocid”,  iar acest fapt este menţionat explicit în actuala lege! Să înţelegem din această observaţie că autorii acestei legi consideră legitim comunismul, din moment ce acest cuvânt nu figurează niciodată în Legea 217/2015, iar sentinţele date în timpul comunismului reprezintă baza juridică a sancţiunilor propuse?

Andrei Pleşu a sintetizat foarte corect această lipsă a legii: „Un fapt e cert: dacă e nevoie de condamnarea fascismului, e inadmisibil să nu vorbim, în textul legii cu pricina, şi despre sângeroasa catastrofă simetrică, aceea a comunismului”.  Pleşu a taxat şi formularea lui Andrei Muraru, alt consilier al preşedintelui Iohannis, pe care a numit-o cu blândeţe „un comentariu neinspirat”, în care acesta spunea: „Păi, Ceauşescu a fost încadrat (la fel ca, de pildă, unii membri ai guvernului Antonescu) la rubrica «genocid»! Care va să zică e o ţintă proeminentă a legii!”. Reacţia lui Andrei Pleşu merită, de asemenea, adusă în prim-plan: „Să nu uităm că procesul lui Ceauşescu a fost calificat drept neîntemeiat juridic. Dar procesele orchestrate de «tribunalele populare» din anii ’40 – ’50 erau?”.

Şi, într-adevăr, aceasta este marea problemă a acestei legi, că permite presupuneri de genul celei formulate de Andrei Muraru (care a fost – culmea! – director al Institutului de cercetare a crimelor comunismului), ceea ce, ca principiu, anulează din start orice lege!

Şi un copil de grădiniţă ştie că un principiu de drept spune clar: ceea ce legea nu interzice, este permis, deci exprimările de genul celei formulate de Muraru nu pot duce decât la demisia sa urgentă, pentru că tocmai acest personaj trebuia să-i atragă atenţia preşedintelui că nu e bine să promulge această lege aberantă.

Dar, adevăratul motiv pentru care această lege nu conţine cuvântul comunism  este acela că reprezentantul Institutului Elie Wiesel, care a contribuit decisiv la redactarea acestei legi, este Alexandru Florian, fiul unuia dintre cei mai odioşi propagandişti ai comunismului, Radu Florian! Şi, ca atâţia alţi fii de nomenclaturişti, ar face orice pentru ca nimeni să nu aducă vorba despre originile educaţiei sale comuniste.

Răutatea cu care acest Alexandru Florian vorbeşte despre Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Ţuţea te face să crezi că dumnealui urăşte din rărunchi cultura românească şi este total complice la tăcerea intelectualilor care, cu excepţia lui Andrei Pleşu, acum tac de parcă ar sta cineva cu pistolul la tâmpla lor!

Alexandru Florian vrea execuţia publică a marilor intelectuali, dar îşi apără tatăl stalinist

Cine crede însă că directorul Institutului Elie Wiesel, Alexandru Florian, este exponentul unei moralităţi totale se înşală, căci, în timp ce pune la zid tot grupul de mari intelectuali români din perioada interbelică, atunci când vine vorba de tatăl său, stalinistul Radu Florian, îl apără în faţa celor care l-au criticat!

În nr. 226 din iunie 2014 al revistei Observator cultural, Alexandru Florian a scris un articol imens, în care, practic, încearcă lamentabil să-l prezinte pe tatăl său, propagandistul stalinist Radu Florian, ca pe un mare disident anticomunist! În acelaşi timp, îi pune la punct pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Dinescu sau Mircea Mihăieş care „îl denigrau numai pentru că a fost şi a rămas de stânga”! Acest intransigent „călău” al lui Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Ţuţea mărturiseşte în articol că aştepta de la opinia publică să ia apărarea tatălui său, deşi acum se revoltă când cineva ia apărarea marilor intelectuali români din perioada interbelică: „Mărturisesc că, de câte ori aflam de vreuna dintre manifestările detractorilor săi, speram că, în numele solidarităţii de breaslă, al sincerităţii sau corectitudinii, se va găsi un fost student sau coleg care să dea o replică normală. Nu a fost să fie”.

Deci, când e vorba de tatăl lui, criticii sunt detractori şi ar vrea o solidaritate de breaslă cu stalinistul, dar, când e vorba de cei mai mari intelectuali ai României, aceştia trebuie puşi la zid, iar cei care sunt solidari cu ei trebuie băgaţi la puşcărie.

Dar să trecem în revistă o parte din „monitorizarea” făcută chiar de către Alexandru Florian în articolul citat:
– „Invitat la Serata muzicală a lui Iosif Sava, Gabriel Liiceanu, nemulţumit de faptul că sub îndrumarea lui Radu Florian se editase «Ideea care ucide», o antologie de articole legionaroide din presa interbelică semnate Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Radu Gyr, Petre Ţuţea ş.a., punea sentinţa: «La Facultatea de Filozofie, prin anii ’60, era un profesor de socialism ştiinţific, Radu Florian, care acum conduce un institut de politologie… (care) scoate o revistă sau o colecţie (!) care se numeşte «Idei care ucid» … Cine face asta? Radu Florian era cel care ne învăţa pe noi despre «etapa violentă» şi «etapa paşnică» a luptei de clasă. Prin minţile noastre de copii de 18-19 ani, el făcea să treacă «idei care ucid» şi care efectiv ucideau. E chemat un asemenea om să publice textele care au ucis de partea cealaltă? Nu cred».”

– „Într-o emisiune TV, la începutul anului 1997, Vladimir Tismăneanu se arată şi el sincer îngrijorat de faptul că statul cheltuieşte bani de la buget pentru a ţine în funcţie, la un institut academic, un director ce editează o revistă deschisă valorilor stângii democrate. El propunea mesianic, probabil în numele libertăţii de exprimare, ca astfel de oameni să facă institute private, pentru a-şi mediatiza ideile sau concepţiile.”

– „În noiembrie 2003, «România literară»publică un articol semnat Mircea Mihăieş, în care autorul spune, de o manieră categorică, fără să mă cunoască, că sunt «fiul unuia dintre cele mai sinistre personaje din aparatul filozofiei de partid bolşevic»”.

– „La sfârşitul discuţiilor (de la CNA), Mircea Dinescu declara presei: «El (Radu Florian ) considera că a făcut doar lucruri bune, că s-a ocupat mai mult de învăţământ şi Sănătate şi, în opinia lui, Securitatea nu a făcut ceva rău după 1965».”

Alexandru Florian face referire în acel articol la dosarul de urmărire al tatălui său de către Securitate şi face o sinteză corectă, însă concluzia pe care o trage este halucinantă: „A fost considerat un potenţial analist politic ce ar putea furniza informaţii dincolo de Cortina de Fier. A trecut rând pe rând drept evreu complotist, marxist liberal şi tendenţios, gata de un complot antiromânesc pus la cale cu sprijinul Occidentului. Şi asta numai pentru că a vrut să gândească singur!”

Adăugăm aici o caracterizare a lui Radu Florian, făcută de Vladimir Tismăneanu pe site-ul Contributors.ro, care, fiind şi el evreu, nu poate fi bănuit de vreo nuanţă de antisemitism: „Ion Ianoşi găseşte alibiuri pentru un Radu Florian, ideolog al PCR specializat în discursul de tip «eurocomunist». Ce materie preda Radu Florian la Facultatea de Filosofie? Din câte ştiu (şi ştiu bine), era vorba de socialism ştiinţific. Că nu repeta stupid lozincile oficiale, e adevărat. Radu Florian era un apologet al fundamentelor bolşevismului, nu trebuia să cânte osanale conjuncturale. El era un zelot pe lungă durată, cum s-a văzut şi după 1989.”

Câtă ipocrizie! Când e vorba de tatăl lui, Alexandru Florian scrie că instituţiile statului comunist au greşit, dar când e vorba de sentinţele judecătoreşti ale aceloraşi instituţii de stat faţă de marii intelectuali, acestea sunt bune şi, conform legii pe care Florian a promovat-o alături de cei trei senatori inconştienţi, ele trebuie să fie baza interzicerilor, a scoaterii din manuale, din planul de edituri şi chiar din viaţa publică! Pe deasupra, în baza aceloraşi sentinţe date de justiţia stalinistă, oricine scrie pozitiv despre Noica, Cioran, Eliade, Vulcănescu trebuie băgat la puşcărie!

Şi acestui personaj lamentabil ni se impune prin Legea 217/2015 să-i ascultăm peroraţiile, ca şi cum în gura lui ar sta toată înţelepciunea lumii? Alexandru Florian, în acelaşi articol, îl cita pe tatăl lui care, la rândul său, îl cita pe Hegel: „Ceea ce în genere pune în mişcare lumea este contradicţia”!  Şi atunci, de ce nu manifestă aceeaşi înţelegere şi faţă de marii intelectuali români pe care-i vrea scoşi din spaţiul public, aşa cum face cu stalinistul său tată? Sau contradicţia hegeliană este bună numai pentru a-i spăla păcatele tatălui său?

Legea Antonescu-Iohannis îngrădeşte libertatea exprimării libere a opiniilor

Să vedem însă care sunt, pe fond, aberaţiile acestei legi. Două articole duc la îngrădirea libertăţii de expresie, încălcând unul dintre drepturile fundamentale garantate atât de Constituţia României, cât şi de toate documentele europene ce rezidă din Carta Drepturilor Omului: libertatea conştiinţei.

Iată textul: art. 29 din Constituţia noastră: Alin. 1 al art. 29  al Constituţiei nu lasă loc de interpretări: „Libertatea gândirii şi a opiniilor nu poate fi îngrădită SUB NICIO FORMA”;  iar al. 2  al aceluiaşi articol GARANTEAZĂ această libertate a conştiinţei.
Mai mult chiar, la al. 1 se precizează că „NIMENI NU POATE FI CONSTRÂNS SĂ ADOPTE O OPINIE CONTRARĂ CONVINGERILOR SALE”.

În ciuda acestor prevederi constituţionale foarte clare, Legea Antonescu-Iohannis interzice oricărui cetăţean să judece cu mintea lui evenimente consemnate în unele hotărâri judecătoreşti din perioada stalinistă, chiar dacă istoria a condamnat acea perioadă neagră, definită ca adevăratul genocid împotriva poporului român!

Această lege, după cum se vede, este un atac la libera exprimare, căci presupune că orice referire la vreuna dintre persoanele care au fost acuzate de genocid, crime de război poate fi considerată ca infracţiune, deşi în sentinţele tribunalelor populare din perioada stalinistă întâlnim nenumărate cazuri de condamnări care ulterior s-au dovedit a fi false, cum este aceea a lui Nechifor Crainic! În sentinţă se invoca infracţiunea de „crimă de război” , sentinţa fiind ulterior anulată.

De asemenea, legea interzice promovarea ideilor „fasciste, legionare sau xenofobe”, însă nu ne spune care sunt aceste idei şi ce organism stabileşte dacă o anumită idee se încadrează în tiparele textului de lege! În acest fel se deschide uşa către posibile abuzuri, căci oricine poate să facă la fel ca în perioada stalinistă, acuzându-şi vecinii sau cunoştinţele că ar avea simpatii fasciste sau legionare, doar pentru că, de exemplu, ar spune că vor o Românie care să strălucească ca Soarele de pe cer sau, pur şi simplu, fără să dea vreun exemplu!

Sigur că numai un dezaxat mintal ar fi de acord cu promovarea unor ideologii fasciste, criminale, însă faptele la care s-ar deda un asemenea personaj îşi găsesc sancţiunile în Codul Penal! De ce mai era nevoie de încă o lege, destul de ambiguă, care să facă referire la astfel de chestiuni, mai ales că acest act normativ lasă loc unor interpretări abuzive?

Totul pare a se lămuri în art. 6, al. a  al acestei legi, în care se spune că „negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident” a Holocaustului ori a efectelor acestuia poate duce la condamnarea cuiva până la trei ani de închisoare! Din punct de vedere juridic, un asemenea articol este inaplicabil, căci, potrivit Constituţiei şi Cartei Universale a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi acuzat pentru opiniile sale, ci pentru faptele săvârşite! Ca să nu mai spunem că acea sintagmă „minimalizarea în mod evident” este atât de evazivă, încât orice opinie poate fi încadrată în acest „concept” arbitrar! Ce poate să însemne „minimalizare” şi mai ales „în mod evident”, dacă nu după „bunul plac” al cuiva?

Între toate articolele Legii 217/2015 este unul care reprezintă un adevărat pericol la adresa democraţiei! Este vorba despre art. 2 , al. a, în care se defineşte „organizaţia cu caracter fascist”,  legiuitorul scriind că din această categorie ar face parte „orice grup format din trei sau mai multe persoane”! Iar acestea sunt condamnate nu numai pentru că ar promova ideile fasciste, ci şi pentru „recurgerea la violenţă pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice”!

Se vede cu ochiul liber că, sub incidenţa acestui articol, se încadrează perfect şi Revoluţia din decembrie 1989, precum şi orice miting, grevă sau protest! Lipsa de rigoare a acestor formulări nu face altceva decât să permită abuzul.

Dar consecinţa cea mai gravă a acestei legi este faptul că, potrivit art. 2, al. c, ea legitimează sentinţele judecătoreşti din perioada stalinistă, pe care, în aceşti 25 de ani, excepţionalul serial, „Memorialul durerii” le-a prezentat ca fiind abuzive, ducând la distrugerea intelectualităţii româneşti, generând consecinţe ireparabile asupra identităţii noastre naţionale!

Trebuie remarcat că, în timp ce se dădeau aceste sentinţe judecătoreşti, Radu Florian, tatăl lui Alexandru Florian, iniţiatorul acestei legi, preda, încă din 1949, socialismul ştiinţific, făcând acest lucru fără întrerupere până în 1989!

Deci, „orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România potrivit legii” pentru crime de război sau genocid este considerată de această lege VINOVATĂ!

În multe dintre sentinţele din anii ’50, acuzaţiile erau de crimă de război sau uneltire contra statului, ori, după cum am văzut în art. 2 lit. a, şi schimbarea ordinii constituţionale este considerată acţiune de tip fascist! În lipsa unor definiţii clare a termenilor, care să nu lase loc interpretărilor excesive, Corneliu Coposu şi toţi deţinuţii politici pot fi încadraţi între persoanele vizate de lege şi deci excluse din orice discuţie publică!

Ştie, însă, legiuitorul acestei legi pentru ce a fost condamnat tot lotul Noica? Ce are atât de periculos între coperţile ei cartea Povestiri despre om a lui Noica, eseu care este, de fapt, o carte despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel şi care a fost proba condamnării întregului lot Noica, astfel încât acei intelectuali să fie puşi la zid şi după căderea comunismului?

Tipul de gândire promovat de Alexandru Florian poate genera antisemitism

Oricine poate constata că, în România, nu există nici cel mai mic pericol pentru constituirea unor reale organizaţii de tip fascist sau ca doctrina hitleristă să câştige teren. Cu toate acestea, o lege de felul acesteia promovate de Alexandru Florian, în cârdăşie cu Crin Antonescu, Andrei Gerea şi George Scutaru, poate să provoace naşterea unui antisemitism ce ar putea deveni necontrolabil.
Este acelaşi efect ca într-o ceartă dintre doi prieteni, în care este de ajuns ca unul să-l înjure pe celălalt de mamă, pentru a se ajunge la crimă!

A-i pune astăzi la zid pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Ţuţea sau Mircea Vulcănescu poate fi mai mult decât o înjurătură de mamă, iar reacţia oricărui om întreg la minte este să se întrebe ce se ascunde, de fapt, în spatele unei asemenea campanii total neproductive? Mai ales când îl auzi pe un Alexandru Florian care spune că orice carte a acestor mari scriitori şi filosofi români poate să fie editată doar cu o etichetă pe care să scrie „scriitori fascişti”!

Înainte de orice discuţie, ar trebui să ne întrebăm dacă o asemenea lege există în Germania, Franţa sau SUA şi vom constata că acolo nici nu s-ar putea deschide o asemenea dezbatere, darămite să se legifereze un asemenea document absurd, căci oamenii sănătoşi la cap nu au nevoie de o lege pentru a condamna Holocaustul, crimele petrecute în lagărele naziste la adresa atâtor sute de mii de evrei fiind puse la zid în orice ţară civilizată.

Dar această lege nu are nimic de-a face cu Holocaustul, chiar dacă acesta este subiectul ei aparent, ci doar o formă prin care Holocaustul să devină pretext pentru parvenirea unor cetăţeni evrei neputincioşi să iasă la suprafaţă prin alte calităţi!

Poate părea dură formularea noastră, însă, văzând zelul cu care unii îşi construiesc „opera” pe seama victimelor Holocaustului, nu putem să nu constatăm că tema aceasta dureroasă este exploatată de nişte impostori şi transformată într-o afacere personală profitabilă! Altfel, ce legătură are acest Alexandru Florian cu Holocaustul sau genocidul, când chiar tatăl său a susţinut ideologic genocidul comunist şi pe Nicolae Ceauşescu, cel condamnat de o instanţă română pentru acest fapt?

În lumea civilizată se discută şi se cercetează atent Holocaustul, uneori contestând mărturiile unor victime ale acestui flagel criminal. Însuşi Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, este în centrul unor cercetări de acest fel, fiindu-i contestată chiar prezenţa în lagărele de la Auschwitz şi Buchenwald! Acest subiect de cercetare nu ne-a interesat niciodată, considerând că domnul Elie Wiesel însuşi este cel în măsură să lămurească toate semnele de întrebare puse asupra domniei sale, din moment ce beneficiază de susţinerea preşedintelui american Barack Obama sau al cancelariei germane Angela Merkel, iar notorietatea sa uriaşă îi permite să-şi facă cunoscute opiniile în orice publicaţie de pe planetă.

Totuşi, în faţa unei legi atât de periculoase, ne întrebăm cum a fost posibilă aprobarea ei în Parlament şi promulgarea de către preşedintele Iohannis, din moment ce ea poate duce la trimiterea unor oameni în puşcărie doar pentru că Alexandru Florian ar spune că sunt simpatizanţi ai legionarilor?

Holocaustul, ca orice alt eveniment din istorie, este un subiect de cercetare şi, ca orice altă cercetare, poate să nască diverse controverse. Legea 217/2015, practic, interzice astfel de cercetări dacă ele nu consacră ce vrea Alexandru Florian! Şi atunci îl întrebăm: cum se caracterizează opinia evreului Samuel Jakubowits, supravieţuitor din lagărul de la Buchenwald, care crede că acel Lázár Wiesel, născut la 4 octombrie 1928, cu care a împărţit camera în lagăr, nu este acelaşi cu Elie Wiesel, despre care ştim că este născut în 20 octombrie 1928? Iată fotografia care a născut numeroase controverse în presa occidentală, în care cei doi apar la doar câţiva metri distanţă în spaţiul acela inuman din lagărul de la Buchenwald.

Şi iată şi documentul din care aflăm că şi Samuel Jakubowits era tot din Maramureş şi avea nr. matricol A 5763:

Acest Samuel Jakubowits s-a întâlnit în urmă cu câţiva ani cu Elie Wiesel chiar în lagărul Buchenwald şi spune că Elie Wiesel nu este acelaşi cu acel Lázár Wiesel alături de care apare în fotografie!

Samuel Jakubowits mai vorbeşte şi despre faptul că, în fotografiile de acum ale lui Elie Wiesel, pe mâna lui nu apare tatuajul specific deţinuţilor din lagărele de concentrare! De altfel, după dezvăluirile lui Jakubowits, în presa internaţională au apărut multe articole în care s-a pus întrebarea: „Where is the tattoo, mr. Wiesel?”. Iată una dintre fotografiile prezentate ca exemplificare într-un articol apărut acum câţiva ani.

Nu am deschis acest subiect pentru a-l lămuri, ci pentru a demonstra că nimic specific cercetării nu este considerat în lume ca fiind interzis, nici măcar un astfel de subiect extrem de delicat care vizează una dintre cele mai cunoscute persoane despre care s-a spus că este supravieţuitor al Holocaustului! În mod cert, Elie Wiesel are explicaţii faţă de astfel de aserţiuni şi numai o cercetare corectă, ştiinţifică poate lămuri semnele de întrebare puse de unii contestatari. Nu are rost să mai reproducem aici opiniile unor evrei despre Elie Wiesel, care-l consideră – cu scuzele de rigoare – un „impostor”, care ar fi transformat Holocaustul într-o afacere personală! Însă aceste opinii există şi nimeni, în Franţa, Germania sau SUA, nu a fost băgat în puşcărie, pentru că le-a publicat în vreo revistă.

Nu în România au apărut astfel de articole şi nu la noi s-a încumetat cineva să facă astfel de anchete, ci în ţări unde libertatea de expresie este garantată şi respectată. De aceea, repetăm întrebarea: a îndrăznit cineva să propună o astfel de lege în acele ţări? Ori, la noi, simpla părere că Noica este cel mai mare filosof român, alături de Blaga, te poate băga în puşcărie! Vă daţi seama ce ni s-ar întâmpla nouă dacă, bazându-ne pe mărturia lui Jakubowits, am nega faptul că Elie Wiesel a fost deţinutul din fotografia făcută în lagărul de la Buchenwald?

Având în faţă toate aceste argumente, ar fi cazul ca, la iniţiativa cuiva, Curtea Constituţională să fie sesizată, pentru ca această lege neconstituţională să fie abrogată, căci aduce atingere gravă libertăţilor de expresie garantate de Constituţie!

Altfel, nimeni să nu se mai mire dacă, abia odată cu aplicarea ei, se va naşte un val antisemit pe care acum nu-l poate sesiza nimeni în spaţiul public de la noi.
Căci n-o să fie românii atât de tâmpiţi, încât să arunce în foc cărţile lui Eliade, Noica sau Cioran şi să citească maculatura lui Alexandru Florian sau a bolşevicului său tată, Radu Florian, profesor de socialism între 1949-1989!

P.S. Numai cuvinte de laudă pentru fosta noastră colegă Oana Stănciulescu (de la Evenimentul zilei din perioadele sale bune), pentru atitudinea din dialogul de acum câteva săptămâni cu Alexandru Florian, de la Realitatea TV.

de Ion Spânu
Sursa: cotidianul.ro

Citiţi şi:
Despre securiștii de ieri și de azi (I)
Legea 217 reîntemeiază instrumentele de presiune şi cenzură. Scrisoare deschisă a numeroşi oameni de cultură

 

yogaesoteric
7 decembrie 2015