Trecutul bolșevic al PSD (I)

Vom urmări printr-o mini-serie de articole să identificăm câteva repere din traseul parcurs în timp al PSD-ului, partidul care a guvernat cel mai mult România în urma „Loviluției” din 1989.

După ce în diversele sale forme (FSN, PDSR, PSD) a devalizat țara aproape continuu și a pus-o la picioarele mafiei politico-financiare internaționale, a apărut un fenomen paradoxal. Marii bandiți trans-naționali vor acum să controleze România cu totul, ceea ce a făcut ca în ultimii ani în PSD să apară un neașteptat iz naționalist. Nu din dragoste de țară, ci din dorința de a mai rămâne „la ciolan”. În fața spectrului de a fi eliminat de la masa stăpânilor, PSD a căutat să mai schimbe câte ceva, dar acest avânt aparent patriotic a fost nu doar tardiv, ci chiar i-a grăbit căderea. Am constat astfel că în ultimii trei ani la nivel doctrinar PSD și-a asumat să facă dezvăluiri în piețele publice din marile orașe despre „Statul Paralel” care ne conduce de facto țara, a făcut unele încercări de a negocia o lege offshore care să avantajeze România, a căutat scoaterea DNA de pe orbita stăpânilor americani prin demiterea Codruţei Kovesi, a demascat protocoalele prin care Justiția era (și este mai departe) controlată de serviciile secrete aparent românești, aflate în realitate în subordinea unor agende străine. Rezultatul a fost că președintele PSD, baronul-șef Liviu Dragnea, a ajuns în pușcărie, Laura Kovesi a ajuns procuror general al Uniunii Europene, iar PSD – deși este un partid mamut, cu peste jumătate de milion de membri – a fost tras pe linie moartă, afară de la guvernare.

Prin coalizarea eforturilor PNL-USR, moțiunea de cenzură de la începutul lunii octombrie 2019 a trecut la votul din Parlament și astfel guvernul PSD condus de hilara marionetă Viorica Dăncilă a picat. Odată cu acapararea României de către ramura progresisto-europeană, PSD a intrat, se pare, într-o zonă de crepuscul politic ce se anunță a fi foarte lungă pentru că noii trădători de țară de la PNL și USR se dovedesc a fi mult mai „cooperanți” față de ordinele mafiei neo-marxiste.

La un an după Centenarul Marii Uniri ne vedem în fața constatării că România a rămas prinsă între interesele hrăpărețe ale marilor puteri, care doresc să o folosească fie ca pe un fel de monedă de schimb, fie ca pe un teren de manevre politice. Încă urmăriți de spectrul bolșevismului sovietic, suntem, în plus, asaltați de agenda hegemonică a „partenerului strategic” american, dar și de progresismul soroșist al Uniunii Europene. În această ecuație complicată a confluențelor (abil mascate) de putere, românii caută plini de speranță măcar o urmă de patriotism care să mai fi rămas în caricaturile de partide care declară fățarnic că fac totul pentru „binele țării”.

Pentru cei care nu au observat încă, România a intrat de ceva ani (odată cu acutizarea marilor mutații care au loc pe plan mondial) într-o nouă etapă. Dacă până acum întreaga clasă politică a fost complice (prin rotație) la jaful barbar prin care țara a fost spoliată de către străini (politicienii români fiind foarte satisfăcuți că mai primeau și ei câteva resturi), stadiul actual este cel al pericolului pierderii complete a autonomiei și suveranității țării.

Marile mutații din plan mondial gravitează în jurul dezideratului Americii de a obține dominația globală, pe toate planurile: militar, economic, ideologic. Agenda globalistă presează cu avansarea NATO și UE către Est (spre Asia și Orientul Mijlociu), dar Federația Rusă a redevenit (refăcută parțial după dezmembrarea URSS) un actor esențial, care se opune valului vorace al aliaților atlantiști.

În România, rețeaua subversivă a lui Soros aproape că a ajuns să fie stăpână şi pe țară şi pe populație, după ce şi-a infiltrat ani de zile oamenii selectați prin rețeaua de ONG-uri în toate instituțiile de stat: ministere, guvern, parlament, președinție, servicii, justiție, universități, licee, şcoli, teatre, cinematografie, muzee etc. Aceeași infiltrare soroșistă a avut loc și în instituțiile private, mai ales în presă (Hotnews, Adevărul, Contributors, România Liberă, România Curată) sau în televiziuni (Digi24, Realitatea TV, B1 TV, Antena 3, TVR). Rețeaua lui Soros a ajuns să îl controleze şi pe președintele Klaus Iohannis (poreclit „ficusul” de la Cotroceni) şi a creat şi „Partidul lui Soros” pe nume „Uniți Salvăm România”, condus de Dan Barna şi alții ca el.

Se încearcă în subsidiar capturarea completă de către Sistem a oricărei mișcări naționaliste. Au părut în acest sens dezvăluiri despre „calul troian” Marian Munteanu, păpușa zonei politice Dudu Ionescu – Atanasiu, susținută de Realitatea TV pe filiera Rareș Bogdan – Gușă – Helvig. Este o filieră care nu are voie în niciun caz să critice Ambasada Americană. Un alt cal troian – care o făcea pe naționalistul, dar a fost deconspirat – este și Bogdan Diaconu, păpușa lui Ponta și a lui Ghiță – care se pregătea să devină balamaua pe partea dreaptă a PSD-ului, sau cel puțin a ramurii Ponta.

Să începem așadar expunerea unor detalii mai puțin cunoscute despre baza cominternistă a Partidului Social Democrat, din care acesta își trage rădăcinile.

Pe ansamblu, ramura cominternistă din PSD nu a fost deloc o ramură „patrioată”, ci doar a jucat „cartea patriotismului”, ca să supraviețuiască politic. Dar şi ca să le facă-n ciudă americanilor, care prin intermediari, i-au mazilit rând pe rând de la putere pe membrii PSD. Pe lângă faptul că au condus România în anii ʼ50, ani de tristă amintire, cei din ramura cominternistă dură care au controlat PSD-ul și România după „Revoluție” au ajuns apoi să se prefacă a fi „patrioți”. Deveniseră brusc „plini de dragoste de țară” după ce şi-au bătut joc de România timp de 30 de ani.

I. Epoca Cominternistă – România anilor ’50 – Anii de genocid împotriva poporului român
 
1. Ion Iliescu și familia sa bolșevică venită din Rusia, oameni de nădejde în Partidul Comunist Român controlat de Moscova

O serie de informații relevante despre familia lui Ion Iliescu au apărut în octombrie 1996 în săptămânalul de limba română Lumea Liberă, publicat la New York, și preluate apoi de publicația ziaristionline.ro. Detalii importante au fost furnizate de asemenea de istoricul și analistul politic Șerban Oproiu (detalii aici și aici). Conform acestor surse, bunicul lui Ion Iliescu a fost un evreu rus, bolșevic și pușcăriaș periculos pe care îl chema Vasili Ivanovici. Fiind urmărit de poliția țaristă (vestita Ohrana), acesta a fugit spre România și în anul 1895 s-a stabilit la Oltenița, într-o zonă locuită de țigani. Vasili s-a pripășit ca argat și băiat de prăvălie la un grec, zis Țăndărică, pe strada Ion Heliade Rădulescu nr. 1 (fosta stradă Țigănie, la nr. 4). Pentru a i se pierde urma, așa cum au făcut mulți evrei, Vasili Ivanovici și-a schimbat numele în Vasili Iliescu. A început o idilă cu Maria Savu, sora lui Anghel Savu, un vecin cârciumar. Vasili și Maria au avut patru copii: Alexandru (viitorul tată al lui Ion Iliescu), Eftimie, Aristița și Vergina.

În cartea sa autobiografică, Fragmente de viaţă şi istorie trăită, publicată în anul 2011, Ion Iliescu a consemnat că tatăl său a devenit comunist ilegalist. Mama sa a fost o țigancă de origine bulgară, pe nume Maria Dumitru Toma, care l-a născut pe cel ce avea să devină președinte în data de 3 martie 1930. În 1931, Alexandru Iliescu a plecat clandestin în U.R.S.S., la congresul Partidului Comunist din România de la Gorikovo (lângă Moscova). Maria Toma și-a abandonat fiul când acesta avea doar un an. La vârsta de 9 ani, Ion Iliescu a fost înfiat de mătuşa lui, Aristiţa, şi crescut de ea şi de bunicul său, bolşevicul fugit din Rusia. Aristița avea să ajungă servitoarea şi bucătăreasa comunistei Ana Pauker, care mai târziu l-a ajutat pe Iliescu să fie trimis la Moscova.

Cu privire la concepția pe care o avea Alexandru Iliescu, aflăm chiar din cartea fiului său Ion Iliescu că la Congresul Partidului Comunist din 1931, acesta a semnat o declarație care prevedea în mod samavolnic, tipic sovietic, că:
„România contemporană nu reprezintă, prin sine, o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. (…) Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.”

Alexandru Iliescu a mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani, perioadă în care a dus o activitate conspirativă împotriva României, fiind kominternist și NKVD-ist. În 1935, tatăl lui Ion Iliescu s-a întors din Rusia, fiind condamnat de autoritățile române la 12 ani de închisoare ca trădător de țară întrucât militase pentru dezmembrarea României şi trecerea Basarabiei la ruşi. Închisoarea a fost executată cu intermitenţă deoarece a acceptat să fie turnător la poliţie. Casa lui Alexandru Iliescu din Olteniţa, în care a crescut Ion Iliescu, era casă conspirativă a Kominternului şi NKVD-ului. Potrivit unor surse publicate de alternativenews.ro, în 1940, Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu Mariţa, ţigancă din Maramureş, soră bună a mamei lui Ion Cioabă din Sibiu, cel care s-a autointitulat „rege al ţiganilor”. Din această căsătorie au rezultat doi băieţi, fraţii vitregi ai lui Ion Iliescu, pe nume Mircea şi Crişan, veri primari cu Cioabă.

În anul 1944, la vârsta de doar 14 ani, Ion Iliescu a intrat în Uniunea Tineretului Comunist (UTC). În 1949 a absolvit liceul Spiru Haret din București. Apoi a studiat Mecanica Fluidelor tot în București, la Institutul Politehnic. În 1953, la 23 de ani, a intrat în Partidul Comunist Român. În acest moment a fost ajutat de Ana Pauker să fie trimis la Moscova pentru a studia la Institutul Energetic. În timpul şederii sale la Moscova a fost numit secretar al Asociaţiei studenţilor comunişti români. La finalul primului an de studiu la Moscova, Ion Iliescu a publicat în Scânteia un articolul intitulat „Fericirea de a studia în Uniunea Sovietică”. Iată un fragment din acest articol:
„Pentru orice student român este o cinste şi o fericire să studieze în Uniunea Sovietică. […] Avem de învăţat nespus de mult din felul de a trăi şi de a gândi al omului sovietic, al acestui om de o mare înălţime morală, cult, modest, gata oricând să-ţi spună deschis ce gândeşte şi să te ajute”.

A avansat rapid și în 1956 a fost numit secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist și membru al Comitetului Central al PCR.
La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului Asociațiilor Studențești (martie 1957). Ulterior a devenit şef de secție la CC al PCR (1965) şi prim-secretar al CC al UTC. Apoi a ocupat funcția de şef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR. A participat la mişcarea studenţească internaţională în diverse foruri şi organisme ale acesteia, ca reprezentant al studenţimii române. În anii 1967-1971, a fost ministru pentru problemele tineretului, după care, timp de şase luni, a fost secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. A ajuns în cercul de oameni de încredere ai cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, dar a fost acuzat de „deviere intelectuală”. Începuse să adopte o atitudine critică faţă de dogmele „revoluţiei culturale” atunci când a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş (între anii 1971-1974) şi ulterior pe cea de preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi (între anii 1974-1979). Ca urmare, treptat, a fost îndepărtat din viaţa politică. În perioada 1979-1984 a lucrat la Consiliul Naţional al Apelor, iar în perioada 1984-1989 a fost directorul Editurii Tehnice.

Este acum bine cunoscut că „agenturile străine”, cum le numea Ceaușescu, stabiliseră cu mult înainte de 1989 că Iliescu urma să fie succesorul lui Nicolae Ceaușescu, deoarece acesta din urmă devenise „prea” naționalist și independent. Iliescu era total obedient și de aceea a fost împins în față odată cu declanșarea loviturii de stat din 1989. În ianuarie 1990, sub directa sa conducere, așa-numitul Front al Salvării Naționale, considerat demagogic ca „emanație a Revoluției populare” s-a transformat în mod ilegitim în partidul Frontul Salvării Naționale. Întrucât partidele de opoziție au protestat față de acea confiscare a ceea ce era autentic în revolta maselor de români, Ion Iliescu a chemat minerii cu sloganul „forțele fasciste vor să destabilizeze țara”. Cele două mineriade care au urmat au fost în realitate conduse de forțe ale serviciilor secrete și au vizat foarte precis eliminarea oricăror oponenți care ar fi avut potențialul să țină ridicat steagul dreptății și vigilenței din România. După reprimarea extrem de brutală a acestora, țara – aflată încă în totală confuzie cu privire la „teroriștii” (în fapt agenți ai unor servicii secrete) care au împușcat peste 1000 de oameni pașnici în decembrie 1989 și cu privire la scopul mineriadelor – a alunecat pe făgașul pierderii accelerate a calității de stat suveran, care își mai controlează politica, resursele și cultura.

Citiți partea a doua a articolului

Citiți și:

Ion Iliescu şi CIA. Ce se ascunde

În decembrie 1989 a fost lovitură de stat!

Am ştiut de la Mironov Alexandru cu două luni înainte ca aceste evenimente să se producă…

yogaesoteric
31 octombrie 2019