Trecutul bolșevic al PSD (VI)

5.006 0

Anii ’90 – Lovitura de Stat dată de ruși la București după înțelegerea cu americanii (continuare)

După ce în articolul precedent am prezentat câteva repere esențiale din activitatea din anii ’90 a lui Ion Iliescu și a lui Silviu Brucan, vă oferim acum câteva date cu privire la rolul jucat în aceeași perioadă de alți trei exponenți de bază ai bolșevismului în România.

Petre Roman – fiul lui Valter Roman, ajunge Primul-Ministru al României

Petre Roman a intrat pe scena evenimentelor publice de anvergură a istoriei României în data de 26 decembrie 1989, când Ion Iliescu și Consiliul FSN l-au numit prim-ministru al guvernului provizoriu FSN. Dar cine era Petre Roman în acel moment și ce îl recomanda pentru o asemenea funcție atât de înaltă în primul guvern de după „epoca Ceaușescu”?

În 1989, Petre Roman era lector universitar la Politehnica din București, șeful catedrei de Hidraulică. Versiunea oficială susține că s-ar fi remarcat prin implicarea sa printre protestatarii de la „Baricada Revoluției”, o manifestație ad-hoc din 20-21 decembrie 1989 în fața fostului sediu al Comitetului Central al PCR. Roman spune că astfel a ajuns, purtat de evenimente, în balconul de la care vorbea de obicei Ceaușescu și că a devenit primul care a făcut o declarație emblematică „pentru popor și pentru libertate” în acele momente dramatice. După care, foarte simplu, ar fi fost apreciat și desemnat de Silviu Brucan și Ion Iliescu în postul de prim-ministru al României.

Versiunea neoficială susține însă că propulsarea lui Roman în primul eșalon de conducere a fost de fapt aranjată. Tatăl său, evreul Ernő (Ernest) Neuländer, fusese un bolșevic notoriu, ce a ocupat funcții de mare importanță. În 1945, ocupanții sovietici l-au numit pe Valter Roman general-maior în armata română, apoi șef al Direcției de Educație, Cultură și Propagandă a Armatei, șef al Direcției Superioare Politice a Armatei, apoi ministru al Poștelor și Telecomunicațiilor. Valter Roman a fost oarecum mai marginalizat de către Nicolae Ceaușescu (ce dorea diminuarea puterii URSS în România), care i-a permis să rămână „doar” director al Editurii Politice. Prin influența tatălui său, Petre Roman a trăit înainte de 1989 destul de mult și prin afara țării, ceea ce era ceva excepțional în acea perioadă. Și-a făcut studiile de master și doctoratul în Franța și a predat timp de doi ani fizica fluidelor la Touluse. Deși el susține că numirea sa ca prim-ministru l-a „surprins total”, observând bazele de pe care venea și maniera prin care acțiunile sale s-au conjugat perfect mai târziu cu cele ale celorlalți puciști în vederea distrugerii României, înțelegem că alegerea sa nu a fost deloc o „întâmplare”.

Petre Roman susține și în prezent că în decembrie 1989 ar fi avut loc o „revoltă populară” spontană, pe care „teroriștii” lui Ceaușescu ar fi încercat să o înăbușe în sânge. Și că ar fi o „lipsă totală de logică” să apreciem că a fost lovitură de stat. Este ceea ce susțin și ceilalți mari „revoluționari” ce au acționat în acea perioadă, în primul rând Ion Iliescu și Gelu Voican-Voiculescu. Faptul că toți aceștia mint cu insolență este demonstrat chiar de rezultatele anchetei Parchetului Militar, care a pus în evidență probe că „Revoluția” a fost planificată, provocată și orientată în mod intenționat spre un parcurs violent. Anchetele au ajuns la concluzia că „Fenomenul terorist” nu a fost decât o diversiune lansată de cei care au preluat puterea prin lovitură de stat. Diversiunea a fost susținută din afara țării și a avut scopul precis de a crea o stare de psihoză colectivă menită să justifice asasinarea soților Ceaușescu și confiscarea imediată a conducerii de către „Frontul Salvării Naționale”.

O altă informație relevantă pentru ascensiunea lui Petre Roman în structurile post-decembriste este aceea că el acționează de fapt în slujba masoneriei, ca și toți ceilalți nomenclaturiști bolșevici, precum Iliescu sau Voican Voiculescu. Dincolo de faptul că apartenența lui Roman la masonerie apare și pe Wikipedia, informația este confirmată și de alte surse. De exemplu ziarul Cotidianul a menționat un document ultra-secret din 1990 care consemna indicațiile pe care Petre Roman le dădea pentru afilierea în Loja Memphis-Mistraim a viceprim-ministrului de atunci, Gelu Voican Voiculescu. De asemenea, deputatul Vasile Matei a afirmat public în februarie 1998, că Petre Roman este mason de grad mare, intens susţinut de Marele Orient al Franţei şi de lojile italiene.

Dar ceea ce denotă cel mai clar misiunea-țintă la care a luat parte Petre Roman, de distrugere intenționată a situației socio-economice a României, este activitatea sa efectivă de prim-ministru, începută pe 26 decembrie 1989. El este cel care a preluat oficial toate sectoarele administrative ale României ceaușiste și, așa cum faptele o demonstrează, le-a orientat decisiv spre un dezastru iremediabil.

Să ținem cont că în 1989 infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, construită în colaborare cu francezii, unde se produceau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti aveau patente germane; avioanele Rombac erau construite printr-o colaborare cu englezii; locomotivele de la Electroputere Craiova erau cu patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă fusese adusă din Canada. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile, care se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială: România şi Japonia. Iată deci că România avea certe domenii de performanță, la standardele cele mai înalte de atunci.

Cu toate acestea, Petre Roman a numit industria românească „un morman de fiare vechi”, afirmând că ar fi fost complet nerentabilă, cu „un handicap tehnologic enorm”. Atunci când i s-a pus în vedere că economia lui Ceaușescu a fost totuși capabilă să achite integral datoria externă a țării către FMI, fapt excepțional de rar, Roman admite că este corect, dar o ține pe a lui că s-a lucrat în pierdere. Așa încât în 1990 Petre Roman a trecut să ia măsuri de „eficientizare” a economiei. Una dintre primele măsuri a fost aceea de a „privatiza” uriașele întreprinderi, adică să le vândă pe mai nimic străinilor sau șmecherilor cu ochii albaștri (securiști gen Dan Voiculescu, Dinu Patriciu sau Sorin Ovidiu Vântu). Efectul? Tot ceea ce lucra în avantajul poporului a fost spulberat! Securiștii au făcut averi fabuloase, cu conturi externalizate în alte țări, iar străinii ne-au spoliat de aproape tot ce se putea. Din cele peste 1200 de uriașe fabrici și uzine, la care lucrau chiar și câte 10.000 de oameni în trei schimburi, s-a ales praful. Au fost dezmembrate și date literalmente la casat și la fiare vechi. De exemplu, în 1990, România deținea a treia cale ferată din Europa ca densitate și avea peste 153.000 de vagoane (pentru trenurile de călători și de marfă) şi 4.400 de locomotive. În prezent au rămas doar 1.700 de locomotive și pe parcursul a aproape 30 de ani a fost dată la casat zilnic, în medie, câte o garnitură de 12 vagoane. Călătorii mergeau în 1990 cu 11.000 de vagoane, iar azi mai sunt în exploatare doar 1000 pe toată țara. Iar CFR-ul se plânge că „nu avem destule vagoane”.

Petre Roman recunoaște că România a privatizat în acea vreme foarte mult şi în același timp a lichidat un mare număr de întreprinderi.

În 1991, în urma unei mari crize sociale generate de hiperinflație și a unei noi mineriade, Petre Roman și-a dat demisia din postul de prim-ministru. FSN s-a scindat în aripa conservatoare (Frontul Democrat al Salvării Naționale, FDSR, devenit apoi PDSR-PSD) condusă de Ion Iliescu, și aripa devenită ulterior liberală (FSN devenit Partidul Democrat – PD, apoi Partidul Democrat Liberal – PDL), condusă de Petre Roman. Roman a rămas la conducerea partidului până în anul 2000, după care a fost succedat de Traian Băsescu. În perioada 22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000, Petre Roman fost ministrul afacerilor externe în Guvernul Mugur Isărescu. A rămas parlamentar până în anul 2016, ultimul mandat fiind în perioada 2012-2016, ca deputat din partea PNL.

Adrian Năstase – Ministru al Afacerilor Externe

Adrian Năstase a fost fiul ofițerului Marin Năstase, un apropiat al conducătorilor Partidului Comunist Român (PCR) dinainte de 1989. Marin Năstase a avansat până la gradul de colonel (în retragere) al armatei române și în anii 1970 a ajuns director în cadrul Ministerului Educației și Învățământului – Direcția învățământ superior și cercetare științifică.

În 1989 Adrian Năstase activa în domeniul dreptului, ca profesor, judecător, președinte al unor organizații. În 1985 se căsătorise cu fiica lui Angelo Miculescu, fost ministru și vicepremier în România socialistă. Năstase a fost ales pentru prima dată în Camera Deputaților din partea Frontului Salvării Naționale în 9 iunie 1990 și apoi a exercitat funcția de Ministru al Afacerilor Externe între 1990 și 1992. În 1992 a îndeplinit funcția de Președinte al Camerei Deputaților. Între 1993 și 1997 a fost ales președinte executiv al Partidului Democrației Sociale din România (PDSR, fostul FSN). După pierderea de către PDSR a alegerilor din 1996, Năstase a devenit liderul grupului parlamentar de opoziție al PDSR, vice-președinte al Parlamentului, membru al Biroului Permanent și membru al delegației României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

Dar care au fost criteriile pentru care a fost promovat atât de rapid în unele dintre cele mai înalte funcții ale statului? În afară de competențele profesionale, ca și în cazul lui Petre Roman, se pare că rădăcinile ideologice (fiu al unui nomenclaturist notoriu) au cântărit mult. Dar poate că și mai mult a mai contat ceva: gradul înalt în masonerie.

Este important să știm că după anul 1990 francmasoneria s-a activat în forță în România și toate structurile de putere și administrative ale statului au fost înțesate de masoni. Este semnificativă o declarație a lui Dan Amedeo Lăzărescu, el însuși mason de grad înalt, vicepreședinte al PNL în anii 1990 și tată adoptiv al lui Călin Popescu Tăriceanu. Potrivit acestuia, la acea dată „Parlamentul României are 90% dintre membri masoni. Templul provizoriu al masonilor este clădirea Parlamentului”. Teribilă situație! Dar ca să înțelegem mersul evenimentelor, adevărul este necesar să fie cunoscut.

La rândul său, într-un interviu din anii ’90, Adrian Năstase recunoștea că este cavaler de Malta şi că ceremonia de primire în lojă a avut loc undeva în afara ţării. Pentru a-şi justifica apartenenţa la acest Ordin el declara că „urmează tradiţia familiei” deoarece tatăl său, Marin Năstase, după absolvirea Şcolii Militare de ofiţeri ca şef de promoţie, a fost și el desemnat cavaler al Ordinului de Malta. Într-un mod apreciativ, Năstase sublinia că „în România dintre cele două războaie mondiale majoritatea cadrelor militare de elită făceau parte din acest Ordin”.

Chiar și în CV-ul său, postat inclusiv pe site-ul Parlamentului, Adrian Năstase recunoaște că din 1992 este cavaler de Malta și că a fost decorat de Marea Lojă Națională a României. Mai mult decât atât, sursele ne-oficiale arată că Năstase este mason de gradul 33 și face parte din elitistul Club Rotary al francmasoneriei internaționale.

Este mult mai ușor să înțelegem în aceste condiții de ce Adrian Năstase a urcat rapid în ierarhia structurilor administrative ale României, ajungând în anul 2000 președinte al PSD și apoi prim-ministru. Devoțiunea sa față de masonerie s-a dovedit cu prisosință, așa cum vom vedea, în perioada cât a condus guvernul, trecând gruparea ocultă satanică a francmasoneriei la halucinantul statut de „instituție de utilitate publică”!

Un domeniu de mare interes pentru Adrian Năstase îl au activitățile cu conotații spirituale. Dar nu atât pentru a explora aceste dimensiuni înălțătoare, cât mai ales pentru a bloca ceea ce în viziunea sa reprezintă o amenințare la adresa societății (masonizate): sectele. Este relevant un raport pe care Adrian Năstase l-a înaintat în anul 1999, în calitate de reprezentant al Parlamentului României, către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei. Raportul a vizat „Activităţile ilegale desfăşurate de sectele religioase” și a fost supus dezbaterii în cadrul Comitetului pentru probleme juridice şi drepturile omului al Consiliului Europei. Sub titulatura de Recomandarea nr. 1412/1999, inițiativele propuse de Năstase au fost înaintate apoi ca recomandări din partea UE pentru politica (legislativă, executivă şi juridică) guvernelor Europei în domeniul „grupărilor de natură religioasă, ezoterică sau spirituală”. Mai exact, raportul prevedea măsuri despre cum ar fi necesar să se implice guvernele țărilor Europei în monitorizarea grupărilor religioase şi spirituale. Cu privire la modul în care înțelegea Adrian Năstase să aplice în practică aceste prevederi urma să se vadă chiar în propria sa țară, când în anul 2004, pe când era prim-ministru, a ordonat o campanie de distrugere pe toate căile a Școlii de yoga MISA. Caracterul abuziv al campaniei a fost semnalat chiar și de forurile juridice europene, care au condamnat de mai multe ori România prin intermediul CEDO pentru respectivele acțiuni. Motivația acestor preocupări perfide ale lui Adrian Năstase este destul de transparentă pentru cei lucizi: ca reprezentant al grupării oculte malefice a masoneriei internaționale, Năstase era mandatat să elimine orice mișcare socială cu potențial de trezire spirituală a maselor. Iar pretextul utilizat era că guvernul reglementează „activitățile ilegale ale sectelor”…

Să mai observăm o latură notorie a caracterului lui Adrian Năstase: sadismul cu care a împușcat mii de animale sălbatice, din postura de vânător profesionist. Începând cu anul 1993, Năstase a fost timp de 13 ani preşedinte al Asociației Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (AGVPS). A participat la nenumărate competiții oficiale și campanii de vânătoare individuale în care a ucis mii de animale sălbatice de toate felurile: urși, cerbi, căprioare, porci mistreți, lupi, râși, păsări, iepuri și toate celelalte animale ce viețuiesc pe la noi. În perioada când a ajuns la conducerea PSD și a guvernului, Adrian Năstase era denumit „vânătorul alfa” al țării și a încurajat foarte mult acest „sport”. Remarcând că Năstase și reprezentanţii PSD din toate eşaloanele au transformat vânătoarea într-o veritabilă cruciadă împotriva animalelor, senatorul Puiu Hașotti afirma cu o tristă ironie în plenul unei ședințe parlamentare din 2004 că „România a devenit parcul de vânătoare al premierului Adrian Năstase”.

Adrian Severin – nepotul lui Silviu Brucan

Adrian Severin este de etnie evreu și ca să ascundă acest fapt și-a schimbat (ca mulți alți evrei) numele său adevărat (Skvosnik), adoptând un nume românesc. S-a născut în 1954, a absolvit în 1978 Facultatea de Drept a Universității București, iar în 1986 și-a luat doctoratul în drept. Fiind favorizat de Silviu Brucan (pe numele real Saul Brukner, care era unchiul său), Adrian Severin a ajuns înainte de 1989 să fie lector la Academia de învăţământ social-politic Ștefan Gheorghiu de pe lângă Comitetul Central al PCR. De asemenea, a mai fost membru al Societății Române de Drept Internațional și Relații Internaționale (între 1987-1990), președintele Secțiunii de Integrare Europeană (din 1985) și membru al Societății Române de Drept Comparat (tot din 1985).

Imediat după ce brigada cominternistă-bolșevică-masonică a preluat puterea în decembrie 1989, a obținut o ascensiune fulminantă în structurile de conducere ale țării. În anii 1990 a îndeplinit funcții-cheie în guvernările FSN (1990-1992) și apoi în cele atribuite Partidului Democrat (PD). Printre multe altele, a fost Vice Prim Ministru, Ministru pentru Reformă și Relațiile cu Parlamentul (1990-1991), apoi Ministru de Externe (1996-1997). În anii 1990 a fost deputat în Parlamentul României: mai întâi pe listele FSN (1992-1996), apoi pe listele PD (1992-2000).

O dovadă clară a orientării anti-românești a lui Adrian Severin este că în anul 1997, în calitate de ministru de externe, a contribuit decisiv (impulsionat de Silviu Brucan) pentru convingerea președintelui Emil Constantinescu de a semna un tratat „de bună vecinătate” cu Ucraina. Prin acel tratat România a cedat Ucrainei teritoriul numit Insula Șerpilor și totodată a dat o garanție oficială granițelor pe care le avea în acel moment noul stat ucrainean.

Este necesar să fie precizat că Ucraina a apărut ca subiect de drept internațional abia în anul 1991. Este un stat artificial, format prin ruptura unor teritorii din spațiul țărilor învecinate: Federația Rusă, România, Polonia și fosta Cehoslovacie. Din teritoriul României au fost abuziv incluse în Ucraina nordul Bucovinei, Herța, sudul Basarabiei și Insula Serpilor. Cei care au interesul să mențină împreună, prin forță, etnii foarte diferite, pe teritorii care aparțin de drept altor state, sunt puterile vestice, în special SUA. Motivul este că în felul acesta Statele Unite obțin anumite avantaje geopolitice, dintre care cel mai important este acela că pot să își creeze un avanpost ofensiv esențial în imediata apropiere a Federației Ruse.

Ademenit în principal prin Adrian Severin cu „glorioasa” admitere a României în NATO, Emil Constantinescu a decis să facă „un sacrificiu istoric” și să renunțe la orice pretenții teritoriale doar pentru „pacea din regiune”. Ceea ce este însă foarte straniu este că în luarea acestei decizii Parlamentul României nu a fost deloc consultat (de decidenții Adrian Severin și Emil Constantinescu), iar poporul român a fost pus direct în fața faptului împlinit.

Așa cum explica situația academicianul Florin Constantiniu, „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari (în 1918), un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului. (…) Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop și am acceptat pe deasupra și viciile de consimțământ.”

Să mai observăm că pe Insula Șerpilor s-au aflat până în secolul al XIX-lea ruinele unui monument cu mare valoare istorică și simbolică: Templul lui Ahile, construit din blocuri de marmură albă, motiv pentru care insula se mai numește și „Insula Albă”. În plus, încorporarea Insulei Șerpilor la Ucraina a diminuat suprafața mării teritoriale a României. Faptul este important pentru că zona este extrem de bogată în resurse minerale: peste 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale, 500 de milioane de tone de petrol și uriaşe rezerve de hidrogen sulfurat. Informațiile au fost date publicității în anul 1992, după ce firma Oil Enterprise (ulterior Oil Terminal) efectuase măsurători prin satelit.

Adrian Severin a pierdut postul de ministru de externe în urma unui scandal pe care l-a declanșat singur, după ce a declarat în 1997 că deține (de la generalul Pacepa) o listă cu șefi de ziare și ziariști care ar fi ofițeri acoperiți ai SRI. Întrucât erau implicate nume grele și „forțe oculte”, care duceau inclusiv la conexiuni cu Băsescu, Adrian Severin a refuzat să facă publică lista. În anul 2006 a încercat să mai liniștească speculațiile prin articolul „Şarada ofiţerilor acoperiţi din presă”.

Citiți partea a șaptea a articolului

Citiți și:

Ce dovezi mai vreţi despre distrugerea intenţionată a României după 1989?

Francmason, ministru, prim-ministru. Guvernele masonice ale României

Insula Şerpilor, între militarizare şi spiritualitate

yogaesoteric
5 decembrie 2019