Trianon, iunie 1920 – un studiu de caz în continuă actualitate (I)

Realizarea suveranității României în cadrul teritoriului său național și în raporturile internaționale, consolidarea acestei suveranități pe plan politic și juridic prin actele fundamentale ale Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920 reprezintă, mai ales în perspectiva timpului, o experiență istorică benefică și, prin aceasta, o contribuție la teoria și practica internațională în domeniile politic, diplomatic și juridic.

Valoarea acestei experiențe rezidă în faptul că statul național unitar român modern a fost rezultatul obiectiv al unui proces îndelungat de dezvoltare și afirmare a națiunii române pe tărâm economic, cultural și politic, a fost expresia luptei și voinței acestei națiuni în întregul ei, în 1918; de asemenea, valoarea acestei experiențe este dată și de Hotărârile cu caracter plebiscitar din martie, noiembrie și decembrie 1918 (Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia) care au exprimat progresul istoric din acea etapă în sensul instaurării unei noi ordini politice internaționale bazată pe acceptarea principiului naționalităților și al autodeterminării naționale, al egalității reale între state, eliminarea folosirii războiului, a forței în relațiile interstatale, renunțarea la diplomația secretă; această nouă ordine anunța deschiderea unei ere de pace și colaborare între popoare și state, indiferent de mărimea lor, în cadrul aplicării și respectării principiilor dreptului internațional.

Constituirea statului național-unitar român în 1918 a făcut parte dintr-un proces vast al restructurării politice-economice-sociale în Centrul și Sud-Estul Europei, proces alimentat de criza ireversibilă a imperiilor anacronice multinaționale care țineau sub ocupație, prin forță și amenințare cu forța, zeci de națiuni și de teritorii străine: războiul de agresiune al Austro-Ungariei și Germaniei contra Serbiei declanșat în 1914 și extins rapid la scară mondială a grăbit procesul sus amintit, finalizat în 1918 în tot acest spațiu geografic.

Conferința de pace de la Paris din 1919-1920 a înregistrat noua configurație politică-teritorială decisă prin voința națiunilor eliberate și i-a dat învestitura internațională prin Tratatele de pace de la Versailles (Germania), Saint-Germain (Austria), Trianon (Ungaria) și prin Pactul Societății Națiunilor (document ce constituie Preambulul fiecărui tratat de pace); prin prevederile sale, Pactul garanta tocmai noua ordine instituită de națiuni în 1918. Aceasta este de fapt trăsătura benefică fundamentală a Tratatelor de pace de după Primul Război Mondial, recunoscută, de altfel, și de către statele învinse prin semnarea și ratificarea tratatelor care le priveau.

Plecând de la postulatul că istoria n-a înregistrat niciodată o pace mulțumitoare atât pentru învingătorii unui război cât și pentru învinși, este explicabil ca statele învinse să fi fost afectate mai mult sau mai puțin de unele prevederi ale tratatelor de pace, mai cu seamă în domeniile teritorial, al despăgubirilor de război, al restricțiilor de ordin militar și multe altele. Tot așa de explicabile erau și încercările lor de a obține, pe diferite căi, modificarea acelor prevederi nedorite.

Explicabile sunt toate acestea dar, transformate în obiective imperative și prioritare ale politicii externe și interne au devenit inacceptabile și extrem de periculoase pentru că au subminat din ce în ce mai mult pacea și securitatea generală și au aruncat omenirea în haosul unui nou război. În ceea ce privește Germania, punctul culminant l-a reprezentat regimul și politica lui Adolf Hitler, eșuate lamentabil odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial; acolitul său, Miklos Horthy, a dus Ungaria pe aceeași cale, cu același sfârșit.

Am afirmat că Trianon-ul poate fi considerat „un studiu de caz în continuă actualitate” pentru că, o privire retrospectivă asupra celor o sută șase ani care s-au scurs de la prăbușirea sistemului monarhic dualist austro-ungar arată că de-a lungul acestei lungi perioade nu s-a ostoit plânsul Budapestei după „Ungaria milenară”, nu s-a modificat cu nimic politica sa revendicativă privind teritoriile cândva ocupate manu militari de regii „apostolici”, politică îmbrăcată, după caz, în haine nu doar ungurești, ci și nemțești, rusești, britanice, franțuzești; în fruntea listei de revendicări s-au aflat întotdeauna părți ale teritoriului național al României.

La 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia – cetatea care simbolizează momentul primei uniri a provinciilor istorice românești săvârșită în 1659-1600 de principele Mihai Viteazul –, „Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia – se arată în Declarația Adunării Naționale – decretează unirea acelor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Privită în retrospectiva istoriei, această Hotărâre afirmă drepturile inalienabile ale poporului român asupra teritoriului locuit de el dintotdeauna, teritoriu pe care s-a plămădit limba română unitară a poporului român, s-a clădit civilizația și cultura una și aceeași pe tot acest teritoriu. Alba-Iulia a fost ultimul act al Marii Uniri a Românilor, înfăptuită într-o primă etapă la Chișinău, la 27 martie 1918, apoi la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918.

De precizat că pe toată aria geografică cuprinsă între Nistru – Carpații păduroși – Dunăre și Marea Neagră – Tisa, cercetările arheologice confirmă, începând cu era paleolitică, existența neîntreruptă a unei populații cu același mod de viață, cu aceleași trăsături ale culturii materiale și spirituale. Aceste caracteristici n-au suferit nicio modificare de-a lungul vremurilor.

Am să reiau, pentru început, un scurt fragment dintr-un excelent studiu scris la trei ani după semnarea Trianon-ului, de I. Dimitriu (profesor la Universitatea din Iași), într-o perioadă când Ungaria, semnatară a Tratatului de la Trianon (dar care refuza să recunoască legitimitatea statelor unitare suverane create pe ruinele monarhiei dualiste) se ambalase într-un război nebunesc pentru refacerea „Ungariei milenare” contra României, Cehoslovaciei și Regatului sârbo-croato-sloven, în conivență criminală cu Lenin.

Scrie prof. I. Dimitriu: „…ne descendons pas trop dans la nuit sombre de l’antiquité, et raportons-nous seulement au moment où la gloire de Trajane eu raison de la vaillance de Décébal, au moment où l’empire des Daces fut soumis à la domination romaine. C’était au commencement du II-e siècle: la Dacie était limitée à l’Est par le Dniestr, au Sud par la Mer Noire et par le Danube, à l’Ouest par la Tissa (Theiss) et au Nord par la chaĩne des Carpathes et la partie supérieure du Dniestr. Elle comprenait donc la Bessarabie, la Bukovine, la Moldavie, la Valachie, l’Olténie, La Transylvanie, le Banat de Temishana, le Banat de Crishana et le Maramouresh” – „Să nu coborâm prea mult în noaptea întunecată a antichității și să ne întoarcem doar la vremea când gloria lui Traian a învins vitejia lui Decebal, la vremea când imperiul dacic a fost supus dominației romane. Era la începutul secolului al II-lea: Dacia era mărginită la est de Nistru, la sud de Marea Neagră și de Dunăre, la vest de Tisa (Theiss) și la nord de lanțul carpatic și de cursul superior al Nistrului. Astfel, ea cuprindea Basarabia, Bucovina, Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banatul de Temișana, Banatul de Crișana și Maramureșul.” În 1818, România, stat național-unitar, cuprindea toate aceste teritorii.

În ultimul secol al mileniului întâi – timp în care teritoriul locuit de românii organizați în formațiuni statale conduse de voievozi – a cunoscut invazia triburilor ce migrau în Europa din îndepărtata Asie – și-au făcut apariția triburile războinice ale ungurilor care au pătruns în arealul românesc prin Nord. Așezarea lor în Panonia și constituirea unei formațiuni statale ce se dorea continuatoarea vechiului regat hun condus de Attila, a marcat sedentarizarea triburilor nomade dar nu și începutul unei dezvoltări pașnice pe acele locuri. Îi atrăgea „Țara de dincolo de păduri!” – pe care o cunoșteau din vremea migrației.

Căci – după cum se poate citi în Cronica Notarului anonim al regelui Bela – „pământul acela e udat de cele mai bune râuri… din nisipul lor se culege aur, că aurul din acea țară e cel mai bun aur, că de acolo se scot sare și materii sărate…”. Cronicarul vorbește despre „oamenii pământului” – „locuitorii țării” care se aflau în permanent conflict armat cu nomazii. „Se temeau locuitorii mai mult decât se poate spune de cruzimea ungurilor și nimeni nu credea că va putea trăi prin bunăvoința lui Arpad; se salvau cum puteau, unii prin fugă, alții prin supunere”. Vorbește Anonymus despre „țara blacului Gelu” – bogată în aur și sare, despre atacul triburilor ungurilor asupra fortăreței din Bihor apărată de „ducele Menumorut”, despre atacarea cetății „ducelui Glad” în zona Banatului care „a fost cucerită, jefuită, locuitorii prădați, ostatecii întemnițați”.

Este necesar a fi adăugat că relatările notarului anonim al regelui maghiar Bela sunt confirmate de o altă cronică bine cunoscută, aceea a rusului Nestor. Referindu-se la marșul triburilor nomade ungare conduse de Arpad către Vest, el precizează: „Les Hongrois, après avoir franchi de hautes montagnes – ce sont bien les Carpathes – se mirent à lutter contre les Valaques et les Slaves qui y vivaient” – „După ce au traversat munții înalți – Carpații – maghiarii au început să lupte împotriva vlahilor și slavilor care locuiau acolo”.

Așadar, acesta a fost „vidul” găsit de triburile nomade ungare în Transilvania, vid pe care l-au cucerit prin lupte grele împotriva unei populații pașnice de cultivatori și crescători de animale. Populație care trăia în acest „vid”. Mărturiile cronicarilor – apreciate favorabil până la apariția teoriilor politizante ale lui Roesler – au fost declarate, ulterior, apocrife, urmarea fiind cunoscută: exacerbarea falsurilor istorice, lansarea unor teorii ca cea a „vidului”, a „toleranței” regimului politic din Ungaria față de națiunile subjugate, față de diferitele culte religioase altele decât catolicismul; în fine două teze a căror inconsistență științifică este dincolo de orice comentariu și care frizează morala elementară: „Drepturile istorice” ale Ungariei asupra Transilvaniei și teza „Ungariei milenare”.

Să precizăm că „drepturi istorice” are Ungaria prin Tratatul de pace de la Trianon din iunie 1920, când teritoriul său s-a fixat în limitele vechii Panonii – areal unde au descins triburile ungurilor nomazi venind din Asia, și-au organizat primul lor stat și s-au creștinat în anul 1000: cât privește „Ungaria milenară” este vorba de o elementară eroare de calcul aritmetic. S-a omis perioada când Ungaria s-a aflat sub ocupație militară otomană având statut de pașalâc (în 1526 – Mohaci), Transilvania având statut de autonomie sub suzeranitate otomană (aidoma cu statutul Principatelor române – Valahia și Moldova); Imperiul austriac a eliberat Ungaria de sub ocupația otomană (pacea de la Carlovitz 1699) și a inclus-o în imperiu.

În 1867, înțelegerea austro-ungară privitor la crearea uniunii anacronice Austro-Ungaria a prevăzut și încorporarea Transilvaniei la Ungaria – situație ce s-a menținut până în 1918, adică exact 51 de ani. Se adaugă perioada anterioară evenimentelor din 1526, dar este necesar a fi precizat că Transilvania avea statut de voievodat. Prin urmare unde este „Ungaria milenară”?

Obsedanta viziune privind „Ungaria milenară” și corolarul său – reconstituirea „Regatului apostolic al Sf. Ștefan”, care a dominat și domină politica și propaganda ungară de la Trianon încoace, este ilustrată perfect de lista lucrărilor publicate numai în primii zece ani post-Trianon și adusă la cunoștința publicului larg în cartea Justice pour la Hongrie (Dreptate pentru Ungaria) tipărită de editura ziarului Pesti Hirlap în 1931: 23 de cărți și două hărți în limba franceză, 24 de volume în limba engleză, 20 în italiană și 8 în germană. Se adaugă articolele din reviste și ziare, broșuri etc. etc. Cine mai știe numărul lor din ani ce au urmat?

În anul 2014, istoricul francez Catherine Horel a publicat o carte de un interes aparte: cunoscând perfect istoria Ungariei de după Trianon și analizând politica anexionistă a regimului Horthy din anii 1938-1940 susținută și înfăptuită sub bagheta lui Hitler, Mussolini și nu mai puțin a lui Chamberlain și Daladier, autoarea urmărește să descifreze rădăcinile revizionismului ungar, formulă care îmbrăca scopurile anexioniste agresive ale regimului horthyst; art. 19 al Pactului Societății Națiunilor care prevedea posibilitatea revizuirii „tratatelor devenite inaplicabile” a fost folosit drept suport al promovării pe cale „legală” a cererilor de revizuire a tratatelor de pace. Oricum, el a fost invocat cu obstinație de către statele care au văzut în acest articol posibilitatea modificării sau chiar a anulării tratatelor de pace sau măcar a clauzelor nedorite.

„Revizionismul ca rațiune de a fi a regimului Horthy – scrie Catherine Horel – este firul conducător în întreaga perioadă dintre cele două războaie. Incapacitatea de a ieși din tabăra învinsă în Primul Război Mondial antrenează Ungaria în orbita italo-germană. Revizionismul devine un sistem, este principalul instrument de propagandă a regimului, iar recucerirea unor teritorii între 1938 și 1941 este glorificată ca victorie a Regentului”.

Suportul istoric al revizionismului horthyst îl constituie doctrina Sfintei Coroane. „Regele Ștefan cel Sfânt devine figura privilegiată de propagandă a regimului Horthy. Revizionismul maghiar – precizează C. Horel – e construit pe integritatea teritorială a Ungariei regale și este admis numai separatismul croat justificat prin dreptul statal și uniunea personală a celor două regate. Celelalte teritorii pierdute sunt considerate ca țări aparținând Coroanei Imperiului”.

Istoricul francez a sesizat și specificul revizionismului horthyst: „Revizionismul maghiar este îndreptat mai ales împotriva României, deoarece Transilvania este considerată ca element esențial al identității maghiare, și împotriva Cehoslovaciei pentru a recupera măcar sudul Slovaciei unde maghiarii sunt numeroși…”. Concluzia sa este că „revizionismul a otrăvit relațiile Ungariei cu vecinii săi și cu occidentalii și a generat, de asemenea, o retorică de victimizare”.

Propaganda „oficială” anti-Trianon s-a afirmat în politica internă și externă a Ungariei – redusă la teritoriul ei național – odată cu destrămarea colosului austro-ungar și proclamarea statelor succesorale. Guvernul Károlyi a înființat Comitetul Național de Propagandă care a lansat celebrul slogan „Asta poate să rămână și așa? Nu, nu, niciodată!” (Maradhat ez igy? Nem, nem, soha!). În perioada următoare au fost înființate organizații cu caracter paramilitar, nu numai pe teritoriul ungar, ci și pe teritoriile României, Cehoslovaciei, Regatului sârbo-croato-sloven – peste tot unde Ungaria avea revendicări teritoriale; „Totul formează – subliniază Horel – un ansamblu eteroclit în care se amestecă teorii rasiale și fantasme istorice”.

Mergând către actualitate, istoricului francez nu-i scapă din atenție modul cum fantasma „dramei” Trianon-ului, iluzia Regatului Sf. Ștefan și a „Ungariei milenare”, continuă să tulbure relațiile interstatale, buna conviețuire între diversele etnii trăitoare în același spațiu geografic. „Traumatismul provocat de Trianon este încă folosit în interesul propriu de Jobbik, actuala organizație de extremă dreaptă ……. reabilitarea la care asistăm după tranziția la democrație în Ungaria maschează analiza omului și sistemului. Repatrierea cenușii regentului în 1993 a prilejuit o reînhumare semioficială, a cărei semnificație se cere analizată” – atrage atenția Catherine Horel.

Într-adevăr, fără intenția de a readuce în memoria celor de azi ororile comise de Horthy și acoliții săi pe teritoriile anexate prin forță de Ungaria – cu ajutorul aliaților săi Hitler și Mussolini, în anii 1938-1941 – cred că funeraliile naționale sau semi-oficiale organizate cu ocazia repatrierii cenușii lui Horthy au o semnificație aparte: Horthy stă alături de aliatul său Hitler – criminal de război – și alături de Stalin – autorul unor crime la fel de odioase – care a încurajat și stimulat cerințele anexioniste ungare; victimele terorii horthyste în Slovacia, Transilvania și celelalte teritorii ocupate de Ungaria în acei ani, se numără cu sutele de mii, distrugerile, jaful, arestările și asasinatele în masă, teroarea cu tot cortegiul lor nu sunt uitate și nici nu pot fi uitate pentru că au rămas săpate în memoria colectivă.

Un criminal de război încărcat cu un trecut atât de întunecat a devenit erou național al Ungariei. Este o sfidare la adresa umanității. Ungaria de azi este „îndoliată” în ziua de 4 iunie și nu mai puțin în ziua de 1 Decembrie. De o sută șase ani plânge după himera Marii Ungarii și s-a autoizolat în marea sa durere!

Cui prodest?

Autor: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc

Citiți și:
Memoriul secret trimis regelui Carol al II-lea de Titulescu la 11 septembrie 1939. „Churchill mi-a zis fără nicio jenă să cedăm Cadrilaterul”. Culisele incomode ale Tratatului de la Trianon şi slăbiciunile României Mari
Cine și de ce ne rescrie istoria Transilvaniei?!
Ce sunt ungurii, de fapt

 

yogaesoteric
7 martie 2024