Tristă țară lăsată în beznă, trist popor lăsat neluminat…

De vreo treizeci de ani încoace am avut o temere uriașă, justificată e drept, devenită aproape o marotă. Că nu o să mai rămână nimeni aici să „stingă” lumina. Nici măcar acel ultim mohican al patriei care, privind în gol, după milioanele de români plecați, împinși spre exil, va apăsa, oftând a neputință, întrerupătorul de la ieșirea din țară. Doar că, în numai câteva luni, situația s-a schimbat, iar „întrerupătorul” nu mai pare pus la ieșirea, ci la intrarea în țară. Dar s-au schimbat și parametrii „tehnici”, nu doar previziunile paradigmelor vremurilor ce urmează.

Acei „markeri” care contează mai mult decât optimismul unei noi șanse. Căci, fără ei, nu se va mai pune problema, nu a faptului că nu o să mai aibă cine să stingă lumina (și ferice, să reușim să ne ținem românii acasă!), ci, dramatic pentru toți cei din „casă”, nu o să mai avem ce să „stingem”. Și nu este vorba că, între timp, ni s-ar fi furat, odată cu resursele, și prizele din casă, și întrerupătoarele, și nu am mai avea pe ce să apăsăm. S-ar putea să rămânem chiar fără curentul pe care să-l „pornim”. Atât cel industrial, necesar demarării motoarelor economice, dar și cel al consumului casnic.

Sigur, ne-am mai luminat noi cu lămpi cu gaz. Mult prea mult timp din păcate pentru a ne fi și trezit. Dar să ajungem, cei ce am fost primii în atâtea repere tehnologice, iluminarea urbană, electrificarea, extragerea combustibililor necesari producerii de energie electrică, să ajungem tocmai noi să căutăm lămpile cu gaz prin podurile bunicilor, ar fi practic soarta ironizându-și propria dramă. Destinul ei repetitiv.

Și totuși, acele timpuri par a ne bate la ușă, pentru că repetăm veșnica povară a nedebarasării de anatemele hidoase ale trecutului. Suntem în pragul unei crize energetice. Un colaps care ne-ar putea lăsa în întuneric însuși viitorul. Pentru că nu am făcut chiar nimic util în acești 30 de ani în care doar ne-am lamentat pe tema ultimului care stinge lumina. Dar putem fi și optimiști, nu-i așa?!, pentru că va avea cine nu să stingă lumina, ci să apese într-una, într-un alfabet nefuncțional al disperării către destin, întrerupătorul „de țară”. Într-un alfabet al neultimului care ar vrea să (re)aprindă lumina în țară.

Situația energetică a țării este atât de gravă încât nu mai este timp pentru analize stufoase. Nici pentru sofisticatele studii de fezabilitate ale unor închipuite investiții, nici pentru planșele retehnologizărilor cu sârmă chinezească. Pentru că nu doar capacitatea marilor producători de energie este sub cota de avarie, ci și cea a transportului, inclusiv a importului, liniile fiind la un nivel aproape sufocat de cerere (și nu la nivelul necesarului pentru a reporni industria, ci aproape de a nu mai putea citi seara o carte).

Am fost liniștiți, am fost făcuți să rămânem liniștiți (ne-a blestemat coana’ Leana, dar s-ar putea ca nici acel „la locurile voastre” să nu ne mai aparțină când vom căuta lămpile cu gaz ale bunicilor), încât nici măcar să importăm curent nu vom mai avea cum. Nu vom avea prin ce linii la nivelul unui minim necesar.

De aceea, recentul raport al „Transelectrica”, privind situația energetică a României este, de fapt, un semnal de alarmă privind securitatea energetică a țării. Și este cu atât mai grav cu cât, pentru întâia oară, avem nu doar perspectiva imposibilități de a mai asigura vârfurile diurne de consum, ci și consumul de bază al unei zile.

Am îmbătrânit și am îmbătrânit neghiobi. Scoatem la pensie complexele energetice pe bază de cărbuni, și am putea noi acum să ne tot rugăm de Europa să nu le închidă din cauza dosarelor de mediu, căci tot nu ne va ajuta prea mult, ies ele singure la pensie, căci le crapă șuruburile de bătrânețe, iar liniile de transport nu au cum să mai facă față consumului, pentru că nu am ținut pasul cu simpla meteahnă a viitorului: creșterea exponențială a cererii.

Și nu am știut să ne asigurăm „bătrânețile”. Or, este cât de ironic să vezi că ai îmbătrânit suficient de mult, și inutil, când până și resursele noastre „la greu”, reactoarele 1 și 2 de la Cernavodă, sunt deja învechite. Atât de bătrâne că, în eventualitatea realizării unităților 3 și 4, acestea nu le vor deveni complementare, ci înlocuitoare.

Mai există vreo soluție pentru a nu colapsa energetic? Evident, doar că noi nu privim nici măcar problema, darămite soluțiile necesare. Ne bazăm că o să cârpim „atunci”, pe ici, pe colo. Și ce amuzant va fi să vezi, peste alți patru ani, un președinte de consiliu judeţean promițând construirea unui liliputan energetic, cât să-i asigure lui „pavoazarea” numelui de pe stâlpi, ori un primar fluturând un fluturaș electoral cu promisiunea unei centrale. Asta dacă o să mai aibă unde să-l tipărească dar, sigur, politicianul se descurcă, aduce fluturașii electorali de afară. Că avem noi „urmuzul” nostru, așa că de ce ne-ar mai surprinde să ajungem țara în care și promisiunile electorale vor fi „vopsite” pe la alții pentru a fi plimbate pe ulițele, nu doar desfundate, ci și neluminate.

Tristă țară lăsată în beznă, trist popor lăsat neluminat…

Citiţi şi:

«Modelul economic» al României nu este cel eufemistic numit «model bazat pe consum», ci clasicul model colonial, impus de vestici și îndeosebi de UE!

Un economist trage un semnal de alarmă: «Cam 40% dintre români, peste câteva luni, se vor trezi sub pragul de sărăcie»

Săracii Europei (I). Unul din zece copii din mediul rural merge la culcare flămând

yogaesoteric
15 decembrie 2020