Ucraina, fabrica de „știri false”

Propaganda și rusofobia agresivă este necesar să fie citite în termenii strategiei americane care vede în continuarea războiului cea mai bună afacere posibilă.

Se știe că în toate războaiele, adevărul este printre primele victime, iar cel actual nu face excepție.

Dimpotrivă, chiar mai mult decât în războaiele trecute, dar la fel de mult ca în războaiele din fosta Iugoslavie și Siria, greutatea minciunii și a propagandei care tinde să manipuleze – când nu este inventată din nimic – este mai mare. În conflictul dintre Rusia și Ucraina există niște narațiuni hiperbolice sau chiar fabricate: o inversare constantă și clară a faptelor în favoarea propagandei. Obiectivul este dublu: ascunderea motivelor conflictului și tăcerea istoriei militare. În Europa democratică, leagănul Iluminismului și al Școlii de la Frankfurt, a fost lansat un proces de asimilare fidelă a versiunilor oferite de Kiev.

Nu sunt permise îndoieli, analiza datelor nu este permisă, chiar și verificarea surselor este înlăturată [și bineînțeles că nu sunt permise surse rusești]: orice îndoială legitimă și eventuale întrebări se confruntă cu acuzația de „colaborare cu invadatorul”. Întrebarea mai mult decât rezonabilă care dă naștere tuturor analizelor demne de remarcat și posibilelor investigații jurnalistice, cea a „cui prodest” (cui folosește?), a fost scoasă din scenariu. Este ca și cum Putin și armata rusă ar fi prizonierii unei nebunii generale sau a prostiei care îi face să comită o greșeală după alta, o crimă după alta, care în plus cresc tocmai în corespondență cu evenimentele internaționale.

Nu este o coincidență că prima mișcare a SUA și a UE atunci când rușii au intrat în Donbas a fost să închidă site-uri web și rețele de televiziune care ar fi putut oferi punctul de vedere al Moscovei asupra războiului, motivele și cursul acestuia. Era considerat esențial, strategic, să existe o narațiune unică, centralizată, să se răspândească prin mainstream fără a tolera îndoieli sau incertitudini și fără a lăsa loc întrebărilor.

Mașina de propagandă are sediul la Londra, unde lucrează diferitele agenții de comunicare care se ocupă de Zelensky. Chiar dacă are un anumit ecou în curentul internațional, pare să-și piardă din eficacitate. A vinde cele mai oribile rele în fiecare zi și a le atribui pe toate Rusiei începe să genereze negare. Răspândirea unor informații care nu sunt credibile, cu acordul presei, nu funcționează întotdeauna. Dovada se află în opoziția din ce în ce mai mare față de poziția luată de UE, arătată de sondajele de opinie din aproape toate țările europene. Un italian din patru, potrivit unui sondaj foarte serios, consideră că ceea ce se raportează este o operațiune de propagandă a NATO și a Ucrainei și nu crede că rușii fac ceea ce li se atribuie. Un alt sondaj spune că 62% cred că ar fi necesar să fie obținut un aranjament cu Putin și că nu este indicat să fie trimise arme ucrainenilor.

Lipsa de credibilitate, o sabie cu două tăișuri

A te plasa mereu mult sub linia credibilității, în acest caz concret, nu este rezultatul unei exagerări, al unui exces de comunicare care poate produce saturație și, odată cu ea, un prejudiciu mai mare decât avantaje. Terenul naturalizării absurdului și cantitatea de știri false este ales tocmai pentru a ascunde o parte substanțială a crimelor de război și anume cea a ororilor tot mai mari ale naziștilor ucraineni atât cu soldații ruși, cât și cu populația civilă, în special cu cei pe care îi consideră rusofoni.

Astfel, strategia pare a consta în relatarea celor mai grave orori pe care le poate concepe ființa umană, pretinzându-le drept comportament rusesc. Nici măcar declarațiile lui Putin despre schimbul de prizonieri ruși cu ucraineni și întoarcerea lor cu răni la degete nu au avut cel mai mic ecou în mass-media europeană și atlantistă. Ca să nu mai vorbim de vălul tăcerii care a fost tras asupra torturii prizonierilor ruși de către armata democratică ucraineană, de eliminarea prizonierilor ruși revendicați de batalionul georgian care luptă în Ucraina sau de masacrele de civili la câteva zile după evacuarea lor documentată. Acum se dovedește că până și Human Rights Watch regretă utilizarea de către ucraineni a armelor neconvenționale interzise, potrivit New York Times.

Există o cronologie precisă a ororilor. Necesitatea de a spori indignarea internațională caută să profite de orice oportunitate. Așadar, denunțurile de violuri, crime și chiar acte de pedofilie apar întotdeauna când reprezentanții UE ajung în Ucraina, sau când reuniunile organizațiilor internaționale încep cu sancțiuni și arme pe ordinea de zi, sau când nevoia de redeschidere a negocierilor revine la mass-media sau când unele mass-media sunt forțate să se îndoiască de falsitatea anterioară.

Iar producția de orori se intensifică în toată țara: atât de multe încât sunt imposibil de verificat, sunt asigurate doar de funcționari de rang înalt din SUA sau UE sau, în subordine, de așa-zișii reporteri care sunt atlantişti mai mult decât jurnalişti. De fapt, ei sunt tăcuți, orbi și surzi la ororile și masacrele zilnice comise de ucraineni: pericolul este ca publicarea lor să îi facă pe oameni să se gândească cu privire la cine sunt naziștii ucraineni și, în consecință, ar fi greu de explicat noile transferuri de arme către Batalionul Azov și prietenii lor „rezistenți”. Și, ca prin farmec, singurul indiciu de istorie consacrată dispare din comentarii: este interzis să se vorbească despre masacrele din Donbas din ultimii opt ani făptuite de trupele ucrainene.

Pe scurt, armata ucraineană a ucis 14.000 de civili ucraineni: de ce s-ar sfii să continue să facă aceasta acum, nu în ultimul rând cu scopul de a răni Rusia și de a încuraja sancțiuni împotriva Moscovei și mai mult sprijin pentru Kiev?

Războiul de a 4-a generație

Acest război este primul pe care Occidentul l-a filmat și comentat 24 de ore pe zi pe toate canalele de televiziune, radiourile și ziarele disponibile. Pe scurt, este primul război mediatic de a cincea generație, în care adevărul spus suprimă adevărul faptelor și în care sunt puse în scenă ororile unilaterale pentru a amplifica emoțiile și a le folosi împotriva rațiunii. Aproape la fel de mult se luptă pe ecrane și în ziare ca pe teren, iar logica evenimentelor este ucisă dincolo de orice propagandă de înțeles.

De asemenea, este primul război în care nu este nevoie de armată pentru a garanta încorporarea jurnaliștilor, pentru că există o aderență aproape militantă la atlantism.

Este mai bine să privim situația din perspectiva a ceea ce se spune decât din cea a ceea ce interpretează jurnaliștii. Logica ar dicta să fie analizate declarațiile rusești și nu interpretările occidentale ale acestora. Invazia Ucrainei a avut de la bun început o logică proprie, care este cea exprimată de Putin însuși: „Nu ne interesează să ocupăm Ucraina”, a declarat el în ajunul intrării trupelor în Donbas, „și credem că este necesar să desfășurăm o operațiune care va fi acceptată de poporul însuși, și anume aceea de a-i expulza pe naziști din guvern și din forțele armate”. Acum, este clar că toată lumea, cu excepția rușilor, are autorizația de a bombarda civili și de a comite atrocități.

Utilizarea masivă a știrilor false este o parte decisivă a propagandei care servește atât la creșterea cererii de sprijin internațional pentru regimul corupt de la Kiev, cât și la exercitarea de presiuni asupra europenilor (care, în cele din urmă, vor fi nevoiți să plătească cel mai mare preț și să poarte cea mai grea povară). Propaganda și rusofobia galopantă este necesar să fie citite în termenii strategiei americane, care vede continuarea războiului ca fiind cea mai bună afacere posibilă, din punct de vedere geopolitic, tactic, economic și militar. Și aici se ascunde o ciudățenie: Zelensky cere zilnic Europei să nu mai cumpere gaz și să se sinucidă energetic pentru a-și salva guvernul criminal, în timp ce continuă să încaseze redevențe de la Moscova pentru trecerea gazului rusesc prin Ucraina: o valoare anuală de 10,4 miliarde de dolari.

Construcția înșelăciunii mediatice

Mama tuturor minciunilor este că începutul războiului datează de câteva zeci de zile, când de fapt a început în urmă cu opt ani, când artileria și avioanele ucrainene au bombardat ucrainenii din Donbas, vinovați că nu acceptă suveranitatea regimului pro-nazist de la Kiev. Paisprezece mii de morți, care nu au stârnit indignarea instrumentală a comunicatorilor atlantiști, dar care cântăresc evenimentele care au dus la război.

A doua minciună la nivel înalt este cea care definește guvernul lui Zelensky ca fiind „democratic”. Zelensky a ajuns la putere datorită banilor oligarhului ucrainean Kolodowsky și a voturilor extremei drepte, Pravi Sektor și ale altor formațiuni politice minore. Este acuzat că a fost influențat de marginile naziste ale țării, dar susține că este un adevărat democrat. Pentru a dovedi aceasta, în decurs de un an a dizolvat 11 partide și a închis trei posturi de televiziune vinovate de susținerea unei politici de apropiere de Rusia. Oamenii au fost bătuți pe străzi și privați de orice drept, în numele democrației și al Europei.

Cu toate acestea, simbolurile contează foarte mult și nu este o coincidență faptul că Ucraina a abolit sărbătoarea eliberării de nazi-fascism, în timp ce data de naștere a călăului nazist Stephan Bandera, ale cărui trupe au ucis aproximativ 100.000 de oameni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mulți dintre ei evrei, a fost declarată sărbătoare publică. Apoi ni se spune că Zelensky este evreu și, prin urmare, nu poate fi nazist. Dar principalul său finanțator, Kolomoisky, este evreu, dar l-a finanțat pe el și batalionul Azov, iar Rockefeller era la fel de evreu ca Zelensky și chiar mai mult, dar asta nu l-a împiedicat să finanțeze ascensiunea lui Hitler la putere. Iar Constituția ucraineană, al cărei articol 16 prevede obligația de a „păstra patrimoniul genetic al poporului ucrainean”, nu face nimic pentru a respinge acuzațiile de nazism. Eugenia aplicată la ordinea constituțională se numește nazism.

A treia mare minciună, care încheie trinitatea narațiunilor false despre Ucraina, se referă la cererea de aderare la NATO, care nu ar fi fost acceptată niciodată. Acest aspect este fals: nu numai că intrarea Kievului în Alianță a fost pe ordinea de zi, dar, deși Ucraina nu este încă în NATO, NATO este în Ucraina de opt ani. Acesta organizează și antrenează armata ucraineană, vinde armament, susține laboratoare de război bacteriologic și furnizează sisteme de armament pentru marină, infanterie și aviație și deține controlul politic deplin asupra guvernului.

Nu în ultimul rând, există afacerile corupte ale familiei Biden cu Hunter Biden (fiul președintelui) în domeniul mineritului și al biologiei. Ucraina este de ani de zile o țară a cărei suveranitate politică și militară aparține SUA și Marii Britanii.

Acesta este fundalul acțiunii militare rusești, care poate fi definită ca o operațiune militară specială sau ca o invazie, în cele din urmă contează prea puțin. Este un război care nu ar fi fost cazul să înceapă niciodată, și asta este tot. Sau, mai degrabă, prea mult.

Citiți și:
Întrebări fundamentale despre războiul din Ucraina
Rusia a deschis dosare penale pentru torturarea unor soldaţi în Ucraina

 

yogaesoteric
20 iulie 2022