Ultimii idoli ai lumii romane – Gladiatorii daci

 

Faima dacilor, de luptători neînfricaţi, a fost atât de mare în Imperiul Roman, încât a dăinuit sute de ani, mult după războaiele dintre Traian şi Decebal. La Roma, ei au dat naştere unei celebre şcoli de gladiatori, aflate în preajma Colosseumului: „Ludus Dacicus”. Într-o drumeţie prin „Cetatea eternă”, am găsit nu doar ruinele celebrului amfiteatru de lupte, ci şi urmele războinicilor daci, adulaţi de zecile de mii de romani atraşi de înfruntările dintre gladiatori.

Zeii arenelor

Toată suflarea Romei participa la gloria lor. Colosseumul îi aplauda în picioare minute în şir, bogaţii imperiului îi celebrau la fastuoase banchete, femei nobile îi vizitau pe ascuns, la ceas de seară, în camerele fruste ale barăcilor. Îmbrăţişarea lor devenise afrodiziacul cel mai de preţ în Roma antică. Campionii din arene erau definiţia bărbăţiei, eroii răsfăţaţi ai celui mai mare imperiu pe care îl cunoscuse omenirea până atunci, Imperiul Roman. Într-acolo ajunsese faima gladiatorilor, că plebei sau chiar nobili renunţau, de bunăvoie, la statutul de cetăţeni liberi, lăsau în urmă tot ce aveau, familie, bani, libertate, cerând să fie primiţi în şcolile de gladiatori. Nu o dată, chiar împăraţii Romei au coborât din înaltul jilţurilor ca să simtă acolo, în colbul arenei, clocotul sângelui şi adulaţia tribunelor arhipline. Zeci de mii de bărbaţi au intrat în amfiteatrele de gladiatori ca simpli sclavi sau prizonieri de război şi au ieşit eroi de epopee, precum Spartacus, tracul. Felul lor sălbatic de luptă, cu sabia aceea ciudată, frântă sau curbată, cu scutul mic, ce de-abia le acoperea pieptul, a devenit unul dintre cele mai apreciate stiluri ale întrecerilor de gladiatori!

Dar pretenţiosul public roman nu văzuse totul: războinicii daci aduşi de Traian la Roma după luptele împotriva lui Decebal aveau să depăşească tot ce se văzuse până atunci, în ultima mare şcoală de gladiatori din istoria Imperiului, „Ludus Dacicus”. Rupţi de Sarmizegetusa, soldaţii lui Decebal aveau să devină, prin iscusinţa lor din arene, ultimii mari eroi ai lumii romane…

Dacii imperiali

La orele amiezii, Piazza del Popolo din Roma pulsează ca o inimă înfierbântată. Împodobit de hieroglife graţioase şi păzit de patru lei uriaşi, înfricoşători în nemişcarea lor, Obeliscul lui Ramses al II-lea, pe care romanii l-au „convertit” la catolicism, înălţând pe el o cruce de-un stat de om, e unul dintre cele mai populare locuri de întâlnire ale metropolei italiene. Toată lumea din nordul oraşului se întâlneşte aici, printre relicvele centrului istoric, la o cafea şi o limonadă, cât să-şi tragă sufletul greu încercat de căldura verii. Ca orice oraş mediteranean, Roma îşi seduce vizitatorii cu dolce-le ei far niente, leneş şi relaxat.

Patru impresionante statui de daci veghează la liniştea din Piazza del Popolo, de pe una dintre balustradele care îţi însoţesc paşii spre grădinile umbroase de pe colina Pincio. Senini, luminoşi şi gânditori, doar cuşma şi cămăşoaiele lungi le trădează originea „barbară”, mascată de bărbile îngrijite şi de gesturile de o graţie pur aristocratică. Turiştii se pozează cu dacii, ca şi cu nişte mari filosofi ai lumii antice. Unii sunt curioşi să afle câte ceva despre aceste mari personaje urcate pe piedestalurile Romei, dar, cum nu găsesc nimic, niciun nume, nicio referinţă, o iau, alene, distraţi, spre centru.

Cât timp baţi Via del Corso, lungă cât jumătate de oraş, soarele arzător de sfârşit de vară îţi iese mereu în cale, ca o nălucă încăpăţânată. Cum mai trece un pic dogoarea amiezii, mii de turişti ies pâlcuri, pâlcuri de prin pizzerii şi gelaterii şi se îndreaptă, mărşăluind, parcă la comandă, să se pozeze în faţă la Fontana di Trevi. Dincolo de fântână, peisajul se aeriseşte. Rămâi tu cu tine şi cu gândurile tale. Roma simte asta, istoria ei grandioasă te înghite pas cu pas. Pari tot mai mărunt, călcând cu un soi de sfială, pe sub arcuri de triumf, pe lângă semeţe columne, peste vechi altare. Sunt acolo toţi marii împăraţi romani, fiecare cu nume, cu prenume şi renume, fiecare pozează parcă pentru istorie, dar niciunul nu are misterul şi forţa celor patru daci din Piazza del Popolo…

Istoria săpată în piatră

Baza Columnei lui Traian, cu armele folosite de daci în lupte

Peste drum de Altare della Patria, opulentul monument închinat de romani regelui unificator, Vittorio Emanuele, într-o piaţetă elegantă, înconjurată de pini zvelţi, se află faimoasa Columnă a lui Traian. Departe de vâltoarea turistică, înconjurată doar de lume bună, cunoscătoare, Columna are o nobleţe aparte, care izvorăşte tocmai din încleştarea nemaivăzută pe care o mărturisesc basoreliefurile sale. Toată drama războiului daco-roman e acolo. O epopee dăltuită în piatră, ca să spună peste veacuri povestea a două popoare mândre şi încăpăţânate. Jos, pe baza columnei, e steagul sfânt al dacilor, capul de lup cu trup de şarpe, sunt toate armurile şi armele de luptă, atât de exotice pentru lumea romană. E lupta de la Tapae acolo, din primul război, e construcţia podului lui Apolodor, sunt scenele din al doilea război, cu femei dace luptând alături de bărbaţii lor…

La final, sus de tot, în vârful Columnei, învingătorii duc prada de război, marele tezaur luat din Dacia de romani, cu care pornesc înapoi spre „Cetatea Eternă”, urmaţi de cohorte de prizonieri. Dintre ei s-au ales gladiatorii, luptătorii care au intrat în arene, în timpul celor trei ani de festivităţi decretate de Traian, după războiul din Dacia. Ei aveau să pună bazele unei faimoase şcoli dacice de gladiatori, în capitala Imperiului: „Ludus Dacicus”. Aici au ajuns cei mai buni luptători dintre dacii sculptaţi în vârful Columnei; un drum anevoios şi dramatic, între Sarmizegetusa şi Roma antică; 1.500 de kilometri bătuţi pe jos, îl poţi reconstitui azi, imaginar, într-o plimbare de numai o jumătate de oră, între Forul lui Traian şi Colosseum, pe Via dei Fori Imperiali.

„Ludus Dacicus”

E ziua în amiaza mare la Roma, dar Soarele a apus deja, dincolo de uriaşul Colosseum, acoperind cu o umbră lungă, brăzdată cu ferestruici de lumină, străzile dimprejur. 60.000 de oameni luau parte, în vremurile de glorie ale Imperiului, la luptele de gladiatori şi la feluritele jocuri care precedau cel mai gustat spectacol al epocii antice. „Circ şi pâine!” Mai marii Romei plăteau fără să se uite la pungă, când era vorba să distreze poporul. Şi dacă pâinea nu era totdeauna îndestulătoare, „circul” trebuia să fie mereu la înălţime! Iar „vârful” lui erau luptele cu gladiatori. Începute ca un ritual de sacrificiu, pe vremea etruscilor, luptele în arenă ajung pe vremea lui Traian la rangul de mare spectacol, pe care numai sportul din vremea noastră l-ar putea concura. Ziua de jocuri începea cu reprezentaţii cu animale, aduse pe bani grei din junglele Africii şi Asiei, tigri, elefanţi, lei erau prezentaţi publicului avid de adrenalină, care umplea până la refuz gradenele celui mai mare amfiteatru al lumii antice. De-abia după-amiaza venea rândul gladiatorilor…

„Înainte de lupte, gladiatorii treceau pe aici, printr-o fostă piaţă. Era şi aceasta, în sine, o veritabilă atracţie. Luptătorii se pregăteau pentru bătălie, se spălau, apoi corpul le era uns cu untdelemn, ca să strălucească în arenă. Imaginaţi-vă ce spectacol!”, le povesteşte precipitat un ghid italiano vero unui grup de pensionari nordici, răpuşi de zăpuşeala după-amiezii italiene. Îi ascult fascinat poveştile pompoase. Imaginaţia mea îi caută, însă, pe daci. Urmele dacice mă bântuie peste tot.

Construit în grabă, ca să sărbătorească o mare victorie a Împăratului Constantin cel Mare, arcul a fost placat cu lucrări realizate în epoci anterioare. Aşa se face că alte patru statui de daci, cu privirea aspră, scrutătoare, se găsesc în partea de sus a arcului. Interpretarea e aceeaşi, surprinzătoare. Dacii nu par prizonieri de război. Au demnitate, mândrie, sunt liberi, fără lanţuri pe ei, nişte bărbaţi frumoşi şi înţelepţi.

La fel de mândri şi neînfricaţi, ca unii care nu se temeau de moarte, trebuie să fi fost şi gladiatorii daci. „Fără îndoială, dacii erau războinici iscusiţi, iar această calitate le-a înlesnit şi succesul în arenele de gladiatori, precum şi cariera militară celor care au ajuns în trupele de auxiliari ale armatei romane”, mă ajută în căutările mele profesorul Alexandru Diaconescu, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. „Pe lângă cei 1.000-2.000 de daci care au intrat în armata romană, alte câteva mii au devenit gladiatori.”

E deja după-amiază, ora la care gladiatorii intrau în arene. Încerc să mi-i imaginez luptând cu sica lor încovoiată, şi încerc să disting, la distanţă de mii de ani, vacarmul care însoţea fiecare atac împotriva adversarilor. Uriaşa arenă îţi taie răsuflarea, numai privind-o din afară. Mii de turişti străini stau la cozi interminabile ca să o vadă. Şcoala de luptă „Ludus Dacicus” se afla în partea dreaptă a Colosseumului, aşa cum reiese dintr-o hartă uriaşă, din piatră, realizată în secolul trei, era noastră. Ştiam din cărţi adresa exactă, însă Davide, ghidul turiştilor nordici, mi-o arată pe o hartă turistică, într-o pauză.

„De unde eşti?”, mă întreabă, venind să împartă cu mine umbra de lângă Arcul lui Constantin. „Din Dacia”, îi răspund în glumă, arătând spre cei patru daci de deasupra noastră. I-am spus ce caut şi mi-a confirmat ce ştiam. „Dacii trebuie să fi fost nişte gladiatori extraordinari, de vreme ce o şcoală a luat numele lor! Păcat că ştim atât de puţine despre ei. Dar un lucru e cert: într-o astfel de şcoală nu intra oricine. În astfel de şcoli rezistau doar campionii! Aveţi cu ce să vă mândriţi: cu siguranţă, mulţi dintre dacii voştri au fost vedete adulate, aici, la Roma, în perioada de glorie a luptelor degladiatori.”

Străjuite de chiparoşi înalţi, câteva ziduri groase de cărămidă şi câteva cioturi de coloane de marmură mai amintesc azi de „Ludus Dacicus”. Îi ştiam istoria de acasă, de la eruditul profesor din Cluj. „Un astfel de «ludus» era construit în jurul unei arene, care imita destul de bine, ca mărime, arena principală de la Colosseum. Acolo se pregăteau, zi de zi, luptătorii. În jurul arenei, erau câteva sute de locuri pentru gladiatori sau pentru spectatorii care doreau să asiste la antrenamente. Iar lângă această construcţie era, de fapt, garnizoana în care trăiau gladiatorii şi cămăruţele în care locuiau.”

Sunt în miezul evenimentelor. Cei mai bravi gladiatori daci au trăit chiar aici, la umbra chiparoşilor de pe Via Lubicana, în epoca de mare înflorire din vremea lui Traian! Aici şi-au stins dorul de patrie, aici şi-au oblojit rănile căpătate în lupte, aici i-au căutat nobilele romane care îi adorau, aici, în arena cea mare, şi-au obţinut libertatea, după zeci de lupte victorioase.

„De ce să fi existat, totuşi, o şcoală dacică de gladiatori la Roma?”, îl întrebasem pe Davide, înainte să ne despărţim. „Asta numai nişte gladiatori pot să-ţi spună”, mi-a răspuns italianul zâmbind şi m-a îndrumat către Gruppo Storico Romano, o asociaţie de istorici şi de pasionaţi de istorie, care lucrează de peste 20 de ani la studierea luptelor de gladiatori din Roma antică. „Mâine după-amiază te aşteptăm la noi, pe Via Appia Antica”, îmi răspunde un tânăr pe nume Andrea, la telefon, bucuros să afle că cineva din România e curios să afle mai multe despre luptele de gladiatori.

Bârlogul lupilor

A doua zi pe la 5 după-amiază, întocmai la ora luptelor de gladiatori, eram în capul unui drumeag ce părea să ducă spre o fermă de ţară. Via Appia Antica, vechiul drum spre Brindisi, te scoate de-a binelea din Roma turistică. Şi lumea e altfel. Bunicuţe sfătoase ies la poartă şi îţi dau bineţe, te întreabă „come stai”, dacă nu te pot ajuta cu ceva. Sunt recuperat rapid de Andrea, care mă conduce, la capătul celălalt al drumeagului, în incinta şcolii de gladiatori. Ca un soldat conştiincios, mă prezintă mai-marilor locului şi apoi se retrage, discret, la ale lui. „Iată, v-am adus gladiatorul dac!”, râde cu poftă, înainte să-şi ia rămas bun.

Stefano Casini şi Leonardo di Blasi meşteresc de zor la nişte apărători din piele aspră, pentru mâinile gladiatorilor. Le-au studiat în cărţi şi în muzee, iar acum le reproduc „unu la unu”. În spatele curţii, un moşuleţ se căzneşte cu un coif. „E un coif de gladiator”, îmi spune Stefano, intuind ce curiozităţi m-au adus tocmai pe Via Appia. „Iar arma era o sica, o spadă curbată, pe care voi, în România, o cunoaşteţi bine, şi cu un scut mic. Luptele în care erau implicaţi dacii erau de mare spectaculozitate. Doi gladiatori lenţi nu îţi fac niciodată spectacol! Dar dacii erau iuţi, erau dinamici, şi de aceea lumea îi admira foarte mult. Cel mai probabil, acesta este şi motivul pentru care a apărut «Ludus Dacicus». Eu cred că, dincolo de faptul că mulţi soldaţi daci au devenit gladiatori, stilul lor de luptă, care plăcea foarte mult, a făcut ca această mare şcoală de gladiatori să le poarte numele”, spune Stefano.

„În mod clar, gladiatorul era o profesie, erau şi liberţi care făceau asta, renunţau la libertate şi se făceau gladiatori, lucru care le aducea bani şi faimă. Gladiatorii erau ca jucătorii de fotbal de azi. Aveau privilegii, dormeau într-un loc al lor, primeau vizita unor matroane, erau adulaţi. Nu e glumă, sudoarea gladiatorilor era vândută ca afrodiziac în lumea romană! Mulţi îşi imaginează că în arenele de gladiatori se făcea moarte de om tot timpul. Nu era aşa. Avem mărturii pe stele funerare despre gladiatori care avuseseră 74 de lupte la activ, dintre care 20 pierdute. Dacă era încă viu după 20 de înfrângeri, era clar că nu se lupta până la ultima picătură de sânge. Cei care organizau luptele trebuiau să îi plătească şcolii valoarea gladiatorului mort, iar un campion costa enorm, nu îşi permitea nimeni să îl piardă. Luptele erau dure, dar până la un punct. Adesea, gladiatorii ajungeau la un moment al carierei când erau eliberaţi. Li se dădea un «rudis», o spadă de lemn, care semnifica obţinerea libertăţii. De fapt: visul tuturor acestor luptători era să capete glorie şi apoi să fie eliberaţi. Dar au fost şi cazuri de gladiatori care s-au reîntors în arenă, la lupte, după ce fuseseră eliberaţi de trei ori, atât de mare era setea de glorie.”

Leonardo di Blasi, coleg cu Stefano, este specialist în istorie. Mă ia cu el într-o plimbare de iniţiere. Au reconstruit totul, din lemn, în miniatură: au şi un mic amfiteatru pentru vreo 200 de persoane, şi un mic teren de antrenament, care e bucuria copiilor şi a turiştilor străini care îi vizitează, şi o sală de arme, şi un mic muzeu al luptelor de gladiatori. Premiant în materie de gladiatori, Leonardo îmi povesteşte şi el despre viaţa luptătorilor daci, îmi prezintă fiecare stil de luptă în parte, până când ajungem unde voia, de fapt, să mă ducă: în colţul „muzeului” unde se află imaginea unui gladiator. „Am vrut să vezi astea cu ochii tăi, să nu crezi că vorbim despre daci doar din complezenţă. Chiar studiem stilul lor de luptă, vorbim cu specialişti din România, ca să aflăm mai multe despre cum se lupta cu sica, ne-am întâlnit, nu o dată, cu pasionaţi ai luptelor de gladiatori din ţara voastră”, îmi spune, după care mă predă „antrenorului” şcolii.

Îmbrăcat în tunică antică, acesta nu stă mult pe gânduri, ia din panoplie coiful cu moţ şi mi-l potriveşte pe cap, apoi îmi caută un scut şi, când totul e gata, îmi oferă, ceremonios, sica. „Ecco! Aşa arăta un gladiator!”, îmi spune, în timp ce îmi explică nişte scheme de luptă. În colţul opus al sălii, Leonardo e ascuns în spatele aparatului foto. Doar zâmbetul i se vede pe sub obiectiv. „Aşa, aşa, explică-i cum lupta un dac adevărat! Vreau să faci din el un mare campion, aşa cum au fost strămoşii lui!”

Autor: Ciprian Rus

Citiți și:

Studiu: Gladiatorii romani erau vegetarieni

Cercetările istoricului Gabriel Gheorghe arată că geto-dacii au fost poporul primordial al Europei

Tradiţia spirituală dacică şi istoria furată a poporului român
 

yogaesoteric
15 iunie 2018