Ultimul război pe care îl va mai duce vreodată hegemonul

Andrei Martianov și-a creat un loc unic, privilegiat, atunci când vine vorba de gândirea critică profundă asupra aspectelor care țin de război și pace.

Prin cărțile sale, blogul său Reminiscence of the Future (Amintiri din viitor) și nenumărate podcasturi, el a devenit o sursă de referință în ce privește funcționarea interioară a Operațiunii Militare Speciale (SMO) din Ucraina și perspectiva de ansamblu asupra războiului proxy dus de SUA și de slugile lor din Occident împotriva Rusiei.

În mod firesc, fiecare nouă carte a acestei ființe înzestrate cu un mușcător simț al umorului este demnă de apreciere, iar aceasta, America’s final war (Ultimul război al Americii), a patra dintr-o serie, poate fi privită ca o încununare a analizei sale atent detaliate a unei adevărate revoluții în domeniul militar, care a ocolit complet „națiunea indispensabilă”.

Chiar de la început, Martianov abordează rusofobia și modul în care, în întregul Occident, această patologie copleșitoare, „de o amploare mult mai mare decât simplele contradicții geopolitice dintre națiuni și state”, „capătă o dimensiune metafizică, pornind de la componentele sale rasiale, religioase și culturale”.

Rusofobia a fost doar exacerbată de faptele neplăcute de pe teren privind „adevărata revoluție în domeniul militar”: o reală „modificare de paradigmă” în război.

Deja în prefață, Martianov schițează starea de fapt actuală sau ceea ce am definit recent ca fiind un război al terorii:

„Economia și armata actuală a SUA nu ar putea lupta împotriva Rusiei în mod convențional și s-ar confrunta cu înfrângerea dacă ar face-o. Așa că Statele Unite și Vestul au recurs la terorism”.

Adăugați la aceasta că, în ceea ce privește confruntările în curs de desfășurare, „NATO este incapabilă să lupte într-un război real al secolului XXI”. Și chiar și „superioritatea pe cale de a fi depășită în scurt timp a SUA în ce privește constelațiile de sateliți și capacitatea NATO de a zbura cu impunitate în spațiul aerian internațional de deasupra Mării Negre, contează prea puțin într-un război real, în care NATO ar fi orbită iar comanda și controlul său ar fi perturbate”.

„Cel mai bun aparat de evaluare strategică din lume”

Martianov se angajează într-o revenire necesară la situația de dinainte de operațiunea militară specială, la sfârșitul anului 2021, când Armata ucraineană se masa la granițele Donețkului și Luganskului: „Într-o ultimă tentativă de a evita confruntarea militară cu ceea ce la acea vreme era cea mai puternică forță proxy a SUA și a Vestului din istorie – antrenată și echipată cu multe elemente critice de tip C4” – Rusia a prezentat Statelor Unite, în 15 decembrie 2021, ceea ce Martianov descrie drept un „eufemism diplomatic pentru cererile” privitoare la garanțiile de securitate reciprocă: aceasta a fost notoria propunere a Rusiei de „indivizibilitate a securității” pentru Europa și pentru spațiul post-sovietic.

Martianov are dreptate în a evalua că aceasta nu a fost ceva nou, ci doar „o reiterare a acelorași puncte asupra cărora Rusia insistase încă din anii 1990”. Punctul crucial l-a reprezentat, desigur, neextinderea NATO, aplicată în mod specific Ucrainei, „care din 2013 devenise efectiv o bază operațională avansată a NATO”.

Acesta a fost mutarea lui Putin pentru a preveni războiul, după ce toată instituția politico-militară a Rusiei, „pe baza superbei colectări de informații a probabil celui mai bun aparat de evaluare strategică din lume, anume Statul Major al Rusiei, Serviciul de Informații Externe SVR, FSB și Ministerul Afacerilor Externe”, a văzut în ce direcție lătră câinii războiului și a putut prognoza că Occidentul nu are decât unica intenție de a ataca în cele din urmă Rusia.

Mergând mai departe, ceea ce se petrece acum pe pământul negru al Novorossiyei – umilirea pe care o trăiește NATO – nu ar fi putut fi înțeleasă, deoarece „căpitanii Occidentului combinat” sunt în esență foarte incompetenți. „Instituțiile academice și analitice occidentale” nu numai că „nu sunt concepute” să gândească strategic în termenii echilibrului global de putere și ai problemelor războiului și păcii, dar nu au nicio idee despre „conducerea statului ca artă a guvernării și a ducerii unui război”.

Rusia, în schimb, a aplicat o guvernare creativă, care „s-a manifestat ca o artă”, nu în ultimul rând prin „prognozarea și prevenirea” mișcărilor NATO, „dar mai ales în pregătirea militară și economică” pentru confruntare, „inclusiv prin procesul de adaptare constantă la condițiile externe și interne în continuă modificare”. Să spunem că este o artă militară echivalentă cu intuiția geoeconomică a lui Deng Xiaoping descrisă prin expresia „a traversa râul pipăind pietrele”.

Martianov caracterizează războiul proxy din Ucraina drept o etalare spectaculoasă de prostie: „Având în vedere pregătirea militară în cel mai bun caz mediocră și în cel mai rău caz inexistentă a celor mai influenți actori din Administrația Biden, ei nu au fost capabili să facă diferența dintre începerea unui război în Vietnam sau Irak și începerea unui război la granițele Rusiei, și să-și dea seama că «Rusia este o superputere militară cu un complex ISR (Intelligence, Surveillance and Reconnaissance – Informații, Supraveghere și Recunoaștere) extrem de avansat»”.

Martianov datează corect „coborârea” dramatică a SUA „de pe piedestalul autoproclamatei hegemonii militare” la momentul sabotării Acordului de la Istanbul din aprilie 2022, care era pe punctul de a fi semnat, când Boris Johnson, „licențiat în clasici la Oxford și o figură de clovn cu zero cunoștințe de artă militară, darămite de știință”, a dat-o în bară la ordinele găștii lui Biden.

Momentul în care „joci” hipersonic

Un punct culminant al cărții este momentul în care Martianov înregistrează nedumerirea americanilor atunci când vine vorba de rachetele înalt supersonice, cum ar fi Kh-32 și mai ales de cele hipersonice Khinzal, capabile să atingă viteza Mach-10 – deși el a avertizat de ani de zile în cărțile și pe blogul său că Rusia hipersonică „ar face orice apărare aeriană a NATO inutilă în orice conflict serios”.

De exemplu, în 2018, când a subliniat că „raza de acțiune uimitoare de 2.000 de kilometri a Khinzal face ca purtătoarele unei astfel de rachete, avioanele MiG-31K și TU-22M3M, să fie invulnerabile la singura apărare pe care o poate organiza US Carrier Battle Group, grupurile de portavioane care sunt pilonul principal al SUA.”

Pe măsură ce operațiunea specială a luat amploare, „Rusia și-a intensificat dramatic producția la nivelul întregului spectru al arsenalului său de rachete”: de la RS-28 Sarmat, care transportă racheta strategică hipersonică Avangard, „la Iskandere tactico-operaționale, P-800 Oniks, rachete hipersonice 3M22 Zircon, rachete de croazieră 3M14(M) pentru nave și submarine” și, bineînțeles, Khinzal însuși.

Pentru complexul ISR al NATO, situația nu poate decât să se înrăutățească, deoarece Khinzal este acum transportat de bombardiere de vânătoare Su-34, „ceea ce face foarte dificilă identificarea celor care transportă Khinzal și nu lasă timp pentru avertizare”.

O temă crucială a cărții este relația dintre hegemon și război: „SUA nu este doar o armată expediționară, este și o armată imperială, care duce războaie imperiale de cucerire și nu abordează conceptul de apărare a unei Patrii în documentele sale strategice și operaționale”.

Concluzia este fermă: „Astfel, nu poate lupta într-un adevărat război convențional combinat pe scară largă împotriva unui adversar egal sau mai bun care luptă în apărarea propriei țări.”

Implicită în această explicație concisă a fiascoului SUA/NATO din Novorossiya este puterea disproporționată a complexului industrial-militar al SUA: „Armata SUA nu luptă în apărarea Americii, ci doar pentru cuceriri imperiale. În schimb, soldații ruși luptă pentru apărarea patriei lor.”

Supremația militară convențională a SUA, o cacealma

Martianov detaliază încă o dată modul cum are loc deja o adevărată revoluție în domeniul militar. De la situația în domeniul maritim, unde sinistrul submarin Poseidon este „capabil nu numai să devasteze țărmurile, ci și să vâneze cu impunitate orice grup de luptă de portavioane”, până la decalajul imens în „capacitatea instrumentelor de distrugere” dintre Rusia și NATO, completat cu „concepte operaționale care conferă funcționalitate acestor sisteme de arme”.

În ce privește confruntarea inevitabilă dintre Rusia și Occidentul combinat condus de SUA, Martianov atinge miezul problemei. Aceasta este deja globală și „se răspândește în toate domeniile, de la oceanele lumii până în spațiul cosmic și cuprinde nu doar capacitățile militare, ci și pe cele economice, financiare și industriale conexe”.

Și acesta a fost, în mod esențial, cadrul de operare inițial al Operațiunii Militare Speciale. Cu toate acestea, acum totul se preschimbă într-un amestec toxic de operațiuni antiteroriste și război fierbinte, potențial mai letal decât Războiul Rece 2.0.

În acest moment al cărții, Martianov dă lovitura de grație, afirmând că, pe măsură ce faptele evoluează, se dovedește că „supremația militară convențională a SUA, mult trâmbițată, nu este decât o cacealma”. Hegemonul nu poate „lupta cu un adversar egal sau mai bun decât el și să câștige o astfel de luptă”.

În afară de panica totală din rândul epigonilor lui Brzezinski, ne putem imagina disperarea celor câțiva neoconservatori capabili să înțeleagă măcar o ecuație matematică simplă.

Singurul aspect de bun augur în toată această tulburare este aparenta lipsă de dorință a Partidului Războiului din SUA de a „intra într-o confruntare deschisă cu Rusia”. Cu toate acestea, ceea ce rămâne este la fel de îngrozitor ca un război fierbinte: războiul hibrid al terorii – așa cum este ilustrat de aprobarea dată Kievului de a ataca fără discernământ civilii din Federația Rusă.

Pe măsură ce cartea se apropie de sfârșit, autorul a fost nevoit să se întoarcă la rusofobie: „Recordul militar al Rusiei este grăitor, a învins în mod constant tot ce i-a aruncat Occidentul în cale”. Aceasta este o sursă de invidie amestecată cu frică. Mai mult, Rusia a rămas creștină, ortodoxă, ceea ce nu face decât să amplifice ura neîmpăcată a elitelor colective occidentale.

Martianov vine cu o formulare prețioasă, concisă: „Mai ales după ce Troțki a fost alungat de Stalin”, Rusia a ajuns să evolueze într-o „societate cu valori în primul rând conservatoare”, derivate în mare parte din creștinismul ortodox, care face parte, în mod esențial, dintr-un etos istoric non-cruciat.

Orice s-ar petrece în continuare, rusofobia pur și simplu nu va fi ștearsă din viziunea asupra lumii a „elitei” anglo-americane: „Rusia sub forma Uniunii Sovietice a învins hitlerismul, cea mai performantă forță militară a Occidentului din istorie, și simpla încercare a Occidentului de a rescrie această istorie pretinzând victoria ca fiind a lor, fără recunoașterea rolului mai mare al URSS, dezvăluie nu numai o agendă ideologică și o cunoaștere deficitară, ci și o traumă profundă și durabilă.”

Trauma persistă și acum a metastazat într-un nou ciclu de demență, exemplificat de actualul război de teroare și de planurile NATO de a încerca efectiv un remix al Operațiunii Barbarrossa până în 2030, toate acestea în timp ce „umilirea geopolitică a NATO rămâne un secret doar pentru cele mai necultivate straturi ale publicului occidental”.

Acesta este un mod diplomatic de a caracteriza spălarea necruțătoare a creierului și imbecilizarea Occidentului colectiv post-modernist și post-creștin.

Pe vremea Imperiului Roman, latinii erau capabili să prefacă ceva în ruine și apoi să-și declare victoria. Cronica lui Martianov despre soarta Imperiului contemporan îl întoarce pe Tacitus cu susul în jos: înainte ca ei să poată preface totul într-un pustiu, o putere opusă le va provoca o înfrângere inexorabilă.

Autor: Pepe Escobar

Citiți și:
Încă un pas mai aproape de războiul mondial odată cu acordul SUA ca Ucraina să folosească rachetele cu rază lungă de acțiune pentru a lovi adânc în teritoriul rus
Dreptul celui mai puternic sau justificarea războiului

 

yogaesoteric
1 octombrie 2024