Umbra viitorului. Tronul gol. Intendenți, pretendenți și Inelul în criza românească
Joi, 22 octombrie 2026, Călin Georgescu a fost audiat în arest într-un dosar privind un gest interpretat de anchetatori drept salut legionar. Potrivit precizărilor IPJ Ilfov, gestul ar fi fost făcut pe 7 octombrie 2025, la ieșirea dintr-o biserică din apropierea Poliției Buftea, iar polițiștii s-au sesizat din oficiu a doua zi, adică acum un an. La noi, mâna dreaptă e bună de semnat, nu de ridicat. Cu o zi înainte, DIICOT deschisese al patrulea dosar pentru căutarea microfoanelor statului în propria casă. Omul e în arest din 29 septembrie. Pe 23 octombrie, la Curtea de Apel, cei doi judecători n-au căzut de acord dacă să-l trimită acasă, și s-a chemat un al treilea, pentru a doua oară în aceeași cauză. Nici judecătorii nu mai știu ce să facă cu el. Soluția găsită a fost să rămână arestat.

Cinci dosare în douăzeci de luni, ultimele două la o zi distanță. Delictul de cuvânt, pentru ce a spus despre Codreanu și Antonescu. Delictul de complot, linia Potra, pentru ce ar fi plănuit. Delictul cu preț, înșelăciunea, pentru cât ar valora, chipurile, omul. Delictul de privire, pentru că n-a vrut să fie văzut. Delictul de gest, pentru felul în care a ridicat mâna. Fiecare treaptă e mai joasă decât cea dinainte și vine mai repede, tot mai repede. După cuvânt, privire și gest nu mai rămâne de incriminat decât prezența, iar prezența e deja în Arestul Central. Nu judec dosarele. Vinovăția se stabilește în instanță, și instanțele sunt multe. Judec forma pe care seria de învinuiri o trasează fără să vrea. Un dosar poate lămuri o faptă și, în același timp, poate hrăni o așteptare. Aici începe povestea tronului gol.
Tronul gol
În viața unui neam, locul conducătorului drept se poate pregăti cu mult înainte de ivirea omului în stare să-l ocupe. Îl pregătesc nedreptățile îndurate, promisiunile rămase vorbe și sentimentul că, undeva, între cei conduși și cei ajunși să-i conducă s-a rupt o legătură. Oamenii continuă să aștepte pe cineva în preajma căruia să nu se mai simtă străini în propria țară. În acest înțeles, locul precedă omul.
La noi, în omul așteptat se întâlnesc nădejdea izbăvirii și dorul de un domn drept. În iconografia Judecății de Apoi, Etimasia, „gătirea scaunului”, înfățișează tronul pregătit pentru Hristos, cu Evanghelia și semnele Patimilor. Scaunul e gol cu un rost, nu dintr-o lipsă. În icoană, Cel așteptat este cunoscut. În cele lumești, omul încă este necesar să fie găsit, dar așteptarea dreptății îi poate pregăti locul cu mult înainte să-i fie cunoscut numele. Locul acesta gol nu l-a făcut Călin Georgescu. Era pregătit de mult, prin fiecare împrejurare în care oamenilor li s-a cerut să înțeleagă puterea, fără ca puterea să se mai ostenească să-i înțeleagă pe ei. De aceea, înlăturarea lui nu poate ține loc de răspuns. Cei care se socotesc îndreptățiți să păzească țara de alegerea cetățenilor ar fi necesar să înceapă prin a lămuri de ce atât de mulți cetățeni au ajuns să caute pe cineva care să-i apere de ei.
Un nume poate fi scos de pe buletinul de vot. Nevoia de dreptate nu poate fi scoasă din țară. Wilfred Bion numește preconcepție o așteptare a cărei întâlnire cu experiența poate da naștere unei concepții. Folosesc aici termenul prin analogie. Omul poate fi înlăturat. Așteptarea rămâne. De aici decurge prima lege a crizei. Pare greu de înțeles, dar locul nu poate fi arestat! Se arestează omul, se invalidează candidatura, se anulează alegerea. Forma rămâne și își caută alt chip. L-a găsit în nici trei săptămâni, în soția celui închis, Cristela Georgescu, cu același discurs, în fața aceluiași popor. Nu omul ținea locul. Locul îl ținea pe om. O așteptare nu se arestează. Cu cinci dosare, statul a făcut ce n-ar fi făcut nicio campanie electorală, a scos din aceeași casă un al doilea nume și a mai și plătit pentru asta. Iar dacă o cheamă și pe ea la semnat, locul își găsește al treilea chip, apoi al patrulea. Scaunul gol al conducătorului bun, al tatălui care să facă dreptate și rânduială e cea mai veche instituție a noastră și singura care nu duce niciodată lipsă de candidați.
Iconomul
Cine păzește tronul gol și casa în lipsa stăpânului? Evanghelia după Luca (12, 42–46) răspunde cu o pildă în două părți. În prima, stăpânul pleacă și pune peste casă un iconom, ca să dea slugilor hrana la vreme. Fericit e iconomul pe care stăpânul, la întoarcere, îl găsește făcându-și treaba. A doua jumătate e foarte rar amintită. Același iconom, după ce își spune în sinea lui că stăpânul întârzie, începe să bată slugile, să mănânce, să bea și să se îmbete, iar stăpânul se întoarce în ziua în care nu-l mai aștepta nimeni. În gândul slujitorului, întârzierea devine îngăduință. Din casa încredințată lui începe să-și facă propria casă. Absența celui în fața căruia răspunde îl ispitește să se poarte ca și cum n-ar mai răspunde în fața nimănui. Matei îl numește de-a dreptul slugă rea.
Dar pilda e mai limpede decât morala ei. Iconomul nu bate slugile pentru că ar fi fost rău de la început. Le bate pentru că întârzierea stăpânului l-a făcut stăpân fără să-l fi numit nimeni. Puterea lui vine dintr-o absență. Cu cât absența durează, cu atât puterea devine mai a lui.

Aceasta e psihologia intendenței și ea descrie foarte bine România de după 1989, deprinderea de a administra o putere încredințată de altcineva până când uiți că ți-a fost doar încredințată. Intendentul nu domnește, îngrijește. N-are program, are doar mandat. Iar mandatul îi vine de la cineva care nu e în casă, e afară. Nicio guvernare postdecembristă n-a spus „eu sunt stăpânul”, toate au spus „eu păzesc drumul”, numit pe rând tranziție, integrare, parcurs european, stat de drept. Fiecare numește un lucru necesar. Fiecare lucru necesar poate ajunge însă să fie o perdea, dacă în spatele lui se așază convingerea că numai cei aflați deja în casă au dreptul să-i păstreze cheile.
De aceea intendența nu poate pierde alegeri, pentru că ea nu revendică tronul, iar un adversar care câștigă nu e un înlocuitor, ci o anomalie. În această logică, adversarul nu mai vine să te înlocuiască pentru un mandat. Îți amenință identitatea, de-a dreptul. Dacă poate administra și el casa, atunci tu ai fost doar un mandatar. De aici furia disproporționată în fața alternanței. Intendentul nu se teme numai de pierderea funcției, ci și de descoperirea faptului că funcția nu i-a aparținut niciodată. Se teme de cel care intră pe ușă și întreabă a cui e casa. Pentru intendent, alternanța rămâne o idee admirabilă câtă vreme se schimbă numai personalul de serviciu. Când alegătorii cer și cheile casei, democrația devine subit o problemă de securitate națională. Proprietarul e primit în audiență, iar administratorul îi explică de ce, spre binele lui, ar trebui să rămână la poartă.
Dacă intendentul cedează norodului, recunoaște că n-a fost niciodată stăpân, dacă refuză, devine stăpânul care a jurat că nu e. Răspunsul lui e, obligatoriu, exagerat și total. Mai bine nimic decât o putere micșorată. Așa se explică de ce, în fața unui om care n-avea la început niciun sfert din voturi, statul a scos tot ce avea, Curte, parchete, servicii, ca în fața unei invazii. Iconomul nu se teme de hoți, de hoți știe să se apere, de bună seamă. Elita noastră, zisă și Sistemul, nu se agață de poziție din lăcomie, ci din spaima de a afla cine a fost de fapt. O slugă care a bătut slugile.
Tatăl
Un tron gol nu rămâne gol, el cheamă pretendenți. Pe 24 noiembrie 2024 a ieșit pe primul loc un om pe care sondajele nu-l vedeau nici cu lupa. Omul de nicăieri se dovedește a fi cel așteptat. Dincolo de programul „Hrană, Apă, Energie”, a propus o trezire. Când are nevoie de domni, imnul cheamă „mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine”. În această chemare se simte și măsura după care îi judecăm pe cei de azi. Le cerem să țină țara, să-i apere demnitatea și să facă dreptate înăuntrul ei. Sunt îndatoriri vechi ale conducerii, ajunse pretenții extravagante într-o vreme în care simpla păstrare a funcției e prezentată drept izbândă politică. Ni se cere tot mai multă recunoștință pentru tot mai puțină treabă făcută. În această așteptare cred că este necesar să fie înțeleasă și susținerea de care se bucură Călin Georgescu. Cei care l-au ales au putut vedea în el șansa refacerii unei legături pe care politica de fiecare zi o slăbise. Au recunoscut un limbaj al demnității, al răspunderii față de țară și al dreptului de a hotărî asupra propriei vieți. A reduce această alegere la fascinație, naivitate ori rătăcire colectivă este o formă de dispreț față de alegători, oricât de savant ar fi împachetată. Mai ales când judecata vine din partea celor cărora nemulțumirea le cere socoteală.
E ușor de închipuit ce fac instituțiile cu purtătorul unei asemenea idei. Au la dispoziție două căi. Ori îl distrug odată cu ideea, ori îl înghit, acoperindu-l cu onoruri și funcții până când nu se mai vede nici el, nici ideea. Un singur aspect nu poate face Sistemul, să lase ideea să rămână idee. La noi s-a ales prima cale, distrugerea. Dar și pretendentul a refuzat înghițirea. Un om care spune „am câștigat” după anulare și care răspunde dosarelor cu „România nu este pedepsită, e trezită” refuză singura propoziție care ar fi înmuiat intendența. Nu sunt eu cel așteptat, sunt doar un candidat. Politicianul o poate spune. Tatăl, nu. Pretendentul a ales să fie tată, nu frate, și de aici încolo totul a fost consecință.
Inelul
Delictul de privire spune cel mai mult dintre toate. Platon a pus întrebarea acum două mii patru sute de ani, în Republica, prin inelul lui Gyges, inelul care îl face pe purtător nevăzut. Nimeni nu poate rămâne drept dacă nimeni nu-l vede. Ce mai oprește omul de la abuz atunci când poate acționa fără teama de a fi descoperit? Întrebarea rămâne tulburătoare tocmai fiindcă nu oferă o scutire celor aflați de partea legii. În România, inelul lui Gyges e pus pe degetul statului. Statul vede totul fără să fie văzut. În aceste vremuri în care nu mai poți nici măcar trece strada fără a fi înregistrat, inelul pus pe degetul statului e definiția supravegherii tehnice în masă. Iar fapta imputată omului Călin Georgescu e că a vrut să vadă inelul. La Platon, cel nevăzut e cetățeanul, și el e cel pus la încercare. La noi e pe dos. Nevăzut se face statul, iar vina cetățeanului e că a vrut să-l vadă.

Inelul este instrumentul de excepție, puterea pe care o iei ca să aperi ceva și care, odată luată, îl schimbă pe cel care o ține. Gyges l-a pus pe deget și, nevăzut, a ucis regele. La noi Inelul a fost pus pe deget pe 6 decembrie 2024, când Curtea Constituțională a anulat alegerile în timpul desfășurării lor, ca să apere democrația. Nu discut dacă a avut dreptate, a devenit prea limpede că n-a avut. Discut ce a urmat. Control judiciar, candidatură respinsă, arest, dosarul privirii, dosarul gestului. Dacă, la început, anularea alegerilor a avut nevoie de nouă judecători constituționali, dosarul gestului cere doar un procuror de la Buftea. Fiecare folosire a Inelului coboară pragul următoarei, lărgește cercul țintelor și scurtează răgazul. Un instrument folosit o dată, pentru un caz extraordinar, devine a doua oară o simplă unealtă. A treia oară e o procedură. A cincea oară e rutina unei zile de joi.
Umbra viitorului
În Cezura, text publicat în 1977, Bion cercetează continuitatea de o parte și de alta unei rupturi, pornind de la modelul nașterii. Termenul vine din latinescul caesura, derivat din caedere, „a tăia”. Pornind de aici, putem privi așteptarea politică drept o formă prin care viitorul lucrează deja în prezent, ca o umbră a viitorului. Evenimentul încă nu s-a petrecut, dar forma în care îl așteptăm ne orânduiește purtarea. Viitorul e deja aici, așa cum tronul gol e aici înaintea oricărui rege. Criza noastră nu e un conflict între un viitor fix și unul deschis, ci între două viitoruri fixe. O tabără vorbește despre destin, despre Grădina Maicii Domnului, despre trezirea care nu mai poate fi oprită. Cealaltă, despre parcursul ireversibil și drumul fără întoarcere. Două providențe, cu conținut opus și cu același limbaj. Niciuna dintre ele nu spune „nu știu ce urmează”.
În cercetările lui asupra grupurilor, Bion descrie și speranța într-un salvator, om sau idee, a cărui venire ar izbăvi grupul de rău. Unele grupuri trăiesc din speranța asta, iar pentru ca ea să dureze, salvatorul este necesar să rămână nenăscut. Un salvator născut e un om cu plan, cu bilanț, cu buget și cu eșecuri, și speranța moare în clipa împlinirii. Aici e răsturnarea pe care seria dosarelor o produce fără s-o vrea și fără s-o priceapă. Călin Georgescu a cerut un singur aspect, să fie pus la probă, să guverneze, să aibă bilanț, să poată fi judecat după fapte și dat jos la termen. I s-a refuzat tocmai proba. Un pretendent anulat, invalidat și arestat nu mai poate fi judecat după ce a făcut, ci numai după ce ar fi putut face, și acolo nu-l bate nimeni. Fiecare dosar l-a ținut nenăscut, și nu el a ales asta. Îți înlături adversarul din competiție și descoperi că l-ai scos și de sub obligația bilanțului. Tu rămâi cu facturile, cu numirile și cu eșecurile. El rămâne cu tot ce ar fi putut face. E greu să învingi un mandat imaginar. Nu are nici măcar o zi proastă. Sistemul a fabricat, pe bani publici, exact salvatorul de care se temea, și l-a făcut de neînvins în singurul fel în care un om poate fi de neînvins, interzicându-i să fie om. Umbra viitorului nu e un om, e un scaun, scaunul tatălui.
Nu norodul a preferat speranța, când a apărut Călin Georgescu îi rămăsese doar speranța. De aceea istoria se tot repetă. Intendența nu suportă un viitor în care tronul ar putea fi ocupat, și îl bate în cuie cu sentințe. Norodul tăcut, niciodată mort, nu suportă un viitor fără un cer plin de stele după care să-și afle drumul, și îl bate în cuie cu răbdare. Iar un viitor bătut în cuie nu e un viitor. E un trecut care n-a avut loc încă.
La 6 decembrie, procesul electoral a fost anulat. Acestea sunt faptele de la care este necesar să se pornească. Georgescu nu a fost învins în turul al doilea, fiindcă acel tur nu a mai fost dus la capăt. A-i cere să recunoască o înfrângere electorală ar însemna să-i ceri să consimtă la rescrierea celor petrecute. Nu i se poate cere lui Călin Georgescu, în numele liniștii, să declare fără valoare ceea ce s-a petrecut cu voturile primite. Nici alegătorilor lui nu li se poate cere să uite totul pentru ca administratorii să-și poată continua nestingheriți treaba. O ordine politică temeinică este necesar să suporte și întrebările celor pe care i-a dezamăgit. Altfel, liniștea devine doar numele convenabil al resemnării. În fața lui Călin Georgescu, cea mai convingătoare demonstrație a superiorității democratice ar fi fost o victorie electorală limpede. Înlăturarea lui lasă această demonstrație nefăcută. Iar celor care prezintă absența adversarului drept dovadă că au avut dreptate li se cuvine amintit un aspect elementar.
Un loc rămas gol nu este un adversar învins.
Autor: Laurențiu Niculescu
Citiți și:
Laurențiu Niculescu: Cum s-a ajuns aici?
Fabrica în două schimburi. Cum a lucrat rotativa vreme de treizeci de ani și de ce s-a oprit, pe înțelesul tuturor
yogaesoteric
16 noiembrie 2026