Un documentar pe care probabil nu-l veți viziona niciodată la TV: «Ukraine on Fire», de Oliver Stone (II)

 

„«Ukraine on Fire», un documentar despre criza din Ucraina, ar putea modifica radical modul în care oamenii din Occident percep conflictul din această ţară, dar filmul este puțin probabil să obțină o audienţă de mase, deoarece contestă relatările oficiale dominanteˮ, scrie James DiEugenio.

Citiţi prima parte a articolului

Jocurile marilor puteri

Dacă toate aceste evenimente s-ar fi desfășurat din cauza unor factori proprii poporului Ucrainei, s-ar fi putut trece cu vederea, ca fiind o națiune tânără care experimentează dureri specifice unei națiuni în creștere. Dar, precum filmul subliniază, nu aceasta a fost situația. Ucraina a continuat să fie un pion în jocurile marilor puteri, în care mai mulți oficiali occidentali au sperat să atragă țara departe de influența rusă, în staulul NATO și al Uniunii Europene.

Într-unul dintre interviurile din „Ukraine on Fireˮ, jurnalistul și autorul Robert Parry explică modul în care Fondul Național pentru Democrație (NED) și multe ONG-uri politice subvenționate de stat au apărut în anii ’80 pentru a înlocui sau suplimenta ceea ce a făcut în mod tradițional CIA, în ceea ce privește influențarea direcției în care se îndreaptă țările vizate.

 
Robert Parry

Pe parcursul investigațiilor Comitetului Bisericii din anii 1970, aparatul de „acțiune politică” al CIA pentru îndepărtarea liderilor străini a fost dezvăluit. Deci, pentru a ascunde aceste eforturi, directorul CIA William Casey, Casa Albă a lui Reagan și aliații din Congres au creat NED pentru a finanța o varietate de ONG-uri politice și media.

După cum Parry a remarcat în documentar, multe ONG-uri tradiționale împlinesc o sarcină valoroasă în ajutorarea țărilor sărace și în curs de dezvoltare, dar acest tip de activism/propagandă a ONG-urilor a promovat în străinătate obiectivele geopolitice ale SUA – și NED a finanțat zeci de astfel de proiecte în interiorul Ucrainei în perioada premergătoare crizei din 2014.

„Ukraine on Fireˮ prinde viteză atunci când istorisește evenimentele care au avut loc în 2014, ducând la răsturnarea violentă a președintelui Ianukovici și dezlănțuirea războiul civil. La alegerile din 2010, când Iuşcenko nu a putut obține nici măcar zece procente, Ianukovici s-a confruntat și a învins-o pe Iulia Timoșenko, un oligarh bogat care a slujit ca prim-ministru al lui Iușcenko.

După alegerea sa, Ianukovici a abrogat titlul lui Bandera de erou național. Cu toate acestea, din cauza problemelor economice purulente, noul președinte a început să caute un partener economic care ar fi putut oferi un împrumut mare. El a negociat mai întâi cu Uniunea Europeană, dar aceste negocieri s-au împotmolit din cauza cererilor draconice tipice Fondului Monetar Internațional. Așa că, în noiembrie 2013, Ianukovici a început să negocieze cu președintele rus Putin, care a oferit condiții mai generoase. Dar decizia lui Ianukovici de a amâna acordul de asociere cu U.E. a provocat proteste de stradă în Kiev în special de la oamenii din vestul Ucrainei.

După cum „Ukraine on Fireˮ subliniază, și alte evenimente neobișnuite au avut loc, de asemenea. Aceste evenimente au inclus apariția a trei noi canale TV – Spilno TV, Espreso TV și Hromadske TV – care au emis pentru prima dată între 21 și 24 noiembrie 2013, cu finanțare parțială din partea Ambasadei SUA și a lui George Soros.

 
Simboluri naziste pe căștile de protecție purtate de membrii ai batalionului Azov din Ucraina. (Așa cum au apar într-o filmare făcută de o echipă norvegiană și prezentată la televiziunea germană)

În februarie 2014, protestele pro-U.E. în piața Maidan din centrul Kievului au devenit, de asemenea, mai violente când au început să apară luptătorii de stradă ultra-naționaliști din Lviv și din alte zone vestice, care au început să se dedea la provocări; mulți dintre aceştia au fost sponsorizați de Right Sektor a lui Yarosh. Atacurile s-au intensificat, de la marșuri cu torțe care erau similare cu ceea ce se făcea pe vremurile naziste până la aruncarea de cocktailuri Molotov spre poliție și la conducerea de tractoare mari spre liniile de polițiști – toate prezentate în mod lămurit în film. După cum Ianukovici îi povestește lui Stone, atunci când s-a petrecut această intensificarea protestelor, a devenit imposibil ca el să negocieze cu mulțimea din Maidan.

Unul dintre cele mai interesante interviuri ale filmului este cel cu Vitaliy Zakharchenko, care a fost Ministru de Interne la acel momentul, fiind responsabil pentru aplicarea legii și conducerea poliției. El a cercetat intensificarea atacurilor de la 24 până la 30 noiembrie (2016), care a culminat cu o ciocnire între poliție și protestatari în jurul transportului unui brad uriaș de Crăciun în piaţa Maidan. Zakharchenko a spus că acum crede că această confruntare a fost aprobată în secret de Serhiy Lyovochkin, un prieten apropiat al Ambasadorului SUA Geoffrey Pyatt, ca un pretext pentru a spori violența.

În acest punct, filmul abordează implicarea directă a politicienilor și a diplomaților americani. În perioada crizei, politicienii americani au vizitat Maidan-ul, iar atât republicanii cât și democrații, precum senatorii John McCain (republican din statul Arizona), și Chris Murphy (democrat din statul Connecticut) au întărâtat mulțimile. Ianukovici, de asemenea, a spus că a fost în contact telefonic cu vicepreședintele Joe Biden, pe care îl acuză că l-a indus în eroare cu privire la modul în care să se ocupe de criză.

Filmul subliniază faptul că centrul real al influenței americane în demonstrațiile din Kiev au fost ambasadorul Pyatt și asistentul Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene, Victoria Nuland. După cum Parry subliniază, deși Nuland slujea sub președintele Obama, alianțele ei erau într-adevăr cu mișcarea neoconservatoare, aceasta fiind de obicei asociată cu Partidul Republican. Soțul ei este Robert Kagan, care a lucrat ca propagandist al Departamentului de Stat în timpul războaielor din America Centrală din anii 1980 și a fost co-fondator al Proiectului „New American Centuryˮ („Noul Secol Americanˮ), în anii 1990, grupul care a organizat presiuni politice și media pentru invazia SUA din Irak, din 2003. Kagan a fost, de asemenea, consilier de politică externă al lui McCain la alegerile prezidențiale din 2008 (deși el și-a acordat sprijinul său lui Hillary Clinton în cursa din 2016).

Manipulatori versați

După cum a explicat Parry, neoconservatorii au devenit destul de versați în ascunderea adevăratelor lor țeluri și aveau aliați puternici în presa mainstream. Această combinație le-a permis să împingă dezbaterea despre politica externă la asemenea extreme, astfel încât atunci când oricine avea vreo obiecție, putea fi imediat catalogat ca „apologetul” lui Putin sau al lui Ianukovici.

Astfel, întâlnirile frecvente ale lui Pyatt cu demonstranți în ambasadă și Nuland împărțind prăjituri protestatarilor din Maidan nu au fost criticate ca interferență americană într-un stat suveran, ci au fost mai ales lăudate ca fiind „promovarea democrației” în străinătate. Cu toate acestea, pe măsură ce criza Maidan s-a accentuat, ultra-naționaliști ucraineni s-au mutat în față, întețind atacurile lor asupra poliției. Mulți dintre acești extremiști erau ucenici ai lui Bandera și Lebed. Deja în februarie 2014, extremiștii erau înarmați cu puști și pistoale semiautomate.

Pe 20 februarie 2014, un lunetist misterios, părând a trage dintr-o clădire controlată de Right Sektor (Sectorul Dreptei), a împușcat atât polițiști cât și protestatari, iar până la sfârșitul zilei de violență a ucis aproximativ 14 polițiști și circa 70 de protestatari.

Când Kievul scăpa de sub control, Ianukovici a fost forțat să negocieze cu reprezentanți din Franța, Polonia și Germania. Pe data de 21 februarie, el a fost de acord să programeze alegeri anticipate și să accepte reducerea puterii sale administrative. La insistențele vicepreședintelui Biden, Ianukovici, de asemenea, a retras forțele de ordine.

 
Viktor Ianukovici

Dar acordul – deși garantat de națiunile europene – a fost încălcat rapid de noile atacuri din partea Right Sektor și luptătorii săi de stradă care au capturat clădiri guvernamentale. Serviciile de informații ruse au aflat că se pregătește un complot pentru asasinarea lui Ianukovici, care a fugit pentru a-și salva viața.

Pe 24 februarie, Ianukovici a cerut permisiunea de a intra în Rusia pentru siguranța sa și a parlamentului ucrainean (sau Rada), care se afla efectiv sub controlul extremiștilor înarmați, și care au votat pentru a-l elimina pe Ianukovici de la președinție într-un mod neconstituțional, deoarece instanțele nu au fost implicate, iar votul pentru a-l pune sub acuzare nu a atins pragul obligatoriu. În ciuda acestor nereguli, SUA și aliații săi europeni au recunoscut imediat noul guvern ca fiind „legitim”.

Numind lovitura de stat exact ceea ce este

Dar alungarea lui Ianukovici a avut toate semnele distinctive ale unei lovituri de stat. Un apel telefonic interceptat, aparent de la începutul lunii februarie, între Nuland și Pyatt, a dezvăluit că aceștia au fost implicați direct în înlăturarea lui Ianukovici și în alegerea succesorului său. Perechea a analizat lista candidaților, iar Nuland favoriza pe Arseni Iațeniuk, declarând „Yats este tipul” și discuta cu Pyatt cum să „lipești acest aspect”. Pyatt se întreba cum să „moșești acest fapt”. Ei păreau ca niște milionari la vârsta de aur din New York, care decideau cine să devină următorul președinte al Statelor Unite. Pe 27 februarie, Iațeniuk a devenit primul ministru al Ucrainei.

Nu toată lumea în Ucraina a fost de acord cu noul regim, de altfel. Crimeea, care a votat puternic pentru Ianukovici, a decis să organizeze un referendum cu privire la posibilitatea de a se despărți de Ucraina și să devină o parte a Rusiei. Rezultatele referendumului au fost copleșitoare. Aproximativ 96% din poporul Crimeei a votat să se unească cu Rusia. Trupele rusești – staționate în Crimeea pe baza acordului de la Sevastopol pentru forțele navale – au oferit protecție împotriva forțelor Right Sektor și a altor forțe ucrainene care se opuneau întoarcerii Crimeei, deși nu au existat dovezi de intimidare a alegătorilor sau de control al alegerilor de către trupele rusești. Guvernul rus a acceptat apoi reunificarea cu Crimeea, care făcuse parte din Rusia în urmă cu sute de ani.

Două provincii estice, Donețk și Lugansk, au vrut, de asemenea, să se desprindă de Ucraina și au recurs, de asemenea, la referendum pentru susținerea acestei mișcări. Dar Putin nu a fost de acord cu solicitarea celor două provincii, care şi-au declarat în schimb propria lor independență, o mișcare pe care noul guvern de la Kiev a denunțat-o ca fiind ilegală. Regimul de la Kiev i-a considerat pe insurgenți drept „teroriști” și a lansat o „operațiune anti-terorism”, pentru a zdrobi rezistența. Milițiile ultranaționaliste și chiar neonaziste, cum ar fi Batalionul de Azov, au preluat conducerea luptei sângeroase.

De asemenea, demonstrații antilovitură de stat au izbucnit la sud, în orașul Odessa. Liderul naționalist ucrainean, Andrei Parubiy a mers la Odessa, iar două zile mai târziu, pe 2 mai 2014, luptătorii săi de stradă au atacat demonstranții, împingându-i în clădirea Sindicatului, care apoi a fost incendiată. Patruzeci și doi de oameni au fost uciși, dintre care unii au sărit de la înălțime, murind astfel.

„Cealaltă față a poveștii”

Faptul că filmul a explorat această „cealaltă față a poveștii” oferă un aport informaţional important, din moment ce majoritatea acestor informații au fost ignorate sau distorsionate de către media occidentală, care pur și simplu dă vina pe Vladimir Putin pentru criza din Ucraina.

În plus față de activitatea bine lucrată de scenarist a Vanessei Dean, activitatea directorială a lui Igor Lopatonok și de editare a lui Alexis Chavez sunt extraordinar de meșteșugite și de elegante.

Prologul de 15 minute, în care se introduce informația despre colaborarea nazistă a lui Bandera și Lebed, este o piesă excepțională ca tehnică a realizării de filme. Se mișcă într-un ritm alert, folosind secvențe scurte și de asemenea ecrane divizate pentru a prezenta fotografii și statistici în mod simultan. Lopatonok folosește, de asemenea, grafica interactivă pe parcursul filmului pentru a transmite informații într-un mod vizual și cu scop demonstrativ.

Interviurile lui Stone cu Putin și Ianukovici sunt, de asemenea, destul de interesante ca articole de știri, care prezintă o față a acestor lideri străini demonizați, care a lipsit în media occidentală propagandistică.

Cu toate că filmul are o durată de aproximativ două ore, informaţiile se derulează cu o viteză mare. În cazul în care doriţi să înţelegeţi mai bine, este necesar să se încetinească în anumite puncte, deoarece o foarte mare cantitate de informații sunt transmise. Pe de altă parte, este o plăcere vizionarea unui documentar care este atât de inteligent scris și încă atât de remarcabil de bine realizat.

Atunci când se termină filmul, întrebarea stăruitoare este similară cu cele ridicate la intervențiile americane din Vietnam și Irak. Cum de Departamentul de Stat ar fi putut ști atât de puține despre ce era pe cale să dezlănțuie, având în vedere diviziunile istorice adânci ale Ucrainei și riscul de a isca un conflict cu o Rusie înarmată nuclear?

În Vietnam, americanii știau puține aspecte despre lupta de decenii a țărănimii vietnameze de a se elibera de colonialismul francez și japonez. Într-un fel, America a avut de gând să câștige inimile și conştiinţele lor și să creeze o „democrație” în stil occidental, în timp ce mulți vietnamezi au văzut în aceasta, pur și simplu, extinderea imperialismului străin.

In Irak, preşedintele George W. Bush și clica lui de neoconservatori aveau să-l alunge pe Saddam Hussein și să creeze o democrație în stil occidental în Orientul Mijlociu, doar că Bush nu a știut diferența dintre musulmanii sunniți și șiiți, și despre modul în care Irakul era pregătit, mai degrabă, să se împartă între rivalitățile sectante și astfel să pună capăt așteptărilor sale.

În mod similar, mesajul filmului „Ukraine on Fireˮ este că oficiali înguști la minte, cu aspirații ambițioase și ideologice – necontrolați de superiorii lor – au creat ceva chiar mai rău decât ceea ce a existat. În timp ce corupția la nivel înalt persistă, astăzi în Ucraina este poate chiar mai rău decât înainte, iar nivelul de trai al ucrainenilor s-a deteriorat.

De asemenea, conflictul din Ucraina a reaprins războiul rece prin deplasarea forțelor geopolitice occidentale pe frontiera cea mai sensibilă a Rusiei, care, precum savantul Joshua Shifrinson a remarcat, încalcă o promisiune făcută de către secretarul de stat James Baker în februarie 1990, în timp ce Uniunea Sovietică a acceptat, în mod pașnic, retragerea influenței sale militare din Germania de Est și Europa de Est (Los Angeles Times 5/30/2016).

Acest film, de asemenea, ne amintește că ceea ce s-a petrecut în Ucraina a fost un efort bipartizan. A fost început sub preşedinţia lui George W. Bush și finalizat sub preşedinţia lui Barack Obama. După cum Oliver Stone a remarcat în discuția care a urmat după premiera filmului din Los Angeles, SUA are nevoie dureros de tare de o nouă conducere asemenea lui Franklin Roosevelt și John Kennedy, oameni care să înțeleagă modul în care ambițiile geopolitice ale Americii este necesar să fie temperate de realitățile la nivelul solului și de nevoile mai largi ale umanității de a fi eliberată de pericolele unui război total.

 

Citiţi şi:

Planurile Americii și Geopolitica

Europa de Est în epoca post-modernă. Implicaţii geopolitice

 

yogaesoteric
12 februarie 2020