Un nou pas în controlul societăţii: introducerea cipurilor la animale (II)

 
de George Preda

Citiți  prima parte  a articolului
 

Bineînţeles că este dificil să modificăm reglementările dictate de birocraţiile de care am devenit profund dependenţi din punct de vedere material. Însă ar trebui să ne îngrijoreze în egală măsură problema acestei dependenţe care apare în situaţia implementării cipurilor. În prezent, suntem cu toţii supravegheaţi: de la patron la beneficiar, de la agricultor la sportiv, de la funcţionar la artist. Totul este o formă de control şi supraveghere generalizată.

Nu vedem în ce fel demnitatea şi libertatea sunt compatibile cu aceasta. Din moment ce o catastrofă nucleară, care este culmea dezvoltării industriale, ne pândeşte în orice moment, considerăm că este important să respingem cu toată fermitatea înregimentarea electronică şi guvernarea „experţilor“.

Încurajăm toate persoanele care sunt îngrijorate de această problemă să difuzeze pe scară largă acest apel împreună cu declaraţiile crescătorilor de animale care refuză să cipeze animalele. Persoanele care se angajează într-un asemenea demers nu trebuie să înfrunte singure administraţia şi riscurile acestei confruntări. Refuzul cipării implică realizarea unei solidarităţi umane şi în primul rând a unei solidarităţi între crescătorii de animale şi persoanele din vecinătate. Dincolo de acest nivel local, dinamica naţională a acestei campanii va indica momentul cel mai potrivit în care militanţii împotriva cipării animalelor să se întâlnească pentru elaborarea mai precisă a perspectivelor de luptă împotriva cipării.

Redăm mai jos fragmente din declaraţiile individuale ale câtorva crescători de animale francezi care fac parte din colectivul Să nu cipăm.

1. Antoine Bregeon

„Ivirea «puricelui» electronic (cip-ului) în cirezile noastre impune trasabilitatea şi informatizarea activităţii noastre. Trasabilitatea îşi are originea în sectorul industrial. Ea a fost pusă la punct la începutul secolului XX, odată cu primele lanţuri tehnologice ale uzinelor şi cu primele supermarketuri din SUA. Trasabilitatea este o necesitate în cazul producţiei în masă. Identificarea administrativă a animalelor a început în Franţa în anii ’60. Probabil nu din motive sanitare, cum s-a spus, ci mai mult pentru uşurarea centralizării controlată de administraţie şi pentru a se urmări ceea ce cercetătorii îndrăznesc să numească «ameliorarea raselor». 
Acum 15 ani, trasabilitatea era un termen utilizat doar de cei din industrie şi cercetare. Astăzi toată lumea vorbeşte despre aceasta şi chiar într-o manieră pozitivă. Dezvoltarea filierei bio şi a consumului responsabil nu sunt străine de acest fenomen. Lustruită cu o etică pe care nu a avut niciodată pretenţia să o aibă, trasabilitatea a devenit una din metodele de mascare a mizeriei producţiei industriale şi a societăţii.
Experţi în riscurile industriale şi în gestionarea crizelor sanitare continuă să măsoare ceea ce vor şi să gesticuleze în toate sensurile dacă aceasta li se cântă. Dar să nu vină să ne enerveze. Noi nu dorim lumea lor industrială. Nu avem nicio legătură cu ceea ce agricultura industrială a distrus şi a otrăvit. Nu suntem producători de carne. Suntem crescători. Noi trăim lângă aceste animale. Compania lor ne este indispensabilă. Noi muncim cu animale, pentru animale. Ele ne recunosc şi ne acordă încredere. Se ataşează de noi aşa cum şi noi ne ataşăm de ele. Animalele pe care le creştem nu sunt nici lucruri, nici maşini de producţie. Creşterea lor se realizează zi de zi. Pentru noi nu este de ajuns ca ele să aibă ce să mănânce şi să bea, căutăm şi să comunicăm cu ele. Prin aceste gesturi, obiceiuri şi această stare de spirit, le păstrăm cât de mult posibil departe de uniformizare şi de monitorizarea forţată. Cu toate că dispunem de multă putere asupra vieţii animalelor, noi refuzăm să le supunem constant voinţei noastre. Şi, mai mult decât orice, noi nu delegăm niciodată această putere unei maşini administrative şi ştiinţifice care ar reduce animalele la rang de minereu şi pe noi înşine la nivelul unor simpli executanţi.
Avem idei suficient de clare legate de creşterea animalelor pentru a nu dori să fim, la rândul nostru, domesticiţi de normele şi birocraţia agricolă. Nu suportăm să fie gândite şi făcute lucruri în locul nostru, mai ales când cei care dau ordinele sunt impalpabili (norme, computere, reglementări europene).
Refuz să-mi cipez oile!“
 

2. Martine Chaplot:

„Din iulie 2010 trebuie să le pun mieilor mei «cercei» electronici, şi asta până în 2013.
Oile mele nu pot deveni maşini, aşa că îmi este imposibil să le pun aceşti «purici» electronici. Încă îmi face plăcere să petrec timp cu animalele mele, să le observ, să le disting după trăsăturile specifice şi după comportament. Sunt momente care dau sens vieţii mele. Momente în care animalele ne învaţă să trăim. Introducerea cipurilor şi a sistemelor informatice în munca noastră zilnică pun un ecran relaţiilor pe care le construim zilnic cu aceste animale. Această situaţie care ne este impusă este consecinţa industrializării agriculturii.
După al Doilea Război Mondial, cu ajutorul mecanizării care era în creştere, ţăranii doreau să-şi extindă proprietăţile pentru a putea astfel creşte cât mai multe animale. Nu mai doreau să lucreze împreună cu vecinii lor, ci singuri, şi voiau să se specializeze. Cantităţile de alimente pe care le produceau creşteau, implicând selectarea precisă a plantelor şi raselor de animale (…).
În societăţile de creştere şi îngrăşare a animalelor găsim animale care duc o viaţă redusă la câţiva metri pătraţi,  pe care îi ocupă de la naşterea lor până la moarte. Aceşti ţărani au devenit operatori cu contract. Ei nu decid nici alimentaţia animalelor, nici ce îngrijire să le dea, nu se îngrijesc nici de moartea şi nici de vinderea lor.
Astăzi, manipulările genetice au accelerat acest proces. Producţia de animale este pe cale să atingă ultimul stadiu de dezvoltare: producţia de carne in vitro, producţia biotehnologică de proteine animale. Pentru mine, «puricele» electronic care ni se impune să-l introducem oilor noastre nu va face decât să sprijine filiera industrială.
În prezent, administraţia justifică implementarea cipurilor prin ameliorarea trasabilităţii. Ori, aceasta este o super-şmecherie. Termenul trasabilitate este asociat spontan cu «calitate», «securitate»; aceasta nu împiedică declanşarea crizelor sanitare şi proasta calitate a produselor. Este doar logica productivistă. (…) Industrializarea rupe echilibrul dintre oameni şi animale şi provoacă o dezrădăcinare culturală şi geografică.
Puţin câte puţin, ţăranul şi animalele sale pierd «meseria», pierd din sensibilitate, din bucolic; cu toate că, încă din vremurile timpurii ale proceselor de domesticire, de câteva mii de ani, animalele trăiesc, muncesc şi mor împreună cu noi. Ele au construit împreună cu noi societăţile omeneşti şi sunt constituenţi ai identităţii noastre colective şi individuale. Avem nevoie de ele pentru a fi ceea ce suntem, adică fiinţe umane.
Prin urmare, refuz să-mi cipez oile.“
 

3. Christine Foissac:

„(…) Cele mai importante două argumente (pentru introducerea cipurilor la animale – n.r.) sunt: îmbunătăţirea trasabilităţii sanitare şi sporirea confortului de muncă al crescătorului.
Ciparea nu este o identificare mai fiabilă: sistemele cele mai simple sunt cele mai sigure – ex: tatuarea. Tehnologia revelează ideea inviolabilităţii pentru a oferi garanţii asupra trasabilităţii, această noţiune atât de obsesiv repetată încât a ajuns să se substituie celei de calitate. Trasabilitatea, indispensabilă agroindustriei, conferă o siguranţă iluzorie, deoarece însăşi această industrie este deseori la originea crizelor sanitare (ex: criza îmbolnăvirii vacilor de boala vacii nebune). Localizarea producţiei este cea care va ameliora procesul de supraveghere şi calitatea, şi nu un dispozitiv de înaltă tehnologie!
Cât despre confortul de muncă… este vorba în special de îmbunătăţirea gestionării administrative a cirezilor noastre, aşa cum şi noi am fost supuşi la zeci de reglementări şi obligaţii. Acestea sunt cele care creează nevoia de a se trece la informatizare.
Mai mult decât atât, acest confort este în special cel al crescătorilor pe cale să devină subcontractori ai agroindustriei. Aceşti crescători vor sesiza oportunitatea introducerii cipurilor: ei vor suporta costurile suplimentare datorate cititoarelor electronice, computerelor, portalurilor automatizate. Cu ajutorul reţelelor informatice la care animalul este conectat prin intermediul cipului, se va putea realiza recunoaşterea individuală a unui animal (care este naturală în cirezile mici): acces la genealogia sa, la evenimentele vieţii sale, la performanţele sale etc.
În mod cert, nu este întotdeauna uşor pentru un crescător să se sustragă acestei logici industriale, dar faptul de a accepta discursurile experţilor şi de a fi înşelat de artificializarea adusă de tehnologie – aceasta arată dimensiunea compromisului pe care îl face.
Nu trebuie să uităm că introducerea cipurilor întăreşte ideea şi fezabilitatea controalelor. Aşa cum veniturile agricole nu sunt suficiente pentru ca noi să beneficiem de prime, administraţia ne controlează şi ne deposedează de alegerile noastre prin dorinţele sale legiferate. Fiinţa umană este atunci considerată ca fiind punctul slab, suspectată şi, ca urmare, necesar să fie supravegheată. 
Din această perspectivă ne putem imagina ce oportunitate reprezintă cipurile!
Voi încheia cu ceea ce mi se pare cel mai important: relaţia cu animalul! Şi această relaţie care este nucleul meseriei noastre, este profund afectată de introducerea cipurilor. Această meserie nu va deveni mai confortabilă datorită cipării, ci se va goli de sens! Animalul nu va mai fi legat de crescător şi va fi redus la funcţia sa alimentară. (…)
Pentru aceasta am decis să mă opun cipării animalelor mele, cu ideea că nimic nu este ineluctabil: ceea ce a fost făcut poate fi şi desfăcut!“

4. Laurent Larmet:

„În cărţile de istorie ale învăţământului francez este scris că mecanizarea agriculturii a eliberat mâna de lucru de la ţară care, mergând să lucreze la uzină, a permis revoluţia industrială. Fără îndoială că acest gust pronunţat pentru libertate a făcut astăzi ca, la scară naţională, majoritatea oamenilor să nu-şi producă propria lor hrană. Cu siguranţă că această aplecare pentru munca în uzină face ca 99% din carnea consumată în această ţară să fie produsă într-o manieră industrială.
De exemplu, în cazul mieilor, pentru fiecare animal vândut, îngrăşarea sa necesită în medie 60 de kilograme de aliment industrial pe bază de soia pentru a obţine o greutate medie de 18 kg/carcasă. Generalizarea acestui mod de producţie, care hrăneşte toate animalele cu aceleaşi ingrediente (doar formula diferă puţin) conduce la monocultura de soia din America latină pe o suprafaţă de 45 până la 50 de milioane de hectare.
Noi, cei care creştem oi şi alte animale nu reprezentăm mai mult de o sutime, în termeni de cantitate, din carnea produsă (…). Suntem încă aici datorită faptului că în trecut am refuzat să ne supunem cumpărătorilor care, în calitate de intermediari, cereau ca animalele noastre să aibă o conformaţie standard şi, deci, să fie hrănite standard.
«Calitatea este dată de omogenitate», spuneau ei. «Un produs conform standardelor se vinde bine», mai adăugau ei.
Aşa că rămânem în continuare aici şi refuzăm să ne supunem unei noi exigenţe industriale: de data aceasta aceea de a urmări electronic carnea. Adică ei doresc să continue să vândă alimente de mizerie la oameni, dar pentru a-i asigura de calitatea lor, oamenilor li se spune că marfa este urmărită şi, deci, nu riscă nimic. (…)
Persistenţa în acest refuz înseamnă cu siguranţă pierderea de subvenţii, dar înseamnă şi afirmarea faptului că umilirea nu se compensează cu bani, că este posibil să câştigăm mai puţin şi să ajungem să mai putem schimba între noi doar mărunţiş.“
 

5. Nathalie Fernandez:

„Nu mai este posibil să îndurăm această avalanşă de obligaţii şi interdicţii impuse de industrializarea delirantă fără să spunem nimic şi continuând să mergem la oile noastre cu zâmbetul pe buze!
Nu am cum să tac,
Având în vedere toate acestea,
Refuz să-mi cipez cireada.“
 

6. Leon şi Jeanne Nampepusse:

„Despre trasabilitate. 
Suntem de părere că oamenii trebuie să ştie adevărul cu privire la ceea ce mănâncă. Ni se face rău când vedem pe piaţă cârnaţi şi şunci din munţii noştri, vândute de mustăcioşi joviali, rotofei cu şepci şi feţe de masă în carouri. Medalie aici, marcă acolo, mare premiu la festivalul calităţii alimentare… Toate acestea pentru un porc născut în Olanda, crescut în Danemarca. Măcar o fi fost sacrificat aici (în Franţa – n.r.), ca să aibă parte de atâtea decoraţii? În orice caz şi-a petrecut scurta viaţă înghiţind prostii vitaminizate pe bază de soia braziliană modificată genetic.
Dar aceasta a creat locuri de muncă, în transporturi şi ambalare, cel puţin. 
Bun, dacă toată lumea vrea «purici» electronici, am putea spune, aceasta ne va deprecia un pic mai mult; în orice caz, suntem aproape la fund.
Dar înainte de aceasta, o mică condiţie: pentru a fi coerenţi în demersul de prevenire a riscurilor alimentare, cerem – înaintea trasabilităţii perfecte a animalelor noastre – să fie dezafectate toate instalaţiile nucleare situate la mai puţin de 1000 km distanţă de orice crescătorie de animale. Aceasta pentru a avea certitudinea că nicio apă nu este supusă poluării chimice.“
 

Manifestaţiile continuă
 
Manifestaţiile împotriva cipării animalelor continuă în diferite oraşe din Franţa. „Este o operaţiune riscantă“, afirmă Jason, purtătorul de cuvânt al crescătorilor de animale. „Refuzând să ne supunem directivelor care pretind respectarea mediul înconjurător, dar care ne conduc puţin câte puţin la o lume în totalitate robotizată, riscăm să ne pierdem primele esenţiale pentru supravieţuirea noastră, dat fiind preţul derizoriu al cărnii din ziua de azi. Dar este de datoria noastră să manifestăm împotriva unui fenomen care nu pune sub semnul întrebării doar profesia noastră, ci democraţia însăşi“.

Colectivul Să nu cipăm (Faut pas pucer), compus în majoritate de crescători de animale din Tarn-et-Garonne, subliniază riscurile inovaţiilor care, printre altele, deposedează populaţia de meseriile şi de mijloacele proprii de existenţă. „Înainte de toate, este o manifestaţie cetăţenească“, a afirmat un participant. „Este vorba de a-i face conştienţi pe oameni şi, în acelaşi timp, pe funcţionarii care aplică directivele, asupra consecinţelor unei informatizări forţate, aşa cum are loc în prezent.“

„(…) Asistăm la un control invizibil al populaţiei: nu există şef suprem şi totuşi toată lumea este controlată (…)“, spunea Jason. „Pe de altă parte, noi nu am avut nevoie să trecem prin nişte reţele de socializare pentru a ne organiza. Este un motiv de mândrie şi începutul unei schimbări.“

Aceste manifestaţii ale crescătorilor de animale din Franţa care continuă de doi ani se înscriu în peisajul planetar al revoltelor populare fiind, alături de mişcările de tipul „Ocupy Wall Street” şi revoltele din ţările arabe, mărturia luptei împotriva sistemului sclavagist mascat care se doreşte a fi impus pentru a se obţine controlul total al fiinţei umane.

Lupta pentru valorile omeneşti – demnitate, respect, muncă onestă, respectarea vieţii private, lipsa supravegherii prin intermediul cipurilor, libertatea de a alege cele mai bune mijloace pentru desfăşurarea muncii etc. – care stă la baza oricărei revolte naturale a oamenilor faţă de diferitele reglementări injuste ordonate de guvernanţi face ca, indiferent de naţionalitate şi credinţă, toţi cei care se ridică astfel să devină uniţi în conştiinţă în acţiunile lor revendicative.
 
 
 

Citiți și:

Gripa aviară: O pandemie care este diabolic programată din umbră de către francmasoni

Plătim pentru propria moarte: vaccinurile care îmbogăţesc companiile producătoare pot să ne ucidă

yogaesoteric

02 octombrie 2012