Un obstacol numit plictiseală

Despre plictiseală: „Nefericirea tuturor oamenilor provine dintr-un singur aspect: din acela că nu știu să rămână liniștiţi într-o cameră.“ (Blaise Pascal)

Perioada vacanţei pare să se caracterizeze, pentru unii tineri, printr-o plictiseală masivă, de durată. Cel puţin asta transpare din comentariile de pe net și din viaţa reală: din provincie, de pe la rude, de prin parcuri sau terase: „plictiseală mare, frate!“, „no action!“, „boring!“. Iar uneori, evaluările acestea însoţesc și relatări despre mijloace de agrement. Cu cât starea se aprofundează, cu atât acești tineri tind să sufere nedisimulat și se plâng sincer, ca de o boală.

Uneori, își împărtășesc chinul unii altora și caută sfaturi. Alteori, propun cu solidaritate niște presupuse remedii. Se comportă întocmai ca suferinzii care au o maladie în comun, iar cei sănătoși nu-i pot înţelege. E o problemă frecventă, nu se poate să nu o sesizăm în jurul nostru. Tocmai de aceea se cuvine să ne preocupe și să urmărim să fim de folos cumva.

Plictisul între cultură și viaţa cotidiană

Literatura și folclorul ne oferă repere celebre ale plictisului: de la acel imobilism apăsător sau resemnat al unor personaje cehoviene, la „urâtul și întristarea“ citadinului Topârceanu din „Locuinţa mea de vară”; de la amintirile lui Creangă despre copilăreasca vânătoare de muște cu ceaslovul, la zicerile populare moralizatoare: „dacă lenea ar durea / dintr-un ţipăt n-ar mai sta“; de la personajul Oblomov al lui Ivan Goncearov, la versurile unor cântece contemporane care spun: „m-am săturat de patul meu de-acasă…“ etc.

Expresia „pierde-vară“ își are tâlcul la graniţa dintre lene și plictiseală, dar ne ajută să observăm că aceste stări nu se suprapun.

Lenea e uneori „practicată“ fără senzaţia de chin, așa cum greierele din fabula lui La Fontaine își petrecea vara cântând și desfătându-se, fără griji imediate. Pentru această stare, italienii au inventat expresia dolce far’ niente. Plictiseala însă e mereu un disconfort, iar ea poate apărea și în lene, și în afara ei; și în activitate, și nefăcând nimic. Eminescu îi descria ca „obosiţi făr-a munci“ pe tinerii contemporani care trândăveau sub acoperirea că studiau.

Turcii ne-au lăsat moștenire termenul de „huzur“. Imaginea clasică atașată acestei stări, așa cum apare și azi în reclame și în filme, e a unui hamac agăţat undeva la malul mării, pe o insulă liniștită, la umbra unui palmier. Însă huzurul nu este doar balcanic. El nu înseamnă doar lentoarea unor zile îndestulate, a unor adieri de evantai sau a ceremoniilor de servire a meselor, a cafelei, a ceaiului, a șerbetului etc. Are și forme occidentale, în traiul burghez în care oamenilor „li se ura cu binele“. Asta pentru că, totuși, plictisul poate surveni și în hamac, și la un five o’clock. Poate apărea chiar în cea mai de invidiat ipostază de relaxare și îndestulare. De aici, tot felul de iniţiative de dinamizare, în genere, prin tot atâtea vicii sau preocupări îndoielnice, sub forma unor stimulente desfătătoare.

Etimonul termenului „plictiseală“ este grecescul plixis, care se referea la absenţa chefului, la starea de a-ţi fi urât de ceva. A nu avea chef de nimic din tot ce ai experimentat, a fi mai sastisit cu cât experimentezi mai mult, a căuta noi și noi plăceri și distracţii, sau de o intensitate mai mare, este și atitudinea potentaţilor blazaţi de oriunde și de oricând. În Imperiul Roman, derapajele celor îndestulaţi și plictisiţi erau ilustrate grăitor prin acele vomitorii – locurile în care mesenii de la ospeţe își goleau stomacul pentru a-l umple din nou, degustând prelungit noi bucate și băuturi.

Chiar dacă posibilităţile de manifestare diferă de la o epocă la alta, plictiseala are o constantă.

Ea presupune mereu o lehamite și un chin care însoţesc lenea, inactivitatea sau rutina. Este vorba de o limitare interioară, de o lipsă de orizont și de posibilităţi, de un urât de unul singur sau în prezenţa altora. E lingoarea și saturaţia faţă de o stare fără resurse și faţă de tot ce se oferă ori se află în jur, uneori cu senzaţia captivităţii în starea respectivă. De aici și sentimentul apăsător al neputinţei, dar și neliniștea că ceea ce este atrăgător sau important li se petrece doar altora, în altă parte. Acest năduf devine maladiv atunci când produce o perpetuă nemulţumire faţă de evenimentele vieţii, de clipa prezentă și de compania celorlalţi, dar și – conștient sau nu – faţă de sine.

Remedii propuse din interior

Iată ce se găsește pe internet în materie de sfaturi și remedii, din partea diverșilor tineri ce se plictisesc „de moarte“ și vor să-și „omoare timpul“ mai repede: să caute sau să posteze bancuri, să imite diverse animale, să simuleze cântatul la chitară, să deseneze, să se machieze, să danseze, să facă farse, să se strâmbe în timp ce se filmează etc. Deși propunerile sunt foarte variate, ele au un numitor comun: caută schimbarea plictisului cu situaţii de distracţie. Ca și cum alternativa e divertismentul. Ca și cum el ar fi singura stare de graţie ce trebuie dorită, declanșată și întreţinută, iar în lipsa ei ar apărea numai dispoziţii funeste.

Remediile propuse vin din interiorul problemei, din postura celui marcat de ea și de aceea nu pot fi utile.

Seamănă cu modalitatea absurdă prin care baronul Münchausen, celebrul personaj mincinos și aventuros, se „salva“ singur de la înec, cu cal cu tot, trăgându-se de ceafă în sus. Nesesizându-se adevărata cauză a plictisului, a imobilismului, a moleșirii, se propun multiple activităţi care să combată doar efectele. Preocuparea e numai de a diversifica ideile pentru parcurgerea unui timp fatalmente plicticos. Iar în următoarea etapă similară, care va reveni cu siguranţă, se va recurge la aceleași metode. E ca și cum, pentru o urticarie, s-ar propune ca tratament numeroase moduri de scărpinare.

Uneori, parcă se încearcă prevenirea cu orice preţ a stării ce „bate“ spre plictiseală. O situaţie mai serioasă, o postură mai sobră, un eveniment solemn, o informaţie gravă – toate atentează la a strica buna dispoziţie și, prin insistenţă, pot duce la plictiseală. Pentru cei rebeli, orice situaţie sau idee cu iz etic, educativ ori civic poate friza plictisul. Acest pericol devine atunci o justificare pentru evaziune, pentru eschiva de la participare, colaborare, empatie. Se caută, de fapt, soluţii pentru a nu-ţi declanșa reflexivitatea, raţiunea, spiritul critic, pentru a fugi de propria dezvoltare a gândirii, a caracterului, a personalităţii.

Cauze și remedii ale acestei boli culturale

Mulţi oameni pot trece prin unele pase de plictis. Sunt și cazuri declanșate de o constrângere sau de o imposibilitate obiectivă. „Omul unidimensional“ al filosofiei existenţialiste, de pildă, e redus prin forţa împrejurărilor sociale la o postură obtuză, dezumanizantă sau la o muncă rutinieră. Chaplin l-a ilustrat cel mai bine prin personajul acelui muncitor ce lucra la o bandă rulantă, strângând șuruburi la nesfârșit, tot timpul orelor, și zilelor, și anilor lui de lucru.

Mulţi oameni pot trece prin unele pase de plictis.

Însă plictiseala e cu adevărat maladivă când vine din sărăcia interioară a persoanei. Ea poate fi privită chiar ca o boală atunci când trădează o lipsă spirituală și sufletească, o lene de a gândi, nu doar de a acţiona, un refuz al evoluţiei proprii, o îmbuibare prin stagnarea într-un stadiu gregar de existenţă.

Este maladivă și petrecerea timpului fără a-l preţui, fără a-l folosi cumva util, constructiv, ci doar „omorându-l“. Oricare din cele trei ritmuri dezirabile în viaţa omului – muncă, odihnă, relaxare – cer ca timpul să fie fructificat și e firesc să fie așa. Dar a nu-l întrebuinţa la nimic, a aștepta doar să treacă, a apela la activităţi stupide ca să-l parcurgi mai repede reprezintă modalitatea maladivă de a trata răstimpul vieţii tale, iar uneori și pe al celor din jur. E echivalent cu a irosi o comoară. Se spune că, atunci când vrei să-i arăţi cuiva dragostea ta, îi oferi din timpul tău. Deci timpul chiar este o comoară de neînlocuit prin alte mijloace, cum ar fi banii, darurile, declaraţiile, confortul etc.

Konrad Korenz, laureat al premiului Nobel pentru medicină și fiziologie, semnala existenţa „neofiliei“ ca boală culturală: „Deoarece continua scădere a capacităţii de a trăi plăceri se datorează în cea mai mare parte obișnuirii cu situaţii de stimulare din ce în ce mai puternice, nu e de mirare că oamenii blazaţi sunt necontenit în căutarea unor situaţii noi de stimulare. (…) Pentru cel care a căzut pradă bolii culturale despre care vorbim, o pereche de pantofi, un costum ori un automobil își pierd după un timp de posesie forţa de atracţie în mod perfect analog cu iubita, prietenul sau chiar patria.“

De unde apare scăderea capacităţii omului de a trăi plăceri?

Din moleșirea simţurilor – răspunde Lorenz; din obișnuinţa unui trai comod, călduţ, lipsit de orice efort, încercări, provocări. Prin toate acestea, dacă le-ar accepta, omul moleșit al civilizaţiei actuale s-ar putea întări. Dacă s-ar lupta, dacă s-ar strădui, dacă ar birui sau ar fi uneori înfrânt, satisfacţia finală i-ar aduce toată răsplata. Ar avea bucuria de a trăi. Ar descoperi toate delectările unor ţeluri împlinite, toată înţelepţirea unor lecţii dureroase, dar preţioase, toată stima de sine pentru performanţele sale. Cu alte cuvinte, i-ar reveni pofta de viaţă. Odată cu ea, acele plăceri și satisfacţii care fuseseră anulate sau tocite de plictiseală ar învia, ar da culoare clipelor.

Concret, remediile pe care unii terapeuţi le-au descoperit au fost fie obstacolele naturale, fie situaţiile limită ce era necesar să fie înfruntate. Acestea au putut fi organizate și utilizate deliberat în tratarea „tinerilor disperaţi de plictiseală“ (antrenamente în cadre naturale, angajarea lor ca salvamari, confruntarea lor cu diverse pericole și cu efortul de a ieși din impasuri, de a găsi soluţii etc).

S-a constatat însă că trezirea din această boală o pot aduce și evenimentele radicale ale unei epoci (revoluţii, războaie, crize), și muncile creative, chiar și accidentele sau bolile fizice periculoase, între viaţă și moarte, și convertirea religioasă ce aduce în suflet pacea, dar nu și lâncezeala. Toate acestea fac apel la reconsiderarea valorii vieţii și a timpului, la resuscitarea bucuriei de a te confrunta cu experienţe diverse. Nu doar plăcute, ci chiar dureroase, tulburătoare, dar constitutive oricărei fiinţe umane complete.

Fuga de efort și de suferinţă constituie prima cauză a infirmităţii sufletești a unui om, a involuţiei lui, iar plictiseala traiului călduţ este doar un efect.

Explicaţia se găsește în aceea că tonusul permanentei dorinţe de a progresa, de a te îmbunătăţi ca om face imposibilă starea de urât și dezabuzare. Pur și simplu are loc o transformare la nivelul conștiinței, o transformare în felul de a privi viaţa din punct de vedere calitativ. Devii Om acceptând că efortul, suferinţa și străduinţa de a surmonta obstacole sunt apanajul oricărei fiinţe umane pentru a realiza ceva, pentru a cuceri un teritoriu de realitate, pentru a crea o lume. Iată cum sună semnalul de alarmă al lui Lorenz pentru starea primejdioasă în care a ajuns omenirea: „Nu ducem lipsă de obstacole pe care este necesar să le depășim pentru a evita pieirea omenirii, și depășirea acestor obstacole e fără îndoială îndeajuns de dificilă spre a se asigura situaţii de afirmare satisfăcătoare pentru fiecare dintre noi. Rolul educaţiei e ca aceste obstacole să le fie cunoscute tuturor oamenilor.“

Educaţia joacă, așadar, acest rol crucial în transformarea mentalităţii actuale perdante privind felul de a trăi. Obligaţia ei le revine în primul rând părinţilor și bunicilor, iar apoi școlii, din două motive: pentru că obiceiurile privind petrecerea timpului se formează de la vârste fragede și pentru că răgazul educaţiei în acest sens îl au mai mult membrii familiei decât profesorii. Părintele Arsenie Boca relata o amintire din copilărie, când tatăl său îi dăduse cea mai importantă lecţie, cerându-i imperativ să promită că niciodată în viaţă nu va irosi timpul. Iar apoi viaţa sa a fost întregită prin modelul cristic, nelăsând loc vreodată irosirii.

Citiți și:
Cum să alegem un mod înţelept şi creator de îndeplinire a acţiunilor profund benefice şi dumnezeiesc integrate
Liniştea inimii
Superficialitatea este deja o sui generis maladie din ce în ce mai frecventă a societății contemporane

 

yogaesoteric
17 ianuarie 2022