Un veac de tranziție pentru Parteneriatul Trans-Pacific

 

Strategii care gândesc globalizarea au înțeles că „nivelarea” este un proces complicat și îndelung, ea trebuie să aglutineze mentalități și națiuni, state și țări mai vechi sau mai noi, iar nu să le anihileze. Acordul privind crearea Parteneriatului Trans-Pacific (TTP), semnat de 12 țări (SUA, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Canada, Mexic, Peru, Vietnam, Singapore, Chile, Brunei şi Malaezia), este un foarte bun exemplu în acest sens și chiar ar putea să ne convingă.

Pentru a fi și mai convingători, strategii au făcut risipă de imaginație și de flexibilitate. Documentul cere o perioadă de tranziție de un veac pentru ca prevederile lui să prindă viață în relațiile dintre state. Lucrarea este rodul unor negocieri multilaterale îndelungi, chiar dacă acolo nu au fost complicațiile din Europa. Mă îndoiesc însă că procesul este natural, ci mai degrabă un nou experiment contra naturii, cum a fost și este comunismul.

Tratatul este o lucrare gigantică. Volumul total de pagini al acestui document – cu toate anexele, completările lui, cu scrisori explicative şi cu grafice – este enorm – 6370 de pagini. Multe paragrafe îl trimit pe cititor la anexe, iar acestea, la rândul lor, la cifrele nesfârşite ale clasificării vamale, care trebuie să fie explicate conform Codului vamal al unei țări pentru a afla despre ce anume produs este vorba.

Textul este interesant, înainte de toate, prin tot conținutul lui conceptual. Principala caracteristică a TTP este accentul pe crearea unei omogenităţi instituționale a economiilor participante. Alinierea standardelor de reglementare instituțională pe domenii de activitate, cum ar fi investițiile, politica în domeniul concurenței, achizițiile publice, funcţionarea corporațiilor de stat și a monopolurilor, normele în domeniul relațiilor de muncă și a protecției mediului, funcționarea lanțurilor de aprovizionare internațională în sistemele de producție la nivel mondial reprezintă principalele instrumente pentru crearea unui mediu fără bariere pentru dezvoltarea afacerilor pe teritoriul ţărilor care produc mai mult de 40% din PIB-ul global.

Conținutul Acordului oferă răspunsul la întrebarea de ce, timp de mai mulţi ani, iniţiatorii lui au susținut că TTP este un nou tip de acord. Tocmai accentul pus pe transformarea mediului instituţional din ţările partenere, mai ales din lumea aflată în curs de dezvoltare, ne oferă o imagine asupra specificului cerinţelor investitorilor contemporani cu privire la calitatea climatului de afaceri şi juridic dintr-o ţară sau alta. Acest lucru se datorează faptului că 60% din comerțul mondial de astăzi (aproximativ 12 trilioane de dolari) este un comerţ din interiorul firmelor, adică între subunităţile unui sistem de producţie, ale cărui verigi sunt răspândite în diferite ţări.

Principiile de bază ale Acordului TTP

Încă din preambulul Acordului, părţile semnatare TTP declară că documentul a fost elaborat pe baza drepturilor și obligațiilor ce decurg din Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Ele recunosc, de asemenea, diferențele în dezvoltarea și diversificarea economiilor țărilor – participante la acord. Acest lucru presupune recunoașterea necesității perioadei de tranziție pentru fiecare țară slab dezvoltată.

Se proclamă sarcina de a consolida competitivitatea, inclusiv prin sprijinirea, promovarea, dezvoltarea și consolidarea lanțurilor regionale ale furnizorilor. Recunoscând faptul că întreprinderile din sectorul public pot „juca un rol legitim în economiile diferitelor țări membre”, autorii Acordului arată că atribuirea de avantaje neloiale pentru întreprinderile din sectorul public subminează comerțul echitabil, deschis și investițiile.

Părţile semnatare ale Acordului sunt hotărâte să creeze reguli ferme pentru întreprinderile din sectorul public, care încurajează alinierea la condițiile pentru sectorul privat, precum și practicile de afaceri clare și transparente.

Încă din preambulul acordului TTP, se afirmă intenția părților de a promova un nivel ridicat de protecție a mediului, consolidarea drepturilor muncii. Un principiu separat indică dorința de transparență a statului de drept, eliminarea mitei și a corupției în domeniul comerțului și investițiilor. Se recunoaşte importanța consolidării cooperării macroeconomice, inclusiv aspectele legate de cursul de schimb. Ultimul paragraf din preambul arată în mod clar că Acordul prevede extinderea parteneriatului prin introducerea şi a altor state sau teritorii vamale distincte, în scopul de a consolida în continuare integrarea economică regională și pentru crearea zonei de comerț liber în regiunea Asia-Pacific.

Articolul 1.1. Capitolul 1 prevede că părțile Acordului TTP, în conformitate cu articolul XXIV GATT din anul 1994 și cu Articolul V din GATS, creează o zonă de liber schimb, în conformitate cu dispozițiile Acordului. Părțile Acordului îşi recunosc reciproc drepturile și obligațiile existente, care decurg din apartenența lor la alte acorduri internaționale, inclusiv la acordul OMC. Acest principiu se aplică și obligațiilor și drepturilor existente între cel puțin doi membri ai TTP.

În cazul în care părțile cred că statutul de membru al TTP încalcă drepturile și obligațiile în ceea ce privește un alt membru al TTP, care rezultă dintr-un acord deja existent între acestea, acestea trebuie, în conformitate cu capitolul 28 din acordul TTP, să se consulte și să găsească o soluție acceptabilă. Este important de remarcat faptul că sintagma „nivel regional de guvernare” pentru țările cu un regim unitar, cum ar fi Brunei, Chile, Japonia, Noua Zeelandă, Singapore și Vietnam, nu se aplică. Pentru ceilalți membri ai TTP, Acordul se aplică în ceea ce privește provinciile și statele.

Exclusivități și scutiri comerciale

În condiţiile unui accent strategic pe crearea omogenităţii instituţionale a economiilor din ţările parteneriatului, o mare atenţie se acordă problemelor comerţului cu mărfuri.

Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate și accesul la piețe cu toate excepțiile de la regulile generale sunt descrise în detaliu.

Anexa 2-A „Regimul național și restricțiile la import și export” include informații privind scutirile de la clauza națiunii celei mai favorizate în diferite sectoare ale economiei din fiecare țară.

Iată câteva exemple:

– Canada își rezervă scutirea pentru exportul de lemn neprelucrat; exportul de pește neprelucrat; accizele la alcool pur; utilizarea navelor în cabotaj comercial (de coastă); comerțul și distribuția de vinuri și băuturi spirtoase interne.

– Chile îşi păstrează un anumit regim de import de maşini second-hand.

– În perioada de până la 1 ianuarie 2019, se menţin interdicția sau restricții asupra importurilor în Mexic de benzină și motorină, în conformitate cu legile din Mexic, haine și anvelope uzate, mașini uzate și șasiuri cu motor fix.

– Peru reglementează separat importul de îmbrăcăminte și încălțăminte folosite, mașini second-hand, motoare second-hand, piese de schimb şi anvelope uzate.

– Vietnamul a reușit să obțină dreptul de a interzice importul de mașini cu volan pe dreapta (inclusiv cele convertite la volanul pe dreapta, care au fost produse inițial cu volan pe stânga), cu excepția vehiculelor specializate cu volan pe dreapta, cum ar fi macarale, excavatoare, camioane, mașini de măturat străzi, camioane folosite la construcția de drumuri, autobuze școlare, mașini utilizate în aeroporturi, depozite şi încărcătoare portuare; piese utilizate exclusiv pentru vehicule cu volan pe dreapta, non-echipamente specializate; mașini mai vechi de cinci ani etc.

Buturuga tare: Legea Jones

La rândul lor, Statele Unite ale Americii au înregistrat o excepție de la regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru exportul tuturor tipurilor de lemn brut și pentru tot ceea ce se referă la măsurile cuprinse în Legea cu privire la comerţul flotei din SUA, din anul 1920, pe motiv că acțiunea se referă la legislația obligatorie la momentul aderării SUA la GATT (anul 1947) şi nu a fost modificată atunci, cu scopul de a reduce neconcordanţele cu partea a II-a a GATT din 1947. Un argument frapant pentru crearea unui „model de parteneriat din secolul 21”!

Dar la ce se referă Legea comerţului cu mărfuri din SUA sau Legea Jones?
Legea a fost adoptată la scurt timp după sfârșitul Primului Război Mondial și a avut un caracter protecționist distinct, cu numeroase consideraţii care rezultă din problemele de securitate națională. Prima parte a Legii Jones afirmă că „în scopul apărării naționale și pentru creșterea corespunzătoare a comerţului extern şi intern al SUA, trebuie să avem o flotă comercială de cea mai înaltă calitate și o varietate de vase, suficientă pentru cea mai mare parte a comerțului și pentru a îndeplini funcţiile de nave auxiliare în timpul războiului și în situaţii de urgență. Flota trebuie să fie deținută și gestionată de către persoane fizice – cetățeni ai Statelor Unite ale Americii”. Se proclamă că „acesta trebuie să rămână scopul politicii Statelor Unite ale Americii, care trebuie să depună toate eforturile necesare pentru atingerea acestor obiective în dezvoltarea și întreținerea marinei comerciale. Ministrul Transporturilor se va ghida întotdeauna după obiectivele legii în formularea normelor și reglementărilor și gestionarea legilor de transport maritim.”

De fapt, Capitolul 27 este cunoscut sub numele de Jones Act şi reglementează transporturile de cabotaj (de coastă). Conform legii, este necesar ca toate mărfurile să fie transportate pe nave sub pavilion american, iar navele trebuie să aparţină cetățenilor Statelor Unite ale Americii. De asemenea, echipajul trebuie să fie format din cetățeni americani sau persoane cu rezidență permanentă în Statele Unite. Modificările aduse Legii Jones din 2006 au introdus o schimbare, prin care se reduce proporția membrilor echipajului – cetățeni americani trebuie să fie 75%. De asemenea, legea cere ca, atunci când se fac reparaţii, oţelul străin să nu depăşească 10% din greutatea navei. Această regulă împiedică efectuarea unor reparații majore în șantierele navale străine.

Principalul reproş adus legii este că e protecţionistă şi creşte costurile pentru deplasarea navelor între porturile SUA. Criticii susțin, de asemenea, că prevederea privind construcția de nave în SUA crește costurile. Din această cauză, constructorii de nave americani nu sunt competitivi la nivel global. În anul 2001, în SUA s-au construit doar 1% din navele comerciale mari din lume. Operatorii comerţului de cabotaj (de coastă) nu primesc niciun stimulent economic pentru a înnoi flota de nave comerciale.

Se remarcă, de asemenea, că flota comercială americană nu este competitivă pe piața mondială fiindcă navele sub pavilion american, construite în Statele Unite, cu un echipaj format din cetățeni americani, este imposibil să concureze cu navele aflate sub alte pavilioane și cu echipaje care primesc salarii semnificativ mai mici, decât marinarii americani. De asemenea, legea conduce la prețuri mai mari pentru mărfurile destinate pentru cetățenii americani din Hawaii, Alaska, Puerto Rico și Guam. Legea Jones a fost sprijinită de cei mai diferiţi preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii: de la Ronald Reagan, care a declarat în 1980 că administrația sa „nu va susține o legislație care ar pune în pericol interesele pe termen lung, prevăzute în Actul Jones”, Barack Obama, care a declarat, la 28 august 2008, că „Jones Act este o lege pe care se poate conta în domeniu”. De asemenea, el a promis să continue să excludă aspectele comerciale marine din acordurile comerciale internaționale.

O sută de ani – perioada de tranziţie la o piaţă liberă

Participanţii la Acordul TTP au lucrat enorm şi minuţios pentru stabilirea unor valori cantitative limită (contingente) pentru mărfurile sensibile din punct de vedere social şi politic, mai ales pentru produsele alimentare.

Nivelul taxelor în cadrul clauzei naţiunii celei mai favorizate, stabilit la 1 ianuarie 2010, este luat ca bază. Printr-o anexă separată, se stabileşte perioada de tranziţie şi volumul contingentelor de import în fiecare ţară a diverselor mărfuri din ţările membre ale Acordului TTP. America a stipulat pentru ea însăşi o perioadă de tranziţie pentru abolirea completă a taxelor în cadrul regimului clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru diferite categorii de mărfuri – de la 3 ani la 30-35 de ani. De exemplu, în cazul în care Australia va fi în măsură să aducă zahăr în Statele Unite, cota ei pentru anul 2016 va fi de 2075 de tone, în timp ce în anul 2021, această cotă creşte la 2407 tone.

Începând cu anul 2022, volumul exporturilor de zahăr australian în Statele Unite ale Americii în regim duty-free poate crește cu până la 3% pe an. Cotele la produsele lactate din Australia sugerează, de asemenea, o creștere.

În mod similar, se procedează şi cu cotele la importurile de brânzeturi din Canada în Statele Unite ale Americii. Cantitatea totală de brânză, pe care Canada o poate vinde fără taxe vamale în SUA poate creşte de la 3000 de tone în anul 2016, la 20.486 de tone până în anul 2035. Va creşte și cota Canadei pentru exportul de lapte praf degresat în Statele Unite, de la 2000 de tone, la 17.622 de tone, iar lapte praf integral, de la 667 tone, la 4552 tone, iaurt uscat și smântână – de la 2.083 tone la 14.226 de tone peste 19 ani, începând de la intrarea în vigoare a Acordului TTP.

Aceste exemple nu sunt atât de interesante prin cifrele specifice, cât mai ales prin esența abordării principiale din partea SUA și a partenerilor în cadrul negocierilor. Americanii şi-au demonstrat încă o dată tenacitatea conceptuală în apărarea intereselor piețelor și afacerilor lor sensibile. În ciuda faptului că SUA se află în sistemul GATT/OMC din 1947, adică de aproape 70 de ani, americanii consideră că este posibil să se stabilească o perioadă de tranziție pentru piața liberă pentru un număr de poziții pe o durată de 30-35 de ani.

Cu alte cuvinte, eliminarea barierelor protecționiste pe unele piețe agricole ar dura 100 de ani. Un secol întreg!

Acesta este un prim exemplu de abordare pragmatică a punerii în aplicare a principiilor generale ale comerțului liber. În ceea ce îi privește pe partenerii SUA din acest acord, este clar că interesele lor pe termen lung ţin seama de ieşirea şi de consolidarea poziţiilor pe unele fragmente foarte atractive de pe piaţa americană.

Japonia – între profitul comercial și tradiție spirituală

Tariful pentru importul de orez contingentat în Japonia este de 778%, iată o aberație greu de priceput de restul lumii de azi. Și totuși, niponii au perfectă dreptate. Măsurile de contingentare le aplică deci şi Japonia. De exemplu, ea limitează importul de produse din cereale (în special din grâu). Importul total pe cotă creşte în decurs de şase ani de la 15.000 la 22.500 de tone şi rămâne la acest nivel şi pe mai departe. Cotele se menţin şi la grăsimile alimentare, uleiuri, lapte praf, cacao degresată, gumă de mestecat și bomboane, cacao, cafea, ceai în amestec, aluat, ciocolată, zahăr din trestie și altele. Japonia importă fără taxe 770.000 tone de orez, din care 360.000 de tone de orez provin din SUA. Consumatorul mediu japonez plătește pe kilogramul de orez de cinci ori mai mult decât consumatorii din SUA. Cu toate acestea, fenomenul orezului pentru japonezi înseamnă mai mult decât un produs pentru consumul zilnic. Orezul este o componentă importantă a conceptului cultural al Japoniei. Se poate argumenta că elementele-cheie ale comportamentului social al culturii japoneze îşi au originea în cultivarea orezului. Asemenea însuşiri, cum ar fi tendinţa spre armonie, spre consens, sentimentul de interdependență s-au dezvoltat în mentalitatea poporului japonez în timpul procesului de cultivare intensivă în comun a orezului. De exemplu, utilizarea în comun a resurselor de apă – izvoarele de munte și râurile – au necesitat un nivel înalt de coordonare între vecini. În mod similar, însuşi procesul de cultivare a orezului a necesitat o înaltă responsabilitate comună prin acţiuni convenite liber, subordonate intereselor de grup. Nu este de mirare că guvernul japonez menţine o linie dură cu privire la problema cotelor de import pentru orez. Astăzi, tariful de import pentru orezul furnizat în afara cotelor de livrare este de 778%!

Am oferit doar câteva exemple pentru a înțelege cât de dificil va fi procesul de constituire a pieței de liber schimb din Pacific, unde America ar trebui să rămână vioara întâi. Este un document gândit pentru perspective îndepărtate, la care statele mici nici nu visează. Cunoscând strategia americană de până acum din cadrul TTP, putem înțelege de ce cu europenii va fi și mai greu pentru negocierile americanilor. După ce ambele tratate vor intra în vigoare, China, Rusia și lumea islamică vor rămâne deoparte, dacă nu vor agrea regulile convenite deja.
Iar Pax Americana va fi garantată un mileniu.

Toate acestea păreau că se îndreaptă neabătut spre finalitatea dorită de globaliști. Bomba a venit însă odată cu alegerea lui Trump în funcția de președinte al Statelor Unite, care a anunțat că în prima zi la Casa Albă va retrage SUA din Parteneriatul transpacific. Oare ce va urma?

Citiţi şi:

Secretele Acordului de Liber Schimb Transatlantic

Imperialismul economic american în mişcare disperată prin intermediul TTIP

25 de știri adevărate, care provin din surse independente verificate și care au fost cenzurate de agențiile de presă corporatiste (I)

 

yogaesoteric
26 noiembrie 2016