Unirea prin credință

Pe 24 ianuarie 1859, în urmă cu 167 de ani, clopotele bisericilor din Iași și București au răsunat la unison. Ele au anunțat momentul de grație dumnezeiască pentru neamul românesc: dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și Țării Românești.

Credința ortodoxă comună, ca un fir de aur spiritual țesut prin veacuri, a constituit liantul suprem între moldoveni și munteni. În multele localități rurale ale vremii, preoții erau păstori de suflete și adesea singurii cărturari, faruri de lumină într-un ocean de analfabetism. Ei au preluat misiunea sfântă de a educa, de a insufla patriotismul și de a pregăti terenul pentru o transformare monumentală. De la eforturile culturale și educaționale timpurii, de promovare a limbii române în timpul slujbelor, Biserica a evoluat către o implicare politică directă și decisivă.

În Divanurile ad-hoc din 1857, care au pregătit terenul unirii, mitropoliții au prezidat adunările consultative cu autoritate morală incontestabilă. În Moldova, Mitropolitul Sofronie Miclescu a deschis lucrările Divanului cu cuvinte memorabile, care răsună și astăzi ca un testament: „Unde-i turma, acolo-i și păstorul”. Prin metafora biblică, Mitropolitul a subliniat că Biserica nu poate sta deoparte când poporul său simte unitatea de origine, de sânge, de patrie, istorie și credință.

Sofronie a mobilizat clerul moldovenesc pentru a protesta împotriva fraudelor electorale din 1857 (ale caimacamului anti-unionist Vogoride) și a organizat slujbe Te Deum care au contopit inimile enoriașilor în rugăciune pentru unire. Când Cuza a fost ales la Iași, Mitropolitul Moldovei a proclamat alegerea și a chemat poporul la bucurie sfântă.

În Țara Românească, Mitropolitul Nifon Rusailă a jucat un rol la fel de hotărâtor. „Priviţi-vă, Domnilor, şi veţi vedea că toţi suntem români”, le-a spus Rusailă celor prezenți la Divanul ad-hoc de la București. În momentul solemn al alegerii lui Cuza de către Adunarea Electivă, Mitropolitul a pecetluit destinul națiunii printr-o rugăciune arzătoare: „Prinţul Cuza este unsul Tău şi pentru dânsul jurăm toţi că-l vom susţine”.

Nu doar ierarhii au purtat steagul unirii. Clerul inferior, preoții de mir, arhimandriții și călugării au fost râuri de credință și patriotism care au irigat fiecare colț al țării. Ei au fost adevărații ambasadori ai unității în inima poporului. Arhimandritul Neofit Scriban, cu scrierile sale luminoase precum „Unirea şi neunirea Principatelor Române”, a semănat sămânța unității în conștiințe. „O Românie, o Naţie, o Ortodoxie” se auzea în bisericile noastre. Melchisedec Ștefănescu, prin predici pline de zel, precum „Jertfă pentru Unirea Principatelor”, a mobilizat sufletele spre idealul comun. În mediul rural, preoții au citit proclamații, au organizat rugăciuni colective și au îndrumat enoriașii la vot.

Biserica a fost astfel ca o mamă care își adună fiii risipiți sub același acoperământ, în dorința de a vindeca rănile despărțirii cu balsamul credinței.

Fără această implicare profundă, fără vocea mitropoliților și zelul preoților, care au transpus idealul politic în rugăciune și acțiune sfântă, drumul spre Unire ar fi fost cu mult mai anevoios, dacă nu cumva imposibil. Clopotele trase triumfător la Iași și București după dubla alegere a lui Cuza au vestit evenimentul politic, dar și o victorie spirituală, o împlinire a voinței dumnezeiești.

Astăzi, când privim peste Prut spre frații noștri din Republica Moldova, lecția din 1859 strălucește ca o lumină vie. Limba, credința și tradițiile ne cheamă din nou la unitate.

Istoria ne învață că o astfel de unire nu se poate înfăptui doar prin tratate și diplomație. Ori printr-o conjunctură nefastă a implicării României în războiul din Ucraina. Ea va fi posibilă doar dacă Biserica Ortodoxă de pe ambele maluri ale Prutului va ridica din nou glasul păstoresc. Preoții și ierarhii din România și Basarabia, uniți în aceeași credință, pot fi acei păstori care adună turma risipită de istoria nedreaptă. Doar cu binecuvântarea lor, cu predici care să miște sufletele și cu rugăciuni comune, visul Marii Uniri se va împlini.

Căci, precum în 1859, unde turma a fost unită în credință, acolo a fost și biruința.

Citiţi şi:
Jurământul domnitorului Alexandru Ioan Cuza
Spre o renaștere ortodoxă?
Creștinismul – vocație a neamului nostru. Ce i-a răspuns martirul Mircea Vulcănescu cinicului Emil Cioran când acesta din urmă l-a întrebat unde ne sunt sfinții

yogaesoteric
11 februarie 2026