Universaliile iubirii în cuplu

de Emanuel Swedenborg

Tabloul simţurilor în iubirea în cuplu

Dacă am vrea să adâncim dezbaterea şi să discutăm despre iubirea în cuplu în toată complexitatea ei, dacă am vrea să ne oprim pe rând şi să luăm în considerare toate conexiunile şi toate multiplele ei aspecte, ar trebui să nu mai punem capăt niciodată acestei lucrări; căci, oricât de multe lucruri am putea spune, nu vom ajunge niciodată să afirmăm că am spus totul.

Trebuie deci ştiut mai întâi că fiecărei specii de iubire îi corespunde un anumit simţ, după cum fiecăruia dintre simţurile noastre îi corespunde un anumit fel de iubire care îi este propriu.

Vederea este simţul prin care iubirea percepe formele pentru plăcerea de a admira, iar bucuria acestui tip de iubire este dată de ordine, de simetrie şi de frumuseţe. Auzul este simţul prin care iubirea percepe sunetele pentru plăcerea de a asculta, iar bucuria acestui tip de iubire se află în melodicitatea acordurilor muzicale şi în farmecele armoniei. Mirosul este simţul prin care iubirea caută în ambianţă raporturile care o pot satisface, iar mulţumirea ei se află în răspândirea de miresme plăcute şi în delicateţea parfumurilor. Gustul este simţul prin care iubirea veghează la menţinerea vieţii noastre, punând în acord mijloacele care o desfată cu cele care o conservă; satisfacţia acestui tip de iubire se află în banchete, în fineţea mâncărurilor şi în alegerea hranei. Pipăitul este simţul propriu al acelui tip de iubire care caută să distingă în diferitele obiecte neajunsurile fiecăruia sau raporturile lor cu celelalte obiecte, pentru a le respinge sau pentru a şi le însuşi, iar satisfacţia ei, în acest caz infinit superioară tuturor celorlalte, constă în senzaţiile delicioase, în înfiorarea care produce în toate părticelele corpului nostru un sentiment de intensă plăcere; aceste senzaţii, filtrate prin ţesătura subtilă de legături nervoase în care Creatorul a învelit suprafaţa organelor noastre, devenite prin acest fapt încă şi mai subtile, pătrund până în adâncul sufletului nostru. Prin capacitatea sa de a prelua cu acuitate tot ce-i vine din partea simţurilor, sufletul îşi impune puterea, îşi subordonează toate celelalte senzaţii şi determină în câteva clipe convulsiunile naturii şi frisoanele plăcerii.

Acesta este tabloul simţurilor în iubirea în cuplu, tablou a cărui completare şi înfrumuseţare o las pe seama îndrăgostiţilor. Aşa se prezintă corespondenţa dintre înclinaţiile şi dorinţele noastre şi simţurile care le sunt proprii. În sfârşit, acesta este singurul astru călăuzitor care ne poate conduce către Adevăr şi către cunoaşterea de noi înşine, ajutându-ne să urcăm până la izvorul prim al pasiunilor noastre. Iubirea în cuplu este Binele suprem în asemenea măsură, încât suntem siliţi să-i recunoaştem superioritatea până şi în rugăciunile pe care le adresăm Divinităţii pentru ca durata ei să fie cât mai lungă.

Există oare vreo stare pe pământ pe care fericirea iubirii să nu o întreacă în intensitate?

Regii înşişi, se bucură ei oare cu adevărat de satisfacţiile regalităţii? Sclavi încă din leagăn ai unor ceremonialuri trufaşe, cărora vanitatea le înalţă măreţia la dimensiunile unui adevărat eşafod, chinuiţi în copilărie şi înşelaţi mereu la vârstele maturităţii, îmbătaţi de tămâia cădelniţărilor de tot felul, obosiţi, descurajaţi şi dezgustaţi de viaţă, regii duc cu ei în mormânt nu atât dorinţa de a mai trăi, cât regretul de a fi trăit. Şi ce aţi regreta voi, monarhi fără putere, care răsuflaţi încă de la naştere răsuflarea minciunii de pe buzele curtenilor voştri? Ce aţi avea de regretat, sclavi încoronaţi? Un sceptru, adesea putrezit în
mâinile voastre corupte din cauza ignoranţei miniştrilor şi a neruşinării favoriţilor voştri?

Ce aţi avea de regretat chiar şi voi, regi înţelepţi şi generoşi, principi prieteni ai omenirii, voi care, după ce aţi străpuns norul de iluzii care vă înconjoară pentru a vă recunoaşte obligaţiile şi datoriile, nu găsiţi dincolo de el decât o mare greutate care vă subjugă, o povară care vă covârşeşte şi care, în ciuda onorurilor de care vă bucuraţi, vă sileşte să vă detestaţi până şi gloria, datorită sângelui a cărui revărsare a provocat-o?

Care este deci omul care, mulţumit de soarta sa, ar dori  să-şi vadă perpetuată starea aceasta de mulţumire până în ultima clipă a vieţii? Mai mult încă, cine ar vrea să-şi vadă prelungită această stare până la sfârşitul timpurilor? Nu există aşadar nimic în afară de iubirea în cuplu care să ne poată da ideea unei fericiri inepuizabile. Doar iubirea în cuplu, aşa cum ar trebui ea să fie, este în stare să facă suportabilă ideea eternităţii; căci, nedeterminată şi nedefinită ca şi eternitatea, doar iubirea în cuplu poate face faţă imensităţii deziluziilor noastre şi golului din inimile noastre.

Separarea fiinţelor vii în două sexe se confirmă şi prin relaţiile dintre ele, ca şi prin distanţa între calităţile proprii fiecărui sex.
Bărbatul este aspru, dur şi nestăpânit în comportament, iar la femei el apreciază blândeţea, eleganţa şi cuminţenia. La bărbat, muşchii mai încordaţi, arterele mai viguroase, tenul mai palid vădesc o alcătuire mai completă, mai bine articulată şi mai nervoasă. Cu toate acestea, spre ce i se îndreaptă privirile pentru a căuta şi a regăsi frumuseţea, dacă nu spre femeie?

Să observăm şi să studiem înclinaţiile celor două sexe, începând chiar cu privirile nevinovate ale copilăriei. Vom recunoaşte mereu vioiciunea, neastâmpărul şi forţa la unul dintre sexe, subjugate, dominate şi conduse de candoarea, slăbiciunea şi gingăşia celuilalt sex, cu toate că în privirile copiilor nu răzbate decât promisiunea principiului care se va dezvolta mai târziu. Un băiat de şapte ani se va înfrunta şi se va certa cu semenii lui, ba chiar le va face rău dacă i-ar sta în puteri, dar va ceda în faţa unei fete de aceeaşi vârstă, care ar avea încă şi mai puţină putere să i se împotrivească; este ca şi cum armonia destinată să aducă fericirea celor două sexe ar fi prima lecţie trăită de instinctul lui.

Este dincolo de orice îndoială faptul că plăcerile iubirii în cuplu, în măsura în care presupun trăiri interioare, ţin de orizontul spiritualităţii tot atât cât şi capacitatea noastră de înţelegere, voinţa şi ideile noastre; şi, întrucât este la fel de evident că sufletul nostru împarte cu această spiritualitate beţia fecundării, nu putem şi nu trebuie să o privim ca fiind neutră şi pasivă în procesul reproducerii speţei noastre. Doar prin intervenţia spiritualităţii împărtăşite de cei doi iubiţi ia naştere o nouă substanţă, asemănătoare în întregime sau în parte cu ea şi care poartă cu sine mişcarea, căldura şi viaţa, revărsând-o apoi în rodul iubirii.

În sfârşit, Voinţa Creatorului a fost ca, aşezând fericirea perfectă în legăturile iubirii în cuplu, să sădească în adâncul inimilor noastre dorinţele, înclinaţiile şi tendinţele care vădesc în noi nevoia de a iubi şi confirmă deopotrivă necesitatea de a ne uni, fie pe pământ, când Dumnezeu ne îngăduie să ne întâlnim cu obiectul iubirii noastre, care ne aşteaptă, fie în diferitele lumi subtile care ne rămân de străbătut, atunci când nu am avut fericirea de a-l fi întâlnit pe pământ.

Dreptatea, înţelepciunea şi adevărul nu au decât un singur izvor, pe când eroarea şi minciuna au mii de izvoare

Într-o zi, pe când eram cufundat în meditaţie asupra tainelor care îmi fuseseră revelate, m-am văzut întrerupt de un zgomot subteran şi am vrut să-i înţeleg cauza. Am ieşit afară şi, îndreptându-mi privirile spre Cer, am încercat mai întâi să aflu dacă zgomotul pe care tocmai îl auzeam nu era pentru mine un nou avertisment. Nişte glasuri care păreau să iasă din măruntaiele pământului m-au atras pe marginea unei prăpăstii a cărei adâncime nu o puteam bănui. Îmboldit de curiozitate, am coborât o vreme până ce am auzit mai multe voci care strigau:
–O, cât suntem de drepţi! O, cât suntem de învăţaţi! O, cât suntem de înţelepţi!
Dorinţa de a-i vedea pe aceşti corifei ai dreptăţii, ai erudiţiei şi ai înţelepciunii m-a îmboldit să înaintez până la ei. Şi ce am văzut? Arbori desfrunziţi, grote, caverne, vizuini cum sunt cele în care se ascund fiarele sălbatice din ţinuturi nelocuite de oameni.
Şi ce mi-a mai fost dat să aud? Sentinţe nedrepte, toate erorile datorate ignoranţei şi superstiţiei, toate nebuniile, toate aiurelile, toate sacrilegiile.
Pentru a mă lămuri pe deplin de sminteala acestor oameni, m-am adresat unuia dintre cei care îşi proslăviseră atotştiinţa, spunându-i:
–N-aş putea discuta cu voi ca să învăţ câte ceva?
–Cu plăcere, mi-a răspuns omul locului, nu există nimic care să poată depăşi cuprinderea cunoaşterii şi amploarea luminilor noastre.
–În acest caz, am reluat eu, lămuriţi-mă dacă este cu putinţă să devii fericit prin venerarea Divinităţii.
–Trebuie să începem, continuă interlocutorul meu, prin a diviza şi a subdiviza chestiunea.
Mai întâi trebuie să ştim dacă există o venerare a Divinităţii, apoi trebuie dovedită existenţa fericirii. În al treilea rând, dacă admitem că există o venerare a lui Dumnezeu,  trebuie să excludem toate celelalte ipoteze posibile. În al patrulea rând, să ne întrebăm dacă, pentru a exista fericirea, mai este loc pentru suferinţă şi pentru plăcere. A cincea întrebare este dacă, pentru ca fericirea să fie perpetuată în veşnicie, este nevoie să ne asigurăm nişte plăceri nemuritoare.
Savantul era pe cale să adauge noi diviziuni la cele deja enunţate dar, temându-mă să nu mă pierd în vălmăşagul raţionamentelor lui, l-am întrerupt rugându-l să le scurteze şi să le
trateze mai multe la un loc adunându-şi ideile, ca să nu mă întorc pe pământ fără să fi învăţat nimic.
–Cât timp, m-a întrebat interlocutorul meu, cât timp ai la dispoziţie pentru a ne asculta?
–Dar cât timp vă trebuie, i-am răspuns eu, ca să-mi daţi un răspuns la întrebarea mea?
–Dacă ne-am aduna cu toţii, reluă el, ne trebuie, ca să-ţi dăm satisfacţie şi să-ţi lămurim toate îndoielile, cel puţin o sută de ani.
–O, smintiţilor, le-am replicat cu milă, ce altceva este ştiinţa voastră decât o nebunie izvorâtă din orgoliu şi din vanitate? Aţi contestat până acum venerarea Fiinţei supreme şi vă mai trebuie încă un secol doar pentru a-i dezbate necesitatea? Dacă tot ceea ce se află în jurul vostru vă seamănă, atunci nu-mi rămâne decât să fug de nebunia ştiinţei voastre, de nelegiuirea drepţilor voştri şi de netrebnicia înţelepţilor voştri!

La aceste cuvinte ale mele, i-a cuprins imediat furia. Am luat-o la fugă, înspăimântat să nu ajung victimă a turbării lor, când iată că a apărut dintr-o dată îngerul meu şi, printr-o singură privire, a întors împotriva lor propriile lor porniri violente. O nouă prăpastie s-a deschis în fundul prăpastiei lor şi i-am pierdut din vedere.

Aducând mulţumiri îngerului care îmi sărise în ajutor atât de prompt, i-am mărturisit marea mea uimire în legătură cu ceea ce tocmai văzusem şi auzisem. Îngerul mi-a răspuns:
–O, fiule, ai văzut tu oare altceva decât ceea ce poţi vedea zilnic printre locuitorii lumii tale? Ce sunt în lumea voastră oamenii socotiţi drepţi, savanţi şi înţelepţi? Dreptatea, înţelepciunea şi adevărul nu au decât un singur izvor, pe când eroarea şi minciuna au mii de izvoare. Câţi sunt cei care se vor dezice astăzi de părerile lor, ca să adopte doctrina pe care ai învăţat-o de la noi? Câţi sunt cei care vor sacrifica fie şi numai una dintre prejudecăţile lor, în schimbul principiilor pe care vii să le propui? Câţi sunt, o, fiule, aceia care te-au crezut când le-ai vorbit? Nu au socotit oare semenii tăi înţelepciunea cu care le vorbeai drept o nebunie, iar luminile pe care le-ai primit de la noi drept aiureli ale unei imaginaţii rătăcite sau visuri smintite ale unui nebun? Chiar şi dacă ai avea harul de a face minuni şi tot nu vei reuşi să-i convingi, dacă cel Veşnic nu le va deschide inima către Adevăr.

Dar, pentru a face acest gest, cel Veşnic este îndreptăţit să aştepte din partea lor un semn că doresc să cunoască Adevărul.
Du-te, întoarce-te pe pământ pentru a păstra vie sămânţa Adevărului printre oameni, fiindcă din ei se vor naşte copii care nu vor semăna părinţilor lor.

Fragment din cap. al X-lea din cartea Despre iubirea în cuplu, de Emanuel Swedenborg, apărută la editura Firul Ariadnei

Citiţi şi:

Alegerile conştiente ale sufletului determină reuşita relaţiei de cuplu (1)

Iubirea îşi are Binele drept principiu şi Adevărul drept ţintă

yogaesoteric
noiembrie 2010