„Utopia queer” (II): Reformarea sexuală a omenirii
Rămăsesem cu povestea, în partea I, la Republica de la Weimar, descrisă azi ca paradisul furat, locul de joacă zburdalnică al tuturor dorințelor, care a fost distrus cu brutalitate de naziști. Asta fără a se face vreo precizare că anumite aspecte ale acelei „utopii queer” ar fi, dimpotrivă, distopice și fără nicio considerație pentru sensibilitățile și tradițiile majorității, care condamnă nazismul, fără a îmbrățișa, însă, atmosfera Berlinului interbelic.
În ciuda impresiei care se creează insistent, cele două extreme nu sunt singurele opțiuni, fapt dovedit de cea mai mare parte din istoria umanității.
Profesorul Gordon: nazismul nu are nici în clin, nici în mânecă
Ne-am obișnuit deja cu postări din partea activiștilor curcubeului care acuză de „hate speech” și chiar de „nazism” pe oricine are o altă părere sau critică, oricât de palid, mișcarea ‒ aluzia fiind, poate, tocmai la evenimentele din anii treizeci pe care le-am relatat în partea I.
Lăsând la o parte orice alt contraargument juridic, istoric sau de bun-simț la asemenea caracterizări, este important să fie spus că însuși profesorul american Mel Gordon, expertul perioadei, despre ale cărui eforturi de recuperare și diseminare a atmosferei Berlinului acelor ani și de reconstituire a operei lui Hirschfeld am vorbit în prima parte a articolului, spunea că, în ciuda unei potențiale impresii contrare, apariția nazismului nu a avut nimic de-a face cu excesele „culturale” ale Republicii de la Weimar.
Dimpotrivă, Gordon este convins că detaliile pe care le oferă în volumul său, Voluptous Panic, despre ceea ce mulți ar considera extrema depravare sexuală în Berlinul acelor ani, vor funcționa ca un argument taman împotriva ideii că nazismul a fost o formă de represalii la adresa „progresismului” epocii.
Gordon spune:
„Pentru mine, a fost important să demonstrez că ideea că această decadență duce la fascism este falsă. Asta este o ecuație americană, foarte puritană, cum că, dacă te simți bine, urmează o pedeapsă teribilă. Istoric și faptic, nu este adevărat. La vremea respectivă, nimeni nu a făcut legătura [între nazism și edenul sexual berlinez] și niciun istoric nu a demonstrat după aceea că această legătură ar fi existat”.
Așadar, înțeleg de la expertul Gordon că studenții naziști nu au atacat institutul lui Hirschfeld pentru că ar fi fost dezgustați de ce se petrecea acolo.
Ideologii împletite
În aceste condiții, nu-mi rămâne decât să presupun că naziștii găseau în Institutul de Sexologie o expresie a unei politici rivale ‒ pentru că, așa cum spuneam în partea I, principala țintă a atacurilor lor era, în acea perioadă, literatura socialistă și comunistă.
Când colo, într-un articol publicat în 2023 în jurnalul progresist Left Voice, Nathaniel Flakin (jurnalist și istoric, autor al volumului Revolutionary Berlin) spune că există o legătură istorică între comunism și „cultura queer”:
„Dar naziștii aveau un alt motiv să urască Institutul de Sexologie. Vila era un cuib de activități comuniste secrete ‒ loc de întrunire nu doar pentru cei Roz, ci și pentru Roșii.”
Și, mai departe, într-un argument tip „nu e adevărat, dar ce mă bucur că e”, Flakin spune:
„A ne aduce aminte de această lungă istorie [a institutului lui Hirschfeld] este important astăzi, când ne confruntăm cu homofobia și transfobia. Teoriile conspirației, pe care le împrăștie unii, cum că persoanele trans ar face parte dintr-un sumbru complot «al marxismului cultural» de a distruge civilizația, sunt ridicole. Cu toate astea, este posibil să existe aici un sâmbure de adevăr: atât mișcarea queer, cât și comunismul urmăresc să răstoarne ierarhiile patriarhale ale capitalismului și să creeze o societate în care suntem toți liberi și egali”.
Flakin continuă cu un omagiu adus lui Leon Troțki și, apoi, conchide:
„Vila lui Hirschfeld din Tiergarten ne amintește cât de împletite au fost și mai sunt aceste două mișcări de eliberare. Comuniștii din anii douăzeci nu erau o avangardă doar în politică, ci și în pictură, muzică și sexualitate. Contrarevoluția lui Stalin este cea care a întrerupt acest potențial de emancipare.”
Under the rainbow
Un foarte bun punct de la care să fac un salt peste ani și să pic, în arc, la celălalt capăt al curcubeului, în zilele noastre, unde întâlnim moștenirea lui Magnus Hirschfeld la fiecare pas. Pe drumul dintre Weimar și lumea de azi, însă, nu pot trece peste câteva repere importante fără să le notez.
De exemplu, Harry Benjamin, care a produs, în 1966, „scara orientărilor sexuale” care-i poartă numele, a fost studentul lui Hirschfeld la Berlin. Ajuns în SUA, Benjamin a fost medicul curant al Christinei Jorgensen, prima persoană care a adus „schimbarea de sex” la cunoștința de masă a publicului american.
Se pare că povestea lui Jorgensen a inflamat în asemenea măsură imaginația unui anume Ed Gein, încât el a procedat la croirea unui „costum de femeie” (din resturi de cadavre dezgropate din cimitirul local, dar și, când a rămas fără gropi, din resturile propriilor victime), devenind, cu această ocazie, nu doar criminal în serie, dar și sursa de inspirație pentru personajul Norman Bates din celebrul film al lui Hitchcock, Psycho, și, mai târziu, pentru Hannibal Lecter, protagonistul romanului Tăcerea mieilor, interpretat de Anthony Hopkins în celebra ecranizare.
Scuzați de paranteză; revin la studentul lui Hirschfeld, Harry Benjamin, care a înființat o organizație a terapeuților pro-trans, Harry Benjamin International Gender Dysphoria Association (HBIGDA). În 2007, după ce „disforia de gen” a fost redefinită de OMS ca „transsexualitate”, organizația și-a schimbat numele în World Professional Association for Transgender Health (WPATH).
Alt erou al științei
Scara lui Benjamin este asemănătoare cu cea produsă, la începutul anilor cincizeci, de „părintele revoluției sexuale”, sexologul american Alfred Kinsey, considerat și el un urmaș al lui Hirschfeld, și cu care Benjamin a colaborat.
În celebrele lui studii, care au produs schimbări enorme în societatea occidentală, Alfred Kinsey susținea că a descoperit ‒ urmare cercetărilor sale, finanțate de Fundația Rockefeller și întreprinse cu excesiv sârg inclusiv pe propria persoană (până la auto-castrare) ‒ că, în ciuda eventualelor aparențe de decență, foarte mulți oameni se comportă într-o desconsiderare nărăvașă a oricărei restricții de „gen” ‒ nu mai zic de sex, mariaj, vârstă, dacă nu și regn.
Statisticile lui arătau un număr mai mare de homosexuali și bisexuali în rândurile americanilor decât o fac chiar și studiile moderne.
Între timp, metodele de cercetare și concluziile lui Kinsey au fost contestate până la desființare. Pe lângă faptul că extrapola nepermis la scara întregii populații concluzii trase din sondaje în care cei intervievați erau, preponderent, deținuți, prostituate și homosexuali, Kinsey a colectat și date despre „sexualitatea” copiilor cu vârste între 2 luni și 15 ani. El raporta 300 de subiecți copii și susținea că a obținut informațiile din „amintiri din copilărie”, „de la profesori și părinți”, precum și de la 9 pedofili.
Au trecut 40 de ani până să se sesizeze cineva că, poate, ceva este în neregulă. Azi, există suspiciuni că Kinsey plătea pedofili să urmărească „numărul de orgasme” înregistrate de copii în vârstă de doar câteva luni (vezi mai ales cărțile lui Judith A. Reisman pe subiect).
Institutul Kinsey (care există și azi, la Universitatea Indiana) spune că, de fapt, „marele om de știință” nu a avut decât o singură sursă pentru toate aceste statistici, un singur pedofil, care, oricum, culesese datele cu mult, mult înainte să-l cunoască pe Kinsey.
Wikipedia spune că, recent (2023), statul Indiana a interzis susținerea acestui institut din bani publici.
Clinica GIDS Tavistock
Ajunși în contemporaneitate, „chirurgia care afirmă identitatea de gen” este la ordinea zilei. Iar instituția poate cel mai îndreptățită la titlul de succesoare a Institutului de Sexologie al lui Hirschfeld este Clinica pentru copii Tavistock (Gender Identity Development Service for Children, GIDS).
GIDS a fost înființată în 1989 ca moștenitoare a unei ilustre instituții psihiatrice, Institutul Tavistock, despre care nu avem loc să scriem.
În 2009, GIDS a devenit serviciu național în Marea Britanie; în 2011, clinica a adoptat tactica „intervenției rapide, un protocol care coboară vârsta de la care copiii pot primi medicamente de blocarea pubertății de la 16 la 12 ani”; iar, începând cu 2016, școlile și grupurile de activism puteau trimite direct copii la clinică (toate astea potrivit The Guardian).
Financial Times scria că, pe durata sa de funcționare, clinica GIDS a prescris tratamente de blocarea pubertății pentru mai mult de o mie de copii, mulți sub 16 ani, „care își puneau sub semnul întrebării identitatea de gen”.
Alte surse pun cifra copiilor tratați de disforie de gen la Tavistock la 9.000, cu mențiunea că „există temeri că sute de persoane sub vârsta de 17 ani au fost împinse să ia hormoni pentru blocarea pubertății prea în grabă, fără o terapie adecvată în prealabil”.
Rapoarte tragice
Un raport despre GIDS, întocmit în 2022 de pediatrul-șef al serviciului național de sănătate din Marea Britanie (NHS) a subliniat că, „în multe cazuri nu a existat o discuție deschisă” despre natura „incongruenței de gen” suferite de tinerii pacienți, pentru a se determina „dacă este un fenomen inerent și inflexibil, pentru care tranziția este cea mai bună opțiune pentru ființa respectivă, sau un răspuns mai fluid și trecător la o serie de factori de dezvoltare, sociali și psihologici”.
Altfel spus, dacă nu cumva unii copii nu se uitaseră prea mult pe TikTok și avuseseră de-a face cu adulți adepți ai ideologiei de gen.
Articolul din Financial Times introduce o carte (intitulată Time to Think – E timpul să ne gândim) scrisă pe subiect de o jurnalistă de la BBC, Hannah Barnes, care spune că, „treptat, [clinica] a devenit un fel de bandă rulantă pentru medicamente de blocarea pubertății, primul pas spre hormoni de schimbare de sex și, în fine, chirurgie drastică”.
Această accelerare ar fi fost motivată, în opinia autoarei, în primul rând de bani ‒ dar și de „creșterea rapidă a cererii” (de la 50 de cazuri pe an în 2007 la câteva mii pe an în 2022).
Hannah Barnes arată și „cât de șocant de puține probe existau despre ce tratamente funcționează ‒ studiile citate făceau trimitere la eșantioane minuscule ‒ și cât de puțin interes exista pentru colectarea de noi date. Nici măcar nu se știe câți oameni încearcă să inverseze procesul (detransition)”.
O fostă pacientă, Keira Bell, care a primit tratament de blocarea pubertății la 16 ani, urmat de extirparea chirurgicală a sânilor, și acum regretă, a dat GIDS în judecată sub acuzația că, la acea vârstă, nu își putuse da consimțământul în mod valabil. Întreaga saga judiciară are propria pagină pe Wikipedia.
Într-o primă instanță, Curtea Supremă a Marii Britanii a spus că, pentru copii de 16 ani și mai mici, medicii ar fi necesar să ceară autorizarea instanțelor înainte de a proceda la „intervenții clinice cu rezultate pe termen lung”. Clinica Tavistock și alte organizații „gender-variant și pro-trans” au protestat, spunând că această decizie constituie „o lovitură potențial devastatoare pentru copiii trans sub 16 ani” și „o trădare la adresa tinerilor trans”. Bell a pierdut în apel.
GIDS a fost închisă în aprilie 2024, urmând să fie înlocuită, în timp, cu opt clinici locale în diferite orașe din Anglia. Între timp, proliferează serviciile private.
Am visat, s-a petrecut!
Așa cum arătam în partea I, Hirschfeld nu s-a rezumat la „schimbare de sex”, ci a avut teorii și activități mult mai vaste, inclusiv în ce privește „maternitatea” (adică avortul), căsătoria, familia și alte preocupări, unele cu tentă eugenică, din zona controlului populației.
În 1921, Hirschfeld a organizat Primul Congres pentru Reformă Sexuală, care a dus la înființarea Ligii Mondiale pentru Reformă Sexuală (World League for Sexual Reform), organizație care nu se ocupa doar de sexul unor persoane, ci de al tuturor persoanelor, că voiau ele sau nu să fie reformate, și includea o lungă listă de preocupări devenite azi foarte familiare: „egalitatea economică, politică și sexuală între bărbați și femei”, „secularizare și reformarea legilor privind căsătoria și divorțul”, „controlul nașterilor, cu promovarea nașterii voluntare și responsabile”, „selectarea eugenică a nașterilor”, „înțelegerea rațională a persoanelor intersex și a homosexualilor”, „reforme pentru eliminarea pericolelor prostituției” etc.
Astăzi, Liga nu mai există, dar ea a fost înlocuită de o puzderie de ONG-uri, grupuri, grupulețe și activiști. Cu contribuția acestora ‒ dar și a multor instituții publice ‒ de aceste politici se ocupă OMS și ONU, printre alte organizații inter- și transnaționale, la un nivel pe care Hirschfeld nici n-ar fi îndrăznit să-l viseze.
„Incongruența de gen”
Trecând de la GIDS la instituțiile internaționale, menționez că, în 2018, OMS și-a modificat manualul de diagnostice, scoțând din lista bolilor psihice „incongruența de gen” (termen care îl înlocuise pe cel de „transsexualism”, care, la rândul lui, înlocuise „disforia de gen”, și care descrie situația că o persoană se percepe a fi de „alt sex” decât cel cu care s-a născut) și trecând-o la capitolul „sănătate sexuală”, despre care citim atât de mult în documentele globalismului, inclusiv în Agenda 2030.
Un raport publicat de Journal of Mental Health and Clinical Psychology arată că modificarea este văzută ca încă un pas (salutar) spre depatologizarea completă a transsexualității, urmând, în timp, aceeași traiectorie ca homosexualitatea.
Manualul de diagnostic al OMS (International Classification of Diseases) este un îndrumar respectat de întreaga comunitate medicală internațională. Imediat după anunț, activiștii trans au clamat victoria, deși reprezentanții OMS au avut grijă să sublinieze că modificarea nu este doar rezultatul lobby-ului acestor organizații, ci și al „probelor științifice”.
Politici queer și trans ‒ volens nolens
OMS nu e singură în eforturile sale. Alte organizații internaționale se ocupă și ele intens de domeniu.
Potrivit unui alt raport recent publicat de C-Fam, Comisia ONU pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor (Committee on the Elimination of Discrimination Against Women ‒ CEDAW), care se ocupă și de promovarea avortului, după cum se va vedea mai jos, a dat instrucțiuni mai multor țări să-și adapteze legislația la noile politici pro-trans venite de la centru.
Malaezia, de exemplu, a primit instrucțiuni explicite să interzică discriminarea bazată pe orientare sexuală și „identitate de gen”; Estonia, să pună la dispoziție un sistem de sănătate adecvat pentru „afirmarea genului”, cu eliminarea discriminării și stigmatizării; Italia, să „promoveze în media limbajul atent la identitatea de gen” și să „tragă la răspundere platformele media virtuale pentru limbajul folosit de utilizatori” care încalcă aceste „sensibilități”.
Good cop, bad cop
În iunie 2024, guvernul SUA a anunțat că își „aduce la zi interpretarea privind Pactul internațional pentru drepturile civile și politice……. unul dintre tratatele cheie care obligă națiunile să respecte libertățile universale. Începând de acum, Statele Unite consideră orientarea sexuală și identitatea de gen ca garantate de acest Pact. Drepturile LGBTQI+ sunt drepturi ale omului. Guvernul nostru are răspunderea de a le apăra și a le promova ‒ aici și peste tot în lume”.
În august 2023, Banca Mondială anunța că legislația anti-homosexualitate din Uganda „contrazice valorile World Bank Group”, motiv pentru care, pentru finanțările deja existente (bani folosiți mai ales pentru ajutorarea populației afectate de foamete), Banca urma să se asigure că proiectele vor fi implementate cu „protejarea minorităților sexuale și de gen”, orice alte noi finanțări urmând să fie suspendate până la noi ordine (adică până la abrogarea legislației ofensatoare).
Avorturi nelimitate sau „sănătatea sexuală și reproductivă”
Pe tema avortului, OMS a publicat în 2022 un îndrumar potrivit cu care avortul ar trebui să fie legal în orice stadiu al sarcinii, cu limitarea dreptului medicilor de a se opune din motive de conștiință.
Potrivit unui raport publicat de C-Fam, dintre cei 121 de experți consultați de OMS la dezvoltarea îndrumarului, mai mult de 80 erau activiști pro-avort, plătiți de organizații pro-avort.
Tot C-Fam a publicat, acum câteva săptămâni, un raport potrivit cu care delegații și jurnaliștii pro-avort la Summit-ul ONU pentru Viitor au recunoscut că au introdus limbaj codificat, cum ar fi „sănătate sexuală și reproductivă”, în toate politicile ONU, pentru a primi mai multe fonduri și pentru a promova avortul și politicile medicale legate de „identitatea de gen”.
Acest limbaj eufemistic face lupta tot mai dificilă pentru țările care urmăresc să apere „valorile familiei tradiționale”, pentru că noua terminologie „nu doar schimbă conversația, dar pune presiune pe entități să-și adapteze politicile, reflectând modificarea normelor la scară globală”.
Reamintesc, în context, că Pactul pentru Viitor, semnat recent inclusiv de România, conține (Acțiunea 8) asumarea răspunderii pentru „a asigura accesul universal la sănătate sexuală și reproductivă și drepturi reproductive” și „eliminarea urgentă a tuturor barierelor legale, sociale și economice care stau în calea egalității de gen”.
Acțiunea 34, care vorbește despre „dezvoltarea socio-economică a copiilor și tinerilor”, cere țărilor să-și accelereze eforturile de a asigura „cel mai înalt standard de sănătate fizică și psiho-emoțională, inclusiv imunizare, vaccinare și sănătate sexuală și reproductivă”.
ONU pregătește un nou tratat (obligatoriu) privind dreptul la dezvoltare, tratat care conține obligația statelor de a asigura „sănătatea sexuală și reproductivă și drepturile reproductive”.
Potrivit unui comentator, multe țări „în curs de dezvoltare” (adică ceea ce se cheamă „Sudul global”) consideră „acest limbaj Noul Colonialism: drept la avort, drepturi pentru homosexuali / transgender și drepturi sexuale pentru copii”.
Unde adaptarea nu are loc de bună voie, se dau și ordine directe. Potrivit unui alt raport recent publicat de C-Fam, comisia ONU pentru drepturile femeilor, CEDAW, a dat instrucțiuni Braziliei să „legalizeze avorturile, să le decriminalizeze în toate cazurile și să elimine orice bariere, inclusiv obiecțiile de conștiință din partea medicilor”; Kuweitului ‒ „să elimine orice condiție privind aprobarea prealabilă de către o comisie de medici și consimțământul tatălui” etc.
Misterioasele surse de finanțare rămân misterioase
Apropo de care inserez informația că ONU se opune transparenței surselor de finanțare a ONG-urilor pro-curcubeu. C-Fam comentează că, potrivit unui raport emis sub egida ONU în 2024, „legile care impun ONG-urilor să declare cine le finanțează din străinătate încalcă «dreptul la liberă exprimare și la asociere și întrunire pașnică» al persoanelor homosexuale / transgender……. [G]rupurile homosexuale / transgender sunt nepopulare politic în cele mai multe țări și nu primesc fonduri la nivel local. Ele au nevoie de bani de la guvernele și instituțiile occidentale ca să existe. Raportul ONU subliniază că termenul «agent străin» are «conotații stigmatizante, sugerând că grupurile LGBT reprezintă o amenințare străină la adresa Statului»”.
„Munca sexuală” este o muncă la fel ca oricare alta
În fine, nu pot să închei o trecere în revistă a moștenirii Republicii de la Weimar fără să menționez prostituția, și ea un subiect pe agenda ONU.
În iunie 2024, un raportor special ONU în drepturile omului (Reem Alsalem) a emis un raport care a lăsat mască și, odată ce și-au revenit, a înfuriat organizațiile pentru „drepturi sexuale”, cerând recunoașterea prostituției ca formă de exploatare a femeilor și refuzând să folosească eufemismul de rigoare azi, „sex work” (muncă sexuală).
Doamna Alsalem a susținut „modelul nordic”, în care persoanele care se prostituează nu riscă o urmărire penală, în schimb clienții lor și proxeneții, da.
În același timp, doamna Alsalem a subliniat legătura dintre prostituție și pornografie, cerând ca țările să facă eforturi pentru interzicerea pornografiei și a „altor forme de prostituție facilitate de platformele digitale”.
Potrivit relatării C-Fam, organizațiile pentru „drepturi sexuale” au protestat vehement la aceste sugestii. Women Deliver, o organizație care are ca scop „ca fiecare fată și fiecare femeie să-și exercite deplin drepturile de autonomie și sănătate a trupului” și care cooperează strâns cu ONU, reprezentată de „Sabrina Sanchez, femeie trans mexicană, emigrantă în Europa și lucrătoare sexuală (sex worker)”, a criticat raportul, spunând că „excesul legislativ……. duce la criminalizarea muncitoarelor sexuale care lucrează în grup, pentru siguranță, ele fiind acuzate că țin bordeluri ilegale și funcționează ca proxeneți unele pentru altele”.
Planned Parenthood a emis o declarație de presă în care a „denunțat în termenii cei mai fermi” raportul doamnei Alsalem, calificându-l ca „stigmatizant”, „motivat de o ideologie” și „dăunător”.
Citez:
„Într-un moment în care atacurile împotriva femeilor și comunităților LGBTQI sunt tot mai multe, acest raport hrănește prejudecățile și stigmatizarea nocivă. Raportul promovează politici care, așa cum s-a dovedit întotdeauna, încalcă drepturilor muncitoarelor sexuale……. și le elimină consimțământul, voința și umanitatea….…. Nu există feminism fără lucrătoare sexuale”.
Cum spuneam, asta era în iunie anul ăsta. În august, secretarul general al OAS (Organization of American States) a anunțat numirea unei activiste lesbiene (Gloria Careaga Perez) în nou-creata funcție de „comisar OAS pentru drepturile lucrătoarelor sexuale”.
Careaga a declarat că „munca sexuală este o slujbă la fel de meritorie ca oricare alta ‒ recunoașterea acestui fapt se cuvine să fie misiunea noastră”.
Fața întunecată a lunii de fiere
Exemplele de politici la nivel înalt pot continua, dar nu vreau să mă întind prea mult înainte de a da și niște exemple concrete, la firul ierbii, despre cum arată azi „utopia queer” în teren, în diverse jurisdicții.
Despre concursurile de bătăi intersex de la Jocurile de Olimpice pariziene, câștigate, deloc surprinzător, de bărbați, nu are sens să vorbesc.
Mă duc repede pe Reduxx ‒ un site feminist care inventariază ultimele scandaluri judiciare din zona fierbinte. Iau aleator câteva exemple doar din ultimele trei-patru săptămâni.
Avem cazul unei doamne psiholog din Danemarca, actualmente cercetată penal și amenințată cu obligația de a plăti despăgubiri la nivelul a câtorva mii de euro, pentru că și-a avertizat urmăritoarele propriului blog despre comportamentele sexuale deviante ale unei persoane, numind-o bărbat, deși el se pretinde femeie.
În postarea „criminală”, ea a reluat imagini pornografice violente, masochiste și fetișiste, publicate deschis de acel om, ceea ce, se pare, nu este corect, dacă diseminarea nu este admirativă, ci critică.
Acuzația este că postarea a fost făcută cu intenția de a-l „umili” și „dezonora” pe reclamant și a folosit „pronumele greșite”.
Un caz similar a avut loc în Olanda, unde o femeie s-a plâns de faptul că un bărbat care se pretindea lesbiană și publica liber imagini pornografice cu propria persoană avea acces în vestiarul femeilor la sala locală de sport.
Un alt caz recent din zona curcubeului este cel al unui activist francez proeminent, care a și candidat la alegerile locale din 2021 din partea partidului La France Insoumise ‒ un partid de stânga care declară „toleranță zero față de remarci sau comportamente sexiste, rasiste, anti-semite sau LGBTI-fobe” ‒ arestat recent pentru viol și tortură asupra unei fetițe cu dizabilități, în vârstă de 4 ani, pe care o luase în grijă ca asistent maternal. Individul distribuia pe Telegram imagini video cu abuzurile comise, pentru o rețea de pedofili.
În Spania, o organizație pro-trans importantă cere legislativului să instituie o pensie pe viață pentru persoanele trans, începând cu vârsta de 65 de ani, indiferent dacă au contribuit sau nu la fondul de pensii, precum și prioritate la acordarea de locuințe din fondul de stat și ajutor locativ.
În Franța, pe la final de septembrie, activiști trans au detonat o bombă pentru a sabota o conferință critică la adresa ideologiei de gen.
În Germania, la final de noiembrie va intra în vigoare o lege care declară „identitatea de gen” o „caracteristică protejată”, permițând părinților să modifice sexul copiilor lor pe certificatul de naștere și oricărei persoane să-și schimbe sexul și numele în documentele de identitate fără vreun diagnostic de disforie de gen (drept pe care îl au inclusiv persoanele condamnate pentru infracțiuni sexuale ‒ violatori, pedofili etc.).
Aceeași lege prevede amenzi de cca. 10.000 de euro pentru persoanele care fac publice numele și sexul de la naștere al unei persoane trans fără acordul acesteia (ofensă care se cheamă „deadnaming”).
Mă opresc. Îmi imaginez că toate astea vor fi discutate la festivitățile „culturii queer” la București ‒ dacă o fi loc, în atâta roz bombon, și de un avertisment privind partea întunecată a curcubeului.
Magnus Opus: „știința” a înfrânt
Oricum, revenind în buclă la Republica de la Weimar, cred că ‒ deși a reușit să se salveze de naziști refugiindu-se, în condiții de lux, la Nisa (unde a locuit până la moarte într-un apartament cu vedere la mare, situat pe Promenade des Anglais) ‒ Hirschfeld nici nu visa un viitor postum atât de glorios.
Și asta dincolo de faptul că, potrivit Wikipedia, în 2011, guvernul german a acordat 10 milioane de euro pentru înființarea Fundației Naționale Magnus Hirschfeld, care se ocupă, printre altele, de promovarea culturii LGBT și „eliminarea prejudecăților care afectează această comunitate”.
Ce l-ar fi flatat cel mai mult, cred, pe Hirschfeld, victoria cea mai mare, este că motto-ul lui, „Dreptate prin Știință” (care apare înscris și pe piatra lui de mormânt) a escaladat, azi, la sloganul „legile anti-trans sunt anti-știință”, după cum anunță recent chiar din titlu un editorial din Scientific American.
Autor: Levana Zigmund
Citiți și:
Educația sexuală se bazează pe Kinsey
La un festival din Polonia se promovează prostituția ca „o modalitate de a-ți câștiga un trai decent”, fără a se face vreo remarcă despre riscurile asociate
Germania: Părinții pot schimba sexul de pe documentele copiilor încă de la naștere
yogaesoteric
12 noiembrie 2024