Valeriu Gafencu: „mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic”!

Pe 24 ianuarie 1921, în aceeași zi cu Unirea, se năștea Valeriu Gafencu, sfânt mărturisitor întru Hristos:

„Cine nu luptă și nu învinge patimile și ignoranța, acela nu cunoaște pacea.

Luptă-te cu tine, înfruntă cu seninătate toate greutățile vieții prezente și nu te plânge de suferință; cu atât mai mult, cu cât azi aproape nu există familie care să nu fi îndurat cele mai crunte dureri.

Dușman nu este materia, ci înțelegerea și folosirea greșită a materiei; nu este necesitatea vitală, ci denaturarea necesităților. Nu sunt rele legile și formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, căci ideile sunt bune, dar la locul lor și la vremea lor; dușman nu este viața, fiindcă viața este scopul existenței noastre, ci viața rău înțeleasă și egoistă.

Creștinismul nu se poate declara satisfăcut cu un număr de sfinți, nici cu un număr de mănăstiri, ci cu un mod de viață și cu o societate creștină.”

„Mama mea iubită,

Te-am văzut în inima Noricăi, la vorbitor. Erai bună, blândă și înțelegătoare față de tot ceea ce sufletul meu trăiește. Și eu tăceam și priveam în mine. Acolo am găsit Iubirea (…). Azi sunt atât de mulțumit! Privesc liniștit la viața mea și a întregii lumi și văd lucrarea Domnului în toate. Mă uit la viața voastră și văd minunea lui Dumnezeu.

Draga mea mamă, te simt atât de mult! Spune-mi, mamă, că-mi simți iubirea! Spune-mi, mamă, că mă simți lângă matale tot timpul! Spune-mi, mamă, că ești fericită! Vreau să-ți spun atâtea, mamă! (…) Noaptea mă trezesc din somn și mă rog. Îmi trimit gândurile la mama mea, în Țara Făgărașului, și-i atâta liniște atunci în mine! Și-l simt pe Țuța, îi simt dragostea lui nețărmurită. Și mă gândesc adesea la iubirea dintre matale și Țuța. Ce cămin frumos ați realizat! Și ce iubire frumoasă!

Mamă, mi-aduc aminte de zilele de vară, de pe vremea când eram elev la liceu și pășeam în grădină cu matale, printre pomi. Și mi-aduc aminte de gândurile pe care mi le împărtășeai privitoare la viitorul meu. Doreai să ai o noră bună. Iar eu, îmi amintesc, prea puțin mă gândeam la asta. Visam însă o soție și o vedeam în închipuirea mea ca pe o fată frumoasă, pe care din prima clipă a întâlnirii să o iubesc. S-o iubesc cu dragoste unică (…).

Esențialul gândurilor mele din acea vreme dusă era ca eu să devin un om de mare valoare. Înțelegeam prin aceasta un om care să joace un rol covârșitor în istorie, un om care să aducă cel mai mult aport neamului. Voiam să fac mult bine în lume (…). Dar omul plănuiește și Dumnezeu hotărăște. Viața și-a urmat cursul ei vijelios și măreț pentru mine. Iată, m-am văzut singur la Iași, la Universitate. Acolo am văzut că, într-adevăr, mi se deschideau mari perspective de viitor. Trăiam o viață normală, eram unul dintre cei mai apreciați studenți, iubit de toată lumea și cu o sete neobișnuită pentru Ideal: o lume nouă, în care să domnească iubirea și dreptatea, armonia desăvârșită.

În Iași, deși tot sufletul meu era însetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nicio fată. De ce? Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată nu am putut s-o recunosc întruchipată într-o făptură reală. Așa încât am rămas la modul meu propriu de a trăi iubirea, revărsând-o în toate ființele, dar rămânând cu un gol în inimă, care se aștepta umplut.

Și, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!… Am fost bucuros?!… N-aș putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferință și ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă aflam pe calea împlinirii idealului.

Și, dragă mamă, aș vrea să știi că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn și în singurătatea celulei, în frig și foame, priveam întunericul și șopteam încet, ca să aud numai eu, dar așa de tare ca să audă Dumnezeu: «Mamă, mi-e frig, mi-e foame!».

La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferințele trupului și încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputința mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi era necesar să devin eu un om curat, un om nou. Și am început să mă lupt cu răul din mine.

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferință. Și golul din inima mea, pe care eu așteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Și am înțeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…”

* Scrisoarea este preluată din cartea „Sfântul închisorilor” – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise

Citiți și:
18 februarie: 66 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, «Sfântul Închisorilor»
Minunea dintr-o noapte de Crăciun cu martirul Gherasim Iscu, plecat la Ceruri din temniță de mână cu schingiuitorul său

yogaesoteric
11 iunie 2022