Vederea dincolo de vedere: fenomenul de vedere la distanță

Disciplina psihică a vederii la distanță a oferit cercetătorilor oportunitatea de a trece dincolo de barierele timpului și spațiului, spre regiuni neexplorate anterior ale sistemului nostru solar. Conștiința poate, prin antrenament și voință, să ajungă acolo unde trupul nu poate, ceea ce au dovedit din plin unii oameni.

Creierul uman preia aproximativ 40 de milioane de biți de informație pe secundă, însă numai șaisprezece biți ajung de fapt în sfera conștientă – restul croindu-și drum către subconștientul nostru – astfel este limpede că noi percepem numai o parte din ceea ce considerăm „realitate” în timpul orelor din starea de veghe, când suntem într-o conștiență deplină.

Vederea la distanță (VD) este o metodă utilizată pentru a accede la posibilităţile extraordinare ce ţin de sfera subconștientului, corelate cu partea dreaptă a creierului, cu scopul de a aduce la suprafaţă informații neacoperite anterior. Clarvăzătorul poate să treacă dincolo de capacităţile umane obişnuite şi să ajungă mai departe în necunoscut, pentru a percepe aspecte care există fizic mult dincolo de locul în care se află.

VD este o capacitate antrenată care dă posibilitatea clarvăzătorului să dobândească o cunoaștere directă precisă, indisponibilă simțurilor obișnuite, despre evenimente sau „ținte” aflate la distanță în timp sau spațiu, fie în trecut, fie în prezent, fie în viitor. Conform cercetătorilor de top ai domeniului, Russell Targ și dr. Harold E. Puthoff, „vederea la distanță este o abilitate a percepției umane de a accesa, doar prin intermediul gândului, informații cenzurate percepției normale datorită distanței, ecranării sau timpului.”

Informația obţinută prin VD este preluată în conformitate cu protocoale științifice specifice, apoi înregistrată și clasată într-un raport pentru analize ulterioare. Asemenea practici psihice au devenit aplicații militare utile care au fost folosite în diverse moduri pentru a permite clarvăzătorului să perceapă ținte (printre altele) în interiorul bazelor top-secrete din întreaga lume, cu scopul de a spiona nedetectat inamicul.

Abilitatea de a vedea dincolo de câmpul vizual poate fi folosită astăzi în diferite moduri și din motive complet diferite, însă recurgerea la asemenea abilități psihice nu este nicidecum un demers nou. În calitate de clarvăzător, Courtney Brown a scris în cartea sa Exploratorii Cosmosului: „Clarvăzătorii antici au fost primii astronauți umani. În timpul unei stări de relaxare profundă, își lăsau conştiinţa să rătăcească prin ţesătura universului, iar unii dintre ei au perceput ceea ce se afla acolo cu o acuratețe surprinzătoare.” Brown crede că genetica trupurilor noastre umane este cea care ne limitează capacitățile perceptive și că vederea la distanță ca proces ajută propriu-zis la atenuarea acestor limitări.

Joe McMoneagle, cunoscut în unitatea de servicii secrete psihice a Armatei Statelor Unite de la Fort Meade din Maryland drept „Observatorul la distanță numărul 1” (fusese membru fondator al unui program cu această temă, clasat top secret, având nume de cod Proiectul Stargate) a explicat astfel înțelesul termenului: „Vederea la distanță este capacitatea de a produce informații care sunt valide despre un loc, eveniment, persoană, obiect sau concept care se află altundeva în timp și spațiu și care este complet nevăzut clarvăzătorului și celorlalți care iau parte la procesul colectării de informații”. În ultimă instanță, arta vederii dincolo de vedere a fost principala abilitate la care au recurs spionii psihici ai armatei SUA din 1970 încoace.

Clarvăzătorul și artistul american Ingo Swann a fost probabil cel mai inventiv și influent clarvăzător la distanță care a obţinut succese uluitoare în acest foarte neobișnuit domeniu al parapsihologiei. Swann a descris vederea la distanță ca fiind „… compusă dintr-un protocol în cinci părți, iar când oricare dintre aceste părți este omisă (cum ar fi feedback-ul de confirmare), atunci ceea ce s-a petrecut a fost altceva decât vedere la distanță”. El a mai adăugat că: „Dacă aceste linii clare de definiție nu sunt înțelese și menținute, rezultatul final va fi o mlaștină definițională ambiguă, nefolositoare nimănui și o sfidare a reglementărilor protocolului vederii la distanță în termeni de respect și reputație”.

Realizând posibilitatea de a vedea ținte aflate mult mai departe decât se considerase inițial posibil, Swann a propus un experiment mai amplu – să descrie vremea dintr-un alt oraș, iar apoi să fie apelat cineva din acea locație pentru a confirma acuratețea percepţiei. Astfel s-a născut sintagma „vedere la distanță”, întrucât orașele pe care urmărea să le vadă se aflau la distanță de New York. Deoarece în anii ’70 nu exista nici internet și nici vreun alt mijloc ca Swann să afle vremea în timp ce se afla izolat în camera sa, experimentele inițiale au fost încununate de succes. El a reușit să descrie cu acuratețe că „vede” ploaie în Arizona, când nu plouase de luni de zile; ceea ce cu siguranță nu a fost ceva la nimereală.

Aceste rezultate au condus la implicarea sa în Inițiativa de Cercetare a Spațiului (Space Research Initiative – SRI), Swann ajungând astfel să lucreze în primul său program finanțat de CIA, care era condus de dr. fizician H.E. Puthoff. Statele Unite deveniseră conştiente de faptul că sovieticii erau cam cu 25 de ani în avans în ceea ce priveşte cercetarea psihică și dorința americanilor de a-i ajunge din urmă a făcut ca Ingo Swann să poată să-și câștige traiul doar de pe urma capacităților sale psihice.

Proiectul inițial a fost gândit să exploreze moduri de accesare la voință a fenomenelor de percepție extrasenzorială (ESP), iar în această direcţie Swann era mai degrabă expert. Proiectului i s-au dat 8 luni să producă rezultate, însă Swann s-a plictisit de același proces repetitiv implicat în probele experimentale zilnice, așa încât a sugerat să încerce ceva puțin mai aventuros și mai interesant pentru a scăpa de monotonie.

NASA lansase cu puţin timp înainte două sonde, Pioneer 10 și 11, pentru a orbita planeta Jupiter, iar datele colectate de acestea urmau să fie disponibile începând din septembrie 1973. Era luna aprilie a aceluiași an când Swann a sugerat explorarea prin vedere la distanță a planetei Jupiter, înainte să fie primită vreo informație de la sondele spaţiale, pentru că percepţiile avute prin VD puteau fi ușor verificate sau respinse odată ce semnalele sondelor ajungeau pe Pământ. La modul esențial, Swann își propunea să „aterizeze” psihic pe Jupiter înainte ca vehiculele NASA să aterizeze fizic.

Odată ce superiorii săi, fără tragere de inimă, au căzut de acord, experimentul s-a efectuat într-o sâmbătă, zi nelucrătoare, din timpul liber al lui Swann. Inițial, experimentul la foarte mare distanță (VLD – very-long-distance) s-a realizat neoficial, însă s-a considerat totuși necesar ca datele VD neprelucrate să fie înregistrate, pentru a certifica faptul că existau înainte de sosirea probelor Pioneer. În arealul Sillicon Valley, mulți oameni de știință respectabili, inclusiv doi de la laboratoarele Jet Propulsion, au căzut de acord să primească copii cu datele neprelucrate ale lui Swann, care în final s-au concretizat în două pagini și jumătate de observații verbale și o pagină de schițe. Ca experimentul să fie încununat de succes s-a considerat fundamental să fie incluse impresii cu privire la date despre Jupiter care nu fuseseră înainte cunoscute omului.

Datele neprelucrate extrase de Swann în aprilie 1973 au oferit 13 factori „impredictibili științific”, care au fost în cele din urmă confirmați la o dată ulterioară, când au fost analizate datele sosite la NASA. Mai jos sunt informațiile neprelucrate furnizate de Swann despre Jupiter, împreună cu datele la care au fost în final confirmate:

1. Existența unei mantii de hidrogen: confirmată în 1973 și din nou în 1975.
2. Furtuni, vânt: confirmate în 1976, de dimensiuni și intensități neașteptate.
3. Ceva în genul unei tornade: confirmată în 1976 ca cicloni rotitori puternici.
4. Radiație infraroșie ridicată: confirmată în 1974.
5. Inversiuni de temperatură: confirmate în 1975.
6. Coloratura și configurația norilor: confirmate în 1979.
7. Culoarea portocaliu dominantă: confirmată în 1979.
8. Apă/cristale de gheață în atmosferă: confirmată/e în 1975.
9. Benzi de cristal ce reflectă undele radio emise de sonde: fapt confirmat în 1975.
10. Aurore magnetice și electromagnetice („curcubee”): confirmate în 1975.
11. Inel planetar intraatmosferic: confirmat în 1979, nu numai în ceea ce privește existența sa, ci și situarea lui în interiorul straturilor atmosferice cristalizate.
12. Compoziția lichidă: confirmată în 1973, 1976, ca hidrogen lichid.
13. Munți și nucleu solid: încă în discuție, presupus ca veridic din 1991.

Majoritatea oamenilor de știință au negat posibilitatea ca Jupiter să conțină un inel până când s-a confirmat existenţa acestuia în anul 1979, în ciuda faptului că Ingo Swann l-a desenat încă din 1973 în schiţele sale neprelucrate.

Aceste informații oferite de Swann l-au adus cu adevărat în atenția unor membri foarte secreți din eşaloanele înalte ale societății, în plus faţă de Guvernul american. După cum își amintea Swann, „Între cei care se interesează activ de posibilitatea spionajului interplanetar a fost un grup atât de clandestin că n-ar putea fi caracterizat nici măcar ca cel mai negru proiect, ci ca unul în totalitate invizibil.”

Swann a fost primul om din timpurile moderne care a probat serios astronautica psihică și și-a urmat aspiraţia de a împinge limitele percepției dincolo de ceea ce era considerat anterior o locație inaccesibilă. După cum a confirmat informațiile sale despre Jupiter, abilitatea de a vedea dincolo de capacitățile fizice ale vederii umane este un fenomen foarte real, care astăzi încă rămâne un mister.

Citiți și:

Puteri Paranormale. Asul din mâneca serviciilor secrete

Practica yoga și trezirea feluritelor puteri supranaturale, SIDDHIS, și a anumitor puteri paranormale secundare, RIDDHIS (I)

Câte ceva despre Sistemul Solar

yogaesoteric
10 februarie 2020