Vera Atkins – o Mata Hari româncă, în slujba SOE

Vera-May Rosenberg s-a născut pe 15 iunie 1908 la Galaţi, România, şi a decedat pe 24 iunie 2000, la Hastings, Anglia. Vera Maria Atkins a fost o spioană engleză, născută în România. Vorbea fluent limbile engleză, franceză, română şi germană. Numele ei adevărat a fost Maria Vera Rosenberg. Atkins era numele de fată al mamei, refugiată din Rusia în urma pogromurilor. Tatăl ei, Max Rosenberg, om de afaceri şi bancher evreu, născut în Germania, a avut succes în România, unde a făcut o avere considerabilă. 

Autorul seriei de romane James Bond, scriitorul şi fostul spion Ian Fleming, care a cunoscut-o pe Vera, din perioada când au lucrat amândoi pentru Serviciul de Operaţii Speciale britanic, SOE (Special Operations Executive), s-a inspirat din personalitatea ei pentru a construi personajul Moneypenny, şefa super-agentului Majestăţii Sale, celebrul 007.

Rolul Verei în SOE a fost să organizeze rezistenţa pe teritoriul ocupat de germani, să pună la cale acte de terorism şi sabotaj împotriva maşinăriei de război germane. Oamenii ei au aruncat în aer poduri şi trenuri, au cules informaţii. Atkins a paraşutat oameni, muniţie şi armament, staţii radio de emisie-recepţie, a pregătit „ziua Z” a debarcării în Normandia.

În 1987, guvernul Franţei i-a acordat Verei Atkins Legiunea de Onoare pentru activitatea de coordonare şi sprijinire a Rezistenţei franceze şi pentru aportul ei la eliberarea Franţei de sub ocupaţia nazistă.

Vera Maria Rosenberg s-a născut la Galaţi, fiind singura fiică a lui Max Rosenberg, un om de afaceri evreu din Germania. Max se stabilise în România la începutul secolului XX, pentru a gestiona afacerile de transport maritim ale fraţilor săi din Galaţi şi Constanţa. Mama, Vera Hilda Atkins, s-a născut la Londra. Max şi Hilda s-au întâlnit în Africa de Sud, unde tatăl Hildei, Henry Atkins, făcuse avere în timpul Războiului Burilor, furnizând armatei britanice porumb şi conserve cu carne din Australia, pe care avusese previziunea de a le depozita în cantităţi imense înainte de război. Afacerile lui Atkins din Africa de Sud înfloriseră şi se diversificaseră în Cape Town-ul aflat în plină expansiune, precum şi prin achiziţionarea unei mine de diamante. 

Dacă Războiul Burilor s-a dovedit a fi prosper pentru Atkins, el a fost un dezastru economic pentru afacerile lui Rosenberg. Recesiunea companiei Rosenberg nu l-a împiedicat însă pe Max să se căsătorească cu fiica lui Atkins, Hilda, la Sinagoga Centrală din Londra, în 1902. Ulterior, Max a fost obligat să-şi vândă, în pierdere, activele din Africa de Sud şi să se mute în România. De ce România? Deoarece în micul regat balcanic, care devenise independent de otomani doar în urmă cu câteva decenii, avea loc un boom economic fără precedent, Dunărea fiind principala reţea de export de mărfuri, precum cherestea, cereale, animale şi petrol către Europa Centrală.

Comisia Internaţională a Dunării reglementa navigaţia navelor străine, în care Marea Britanie avea propriul său reprezentant, precum şi un consul la Galaţi. În anii 1890, Galaţiul era un port înfloritor, în care comercianţii străini realizau un frumos profit prin exportul de bogăţii româneşti. Portul Galaţi avea interesul ca britanicii să aibă acolo un consul încă din timpul războiului din Crimeea. Unul dintre cei mai distinşi trimişi britanici fusese Charles George Gordon (1833-1885), înainte de a-şi face reputaţia în Sudan ca „Gordon al Khartoumului”. La Galaţi, Gordon fusese implicat în Comisia internaţională a Dunării: opiniile sale asupra relaţiilor interetnice de la mijlocul secolului al XIX-lea au fost dezvăluite, mai ales că reflectau atitudinea imperială oficială faţă de astfel de avanposturi ale Europei.

În 1904, Max Rosenberg a venit la Galaţi, unde fraţii săi din Köln aveau interese de afaceri: ei exportau cherestea din proprietăţile lor din Carpaţi, de la marginea Austro-Ungariei. Oraşul avea nu mai puţin de 18 sinagogi pentru comunitatea sa evreiască de aproximativ 20.000 de suflete. România era pentru tatăl Verei, Max Rosenberg, un loc de oportunitate în care şi-a refăcut averea personală, pentru a deveni un om de afaceri puternic, cu un şantier naval la Galaţi şi o flotă comercială pe Dunăre – Compania Dunărea, înregistrată la Londra. Odată cu succesul afacerilor au venit banii, iar cu banii au venit şi acceptarea sa de către elită: Rosenberg organiza pentru diplomaţi străini partide de vânătoare pe moşia lui din Crasna, în Bucovina, sau a fratelui său din Valea Izului.

În ciuda acestui mod de viaţă „colonial” confortabil, mama Hilda nu se simţea bine în România, care nu se compara cu viaţa sofisticată din Londra sau cu climatul şi peisajul Africii de Sud. Vera şi mama ei regretau alegerea tatălui ei de a veni în România, în ciuda câştigului financiar al familiei, care îi adusese o avere considerabilă. Dar fundaţia pe care o înfiinţase Rosenberg îi asigura Verei cea mai bună educaţie la care aveau acces doar fiicele claselor superioare europene – la şcolile private din Elveţia, franţa sau Anglia. Rădăcinile cosmopolite ale Verei şi aspiraţiile sale formate prin educaţia primită n-au anulat cu totul începuturile sale româneşti, lăsând urme de neşters în personalitatea sa.

Interesul faţă de biografia românească a Verei este dublu – mai întâi, pentru că prezintă România secolului XX până la cel de-al Doilea Război Mondial şi în special locul şi rolul comunităţii evreieşti în clasa superioară, o lume aparte de cea inferioară a imigranţilor evrei. În al doilea rând, pentru că viaţa strălucitoare a Verei din Bucureştiul sfârşitului anilor 1920 şi începutul anilor 1930 a avut o importanţă crucială în formarea viitoarei sale cariere de spion în serviciile SOE. Cunoaşterea limbilor engleză, franceză, română, germană îi asigura un loc comun printre familiile aristocratice din Bucureşti, ceea ce i-a permis să fie un comunicator bun şi să-şi creeze o reţea socială eficientă.

În 1944 Contele Friederich von Schulenburg (1875-1944), ambasadorul Germaniei în România, s-a bucurat de compania Verei, care intrase în înalta societate a Bucureştiului. Mai târziu, Schulenburg urma să participe la conceperea Pactului germano-sovietic de neagresiune, din 1939, care prevedea anexarea unor teritorii ale României de către sovietici. În 1944, contele Schulenburg a fost condamnat la moarte prin spânzurare pentru implicarea sa în complotul împotriva lui Hitler. Dar, la începutul anilor 1930, când contele era ambasador la Bucureşti, oraşul mai era încă un colţişor al Europei în care se trăia bine. Pentru Vera, atmosfera lejeră de laissez-faire din România devenise mai atractivă în comparaţie cu cea rigidă a societăţii britanice din timpul domniei lui George al V-lea.

Bogăţia familiei i-a permis să interacţioneze cu suprastructura societăţii, inclusiv cu mulţi diplomaţi europeni. În 1940, a călătorit în Olanda, pentru a mitui un ofiţer al Abwher-ului. Vărul ei era nerăbdător să fugă din România ocupată de germani şi avea nevoie de paşaport. Cu ajutorul rezistenţei belgiene, ea şi-a scos vărul din ţară şi l-a trimis în Marea Britanie.

În 1933, după moartea tatălui său, Vera a emigrat cu mama sa în Anglia. Aceasta a fost o mişcare inspirată, deoarece, în Europa Centrală, verii Rosenberg au fost trimişi la Auschwitz. Unul dintre ei, Walter Rosenberg, a devenit faimos pentru că a evadat în aprilie 1944 din lagărul de concentrare. Declaraţia sa a devenit cunoscută în istorie ca fiind prima sursă de informare a Aliaţilor despre metodele de exterminare a evreilor din lagăre.

Înainte de ocupaţia germană a Franţei, Vera se înscrisese pentru studierea limbilor moderne la Sorbona. Apoi a urmat un curs de un an la o şcoală din Lausanne, primind o educaţie privilegiată, asigurată tinerelor doamne din familii ale clasei superioare. Acest element biografic urma să o menţină în topul spionajului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un rol definit de Ian Fleming prin expresia clasică „În lumea spionilor, Vera Atkins era şeful”.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii mărşăluiau prin Europa, iar Marea Britanie era următoarea ţară vizată a fi ocupată. La 16 iulie 1940, premierul britanic, Winston Churchill, decretase: „Daţi foc Europei!” Astfel s-au născut Operaţiunile Speciale (SOE) care urmau să se ocupe tocmai de aceasta.

Întrucât Franţa ocupată nu era cel mai bun loc pentru o familie evreiască dezrădăcinată, în 1940 Vera s-a întors în Anglia, debutând în cariera ei de ofiţer operativ sub comanda lui Maurice Buckmaster (1902-1992), care conducea secţia belgiană şi franceză a SOE. Competenţele lingvistice, inteligenţa şi calmul lui Atkins i-au asigurat promovarea în funcţia de asistent al şefului secţiei. Din această poziţie a trimis 470 de agenţi, inclusiv 39 de femei, în spatele liniilor inamice, în teritoriul francez ocupat de germani. Acolo aceştia finanţau şi înarmau rezistenţa franceză pentru operaţiunile de sabotaj şi strângeau informaţii despre ocupanţii nazişti. Ei au plătit un preţ ridicat – 118 agenţi trimişi în teritoriile ocupate au murit. În ciuda cunoaşterii riscurilor, toţi se oferiseră voluntar să execute primejdioasele misiuni.

Personalitatea sa din activitatea de spionaj i-a inspirat pe cineaşti, Atkins devenind Miss Moneypenny într-un film James Bond, precum şi personajul principal Genevieve Simms din filmul Into the Dark.

Printre aceşti agenţi erau şi 37 de femei instruite pentru curierat şi operatori radio. Activitatea lui Atkins includea asigurarea că erau îmbrăcate corespunzător; dispuneau de documente adecvate; asigurarea că ştiau bine zona ţintă; controlarea faptului că familiile lor primeau salariul cuvenit şi că se transmiteau mesajele codificate convenite prin intermediul BBC, astfel ca agenţii să fie liniştiţi în privinţa familiilor.

Din păcate, SOE a comis şi unele greşeli, mai ales în primii ani de activitate. Henri Dericourt, fost agent SOE şi pilot francez, care realiza zborurile în Franţa, se pare că a devenit agent dublu, fiind recrutat de nazişti. Astfel că germanii i-au capturat pe unii agenţi SOE şi au trimis informaţii false în Marea Britanie. În ciuda semnalelor de avertizare, Buckmaster refuza să creadă că reţeaua sa de spionaj fusese compromisă.

În martie 1941, Abwher-ul l-a forţat pe un operator radio arestat să transmită o dezinformare la legătura radio. El a făcut aceasta, dar a introdus şi un cod de avertizare că era sub control. Buckmaster a acceptat informaţiile ca valide, ignorând codul de avertizare. Deşi a fost decorat, după război a admis că reţeaua SOE a fost compromisă şi că mulţi agenţi au murit din vina sa.

În timp ce şeful a părăsit postul, Atkins şi-a continuat activitatea. În februarie 1944, ea devenise cetăţean britanic şi a negat faptul că făcuse erori în SOE, subliniind că agenţii trimişi în misiuni se oferiseră voluntar. S-a alăturat Comisiei britanice pentru crime de război, adunând probe pentru urmărirea penală a criminalilor de război. În acest scop, a vizitat lagăre de concentrare, a interogat gardieni, încercând să afle ce se petrecuse cu cei 118 agenţi trimişi în misiuni şi care dispăruseră. Hugo Bleicher, un ofiţer Abwehr care distrusese mulţi agenţi SOE, susţinea că Vera Atkins a fost cel mai formidabil anchetator pe care-l întâlnise. Atkins l-a interogat chiar şi pe Rudolf Hess, comandantul lagărului de la Auschwitz. Întrebat dacă el a fost responsabil pentru uciderea a 1,5 milioane de evrei, Hess a răspuns nu. Cifrele corecte, a insistat el, au fost de 2.345.000. El a fost condamnat la moarte de procesele de la Nurnberg.

În 1947, lui Atkins i s-a spus că SOE urma să fie dizolvată şi investigaţiile sale nu mai puteau fi finanţate. Cu toate acestea, folosind contactele sale din MI6 (British Military Intelligence, secţiunea 6), ea a obţinut finanţare pentru a-şi continua activitatea.

A continuat să caute documente, pretinzând că „nu şi-ar putea abandona memoria”. Atkins a explicat: „probabil că am fost singura persoană care ar fi putut face asta. Ar fi fost necesar să cunoaşteţi fiecare detaliu al agenţilor, denumirile, codurile, fiecare amănunt, pentru a depista urmele lăsate de ei”.

Deşi nu le-a mai găsit niciodată, activitatea sa a stat la temelia „Roll of Honour” din Memorialul SOE Valençay, inaugurat la 6 mai 1991, la Loire, Franţa. Sunt înscrişi 91 de bărbaţi şi 13 femei care şi-au dat viaţa să-i elibereze pe francezi. Astfel s-a asigurat liniştea şi pentru Atkins, care a murit pe 24 iunie 2000.

Citiţi şi:

Cei mai buni agenţi ai CIA sunt femei!

Agenți secreți intrați în istorie

yogaesoteric

8 mai 2019