Una dintre cele mai semnificative scene difuzate de televiziunile franceze în data de 8 decembrie 2018, a fost cea cu o adunare de câteva zeci de alsacieni (un fel de transilvăneni ai Franţei) purtând „gilets jaunes” („veste galbene”) semnalizatoare care-şi aruncau într-un foc improvizat, revoluţionar şi purificator cărţile de alegător.
Democraţia reprezentativă a votului universal e asimilată cu o escrocherie pur şi simplu. Unii, cei „şmecheri” şi nesimţiţi, care de fapt nu au nicio meserie, nu sunt buni de nimic, sunt întotdeauna votaţi – la stânga, la dreapta, la centru sau la extreme –, ceilalţi doar îi votează ba pe unii, ba pe alţii şi rămân nemâncaţi şi fără motorină în rablele lor spre sfârşitul fiecărei luni.
Ei şi copiii lor, care nu au aproape niciodată acces la marile şcoli scumpe, cele care dau carieră şi promit venituri. Copii care nu mai aşteaptă cadouri pentru Crăciunul care vine. Alsacienii cu veste galbene îşi puneau ca dorinţă să nu mai vadă niciun deputat sau ministru de azi la viitoarele alegeri anticipate pe care le forţează mişcarea lor.
Ce se petrece cu Franţa în acest sfârşit de 2018? Pentru a patra sâmbătă consecutivă, începând cu 17 noiembrie, străzile Parisului, faimoasa arteră Champs-Élysées şi bulevardele adiacente, place de la Bastille, place de la République, place de la Concorde şi place de la Madeleine, alte oraşe ale Franţei – Bordeaux, Lyon, Marsilia, Toulouse, Lille, Nisa, Caen, Toulon, Avignon, Bastia, Puy-en-Velay etc. – au fost invadate de nişte manifestanţi neobişnuiţi, cei mai mulţi având pe ei veste galbene, bărbaţi şi femei din clasele populare şi din clasa mijlocie, fără vreo apartenenţă politică sau sindicală precisă, care au ieşit să protesteze împotriva creşterii preţurilor la carburanţi. Asta a fost doar în prima sâmbătă. Din a doua sâmbătă, nemulţumirile şi revendicările s-au înmulţit vertiginos, culminând cu „Macron démission!” sau „Macron en prison!”.
De o lună a început o revoltă populară nemaivăzută, o revoluţie, o insurecţie care, încet dar sigur, va schimba Franţa, democraţia în Europa şi, poate, ca altădată, chiar lumea. Pentru că manifestaţiile s-au extins la Bruxelles, cu multe arestări, în Belgia deci, în Olanda, în Germania şi sunt salutate din SUA chiar de preşedintele Donald Trump („Love France”) şi de marii editorialişti independenţi, ca Paul Craig Roberts, în articolul său din 4 decembrie 2018, intitulat „The Disintegration of Western Society” („pray the revolt spreads to the US” – „rugaţi-vă ca revolta să se întindă şi în Statele Unite”). Televiziunile americane, cele britanice, ca şi altele din Europa şi din lume au transmis ore şi ore de la Paris şi din Franţa Vestelor galbene.
La ieşirea Vestelor galbene din 8 decembrie 2018, un sindicat independent al poliţiştilor a socotit că sunt 1.300 de puncte de acţiune, cu 400 de participanţi în medie la un punct, ceea ce dă un număr de patru ori mai mare decât cel oficial, livrat de Ministerul de Interne (136.000), adică vreo 520.000 de manifestanţi. Oficial, în Paris au fost număraţi doar 10.000 de manifestanţi la 8.000 de poliţişti şi alte forţe de ordine… Manifestanţii au fost „dezarmaţi” de praştii, de ciocane, de bile metalice de pétanque, de pietre şi bolovani, în vreme ce forţele de ordine au folosit la discreţie gaze lacrimogene, grenade asurzitoare, gloanţe de cauciuc şi alte furtunuri de apă, plus blindate de război dar intrate în uzul jandarmeriei.
Cu alte cuvinte, angajaţii statului împotriva celor care îi duc în spinare, ca să apere o clasă politică ruptă de realitate, cu aspiraţii globaliste, întreţinută de popor cu sume neverosimile. Şi să apere cartierele locuite de bogaţi şi privilegiaţi.
De mai multe cicluri electorale, începând de la al doilea mandat al lui Jacques Chirac (2002-2007), preşedinţiile succesive ale lui Nicolas Sarkozy, François Hollande şi acum Emmanuel Macron au fost supuse unor presiuni teribile din partea oligarhilor, a finanţei mondiale, a băncilor şi a multinaţionalelor pentru a reforma o Franţă prezentată ca îngheţată în ale ei prea multe „acquis sociaux” (drepturi sociale cucerite deja). „Reforma” de care s-a tot vorbit însemna şi înseamnă încă, într-un punct crucial al ei, o dereglementare, o flexibilizare a pieţei muncii, a contractelor dintre angajator şi angajat, o fragilizare a drepturilor salariaţilor mergând în mod ideal până la zero. La a-i pune pe cei ce muncesc total la dispoziţia celor ce plătesc. Doar că Franţa e, conform propriei sale Constituţii, şi un stat social, de unde şi impresia falsă că ar fi o ţară de-a dreptul socialistă („Article 1er. La France est une République indivisible, laïque, démocratique et sociale.”).
Tânărul, inexperimentatul şi arogantul (perceput astfel de o largă majoritate) preşedinte Emmanuel Macron, doar o interfaţă a vechiului capital, a unei oligarhii istorice, a unui sistem politico-economic specific doar Franţei, a crezut că poate reuşi foarte repede şi fără piedici acolo unde predecesorii săi rataseră lamentabil. Pentru că au eşuat în dereglementarea pieţei muncii şi nu au reişit să deschidă suficient Franţa capitalului global, Nicolas Sarkozy şi François Hollande nu au mai avut dreptul la un al doilea mandat. Pe care Barack Obama sau Traian Băsescu, tot preşedinţi propulsaţi de oligarhia transnaţională, l-au căpătat, în schimb. După merit, bineînţeles. Un merit împotriva claselor populare. În Franţa, ca în tot Occidentul, liderii aşa-zis democratici nu sunt desemnaţi de demos, de popor, printr-un vot care nu mai are niciun conţinut şi e doar un ritual teatral, ci de marea oligarhie naţională mână în mână cu oligarhia mondială. Economicul şi mai ales financiarul e pe cale să elimine cu cruzime aproape integral politicul. La fel ca în pretins marginala şi prea modesta Românie. Şi totuşi, Constituţia franceză spune, în articolul 2 (De la souveraineté), că principiul Republicii este: „gouvernement du peuple, par le peuple et pour le peuple” („guvernarea poporului, de către popor și pentru popor”).
Dacă actuala putere de la Paris (preşedintele Emmanuel Macron, guvernul condus teoretic de Édouard Philippe şi majoritatea parlamentară compusă din aleşii La République en Marche!, un fel de USR cât o majoritate), susţinătoare a unor teorii economice dinainte de marea criză din 2008, va accepta revendicările Vestelor galbene, finanţele Franţei, care sunt deja în grea suferinţă (datorii acumulate insuportabile), ţara va urma în dezastru Grecia şi Italia. Dacă refuză, în schimb, să dea curs cererilor venite din periferiile pauperizate ale ţării (peste 50% dintre francezi trăiesc, ca şi românii, în micile oraşe şi în localităţile rurale, şi depind decisiv de maşinile lor pentru a supravieţui), protestele se vor radicaliza, se vor permanentiza, pe modelul deja binecunoscut al Greciei dinaintea marelui faliment care a adus la putere extrema stângă, cu Syriza şi Alexis Tsipras (tot un reprezentant al capitalului străin!). Ce-ar fi mai rău pentru Franţa şi pentru UE? Eşecul lui Emmanuel Macron poate duce la o lovitură de stat din partea militarilor. Să nu uităm că Franţa are o armată autentică şi completă. Numele generalului Pierre de Villiers, fost şef al Statului Major al Armatelor, a fost deja evocat în acest sens. Pierre de Villiers a demisionat demn, la 19 iulie 2017, ca urmare a agresiunilor repetate ale preşedintelui Emmanuel Macron asupra bugetelor militare.
Singura mare reuşită de până acum a prea tânărului preşedinte francez Emmanuel Macron e una neaşteptată şi paradoxală. Desigur, pe lângă nişte limitări de avantaje sociale, eliminarea impozitului pe marile averi şi deschiderea către marele capital străin a unor monopoluri de stat, cum sunt Căile Ferate. Macron a reuşit să aducă în lumina nedorită a rampei celebra familie multinaţională Rothschild, cea mai bogată familie a lumii din ultimii 200 de ani. Familia Rothschild şi-a început marea ascensiune mondială după ce l-a „bătut” pe împăratul francez Napoleon I finanţându-i pe britanicii faliţi, pe ducele de Wellington, în bătălia de la Waterloo, cu banii care veneau de la landgraful Wilhelm din Hesse-Kassel, cel mai bogat om al epocii. Emmanuel Macron – ne-a spus-o media de mii de ori – a fost director la Banca Rothschild, filiala din Paris, şi ar fi câştigat câteva milioane de euro în doar un an şi jumătate, bani care nu ar fi apărut în clar în declaraţia sa de avere. Marele maestru al lui Macron a fost celebrul Jacques Attali, fost sherpa al lui François Mitterrand şi membru în numeroase organizaţii cu acoperire globală. E de presupus că, de acum încolo, vom auzi din ce în ce mai des de Rothschilzii care până azi reuşiseră să se ferească de publicitate cu mare grijă.
Supusă unei supravegheri poliţieneşti fără egal (cca 90.000 de forţe de ordine anunţate de ministrul de Interne Castaner pentru manifestaţia din 8 decembrie), mişcarea Vestelor galbene va diminua, se va stinge poate, dar are toate şansele să se transforme într-o organizaţie politică. Venirea claselor populare, care nu mai erau reprezentate de mult de nimeni, la masa negocierilor, la masa bogaţilor, la „împărţirea ciolanului” poate schimba conţinutul democraţiei din temelii. Şi cei mai respectaţi intelectuali francezi, nu mulţi dar bine utilaţi, ascultaţi şi urmaţi, ca Emmanuel Todd, Michel Onfray, Luc Ferry, Jacques Sapir, Alain Finkielkraut, sunt de partea Franţei populare, periferice, sărăcite, dar totuşi atât de vie. E loc de speranţă deci. Chiar dacă Parisul, centrele marilor oraşe, moştenitorii de averi şi rente, absolvenţii marilor şcoli, media mainstream (cele mai multe televiziuni, posturi de radio, ziare, săptămânale) sunt, surprinzător, reacţionari, adepţii inegalităţii, autoritari, şi susţin orbeşte marele capital şi pe preşedintele acestuia, Emmanuel Macron.
În toată lumea, ruptura dintre „populişti” şi presupuşii „progresişti” (în fapt, neoconservatori, neoliberali, ultraliberali) se adânceşte. În vreme ce „populiştii” Donald Trump, Viktor Orbán, Matteo Salvini se ocupă de protecţionism, de crearea de locuri de muncă pentru conaţionalii lor, de ameliorarea condiţiei claselor populare sărăcite, globaliştii progresişti ca Barack Obama, Angela Merkel, Emmanuel Macron, François Hollande sau Traian Băsescu au fost şi sunt preocupaţi de dereglementări ale circuitelor financiare şi ale pieţei muncii, totul în favoarea oligarhilor multinaţionali şi în aplauzele presei aservite, de la CNN, Washington Post, New York Times şi Hollywood până la mult mai modestele Digi 24, Realitatea TV, Adevărul sau la intelectuali publici ca Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi toată banda în amărâta noastră Românie. Cu cine să mergi : cu „populiştii” huliţi sau cu „progresiştii” vampiri?
Preşedintele Macron şi guvernul său condus de Édouard Philippe au abandonat, cu nişte bâlbâieli, toate măririle de taxe care au provocat manifestaţiile Vestelor galbene. Dar au făcut-o, cum se întâmplă adesea, prea târziu. Vestele galbene au înţeles că pot obţine mult mai mult, mergând chiar până la schimbarea profundă a sistemului politic şi trecerea la o formă de democraţie directă, fără politicieni aşa-zişi profesionişti („guvernare a poporului, prin popor şi pentru popor”, ca în Constituţia Republicii Franceze). Încep să apară programe solide, posibile figuri de lideri şi se prefigurează o eventuală a VI-a Republică.
Citiți și:
Franţa şi supărătoarea realitate
Franța: secretele teribile din spatele lui «Rothschild» se manifestă prin Macron
yogaesoteric
19 decembrie 2018