Viitorul în Răsăritul European
Scindarea Europei a luat sfârșit în atmosfera căderii Zidului Berlinului. Pe rând, după Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, alte țări, precum România și Bulgaria, apoi Rusia, Ucraina, și celelalte state din Răsărit s-au manifestat în favoarea economiei de piață, pluralismului politic, statului de drept democratic și pentru cooperare.
În continuare, în regiune oamenii au trăit însă schimbări care se resimt. Țările din Răsărit nu numai că au înlăturat de la putere partidele comuniste, ci au respins cu totul socialismul răsăritean. Mai mult, ele au optat pentru atașare la democrațiile occidentale. Puciul de răsturnare a lui Mihail Gorbaciov, care angajase reformarea societății prin glasnost și perestroika, a eșuat, a dus la destrămarea URSS și la formarea de state diferite, începând cu Federația Rusă. Conducerea acesteia de către Boris Eltzin, atrăgător prin voința de așa-zisă schimbare democratică, dar haotic și incapabil să administreze, a dus țara în degringoladă. Aducerea în fruntea Rusiei a lui Vladimir Putin a stopat-o.
După un parcurs ca student la Drept, ofițer de servicii secrete, responsabil de supravegherea Germaniei în timpul ocupației, prorector, viceprimar de metropolă, acesta, odată devenit prim-ministru, a pus problema restaurării controlului statal asupra resurselor și s-a angajat la refacerea Rusiei. Astăzi sunt informații că laboratoarele tehnologice, mai ales militare, au lucrat continuu și în timpul degringoladei, și după aceea, încât Rusia dispune de mii de focoase nucleare și resurse naturale enorme.
La ciocnirea dintre extinderea Alianței Atlantice în interiorul fostei Uniuni Sovietice și împotrivirea Rusiei nu s-a găsit încă o soluție negociată de securitate. Cel mai recent șoc a fost operațiunea militară a Rusiei, pentru „demilitarizarea” Ucrainei și „denazificarea” unor componente a acesteia. Între timp, operațiunea a devenit de fapt război.
Unde suntem astăzi? Pandemia din 2020 a schimbat lumea, iar războiul din Ucraina schimbă încă o dată status quo-ul planetar. Europa plătește costurile războiului mai mult ca oricine, iar blocajul psihic și erorile decidenților ei afectează vieți pe scară largă.
Opiniile asupra situației se diversifică. Spre a ne face o idee despre ceea ce este în joc, amintesc mai întâi câteva dintre opiniile oarecum prototipice de azi, care afectează direct Răsăritul.
Gânditorul cel mai mediatizat, Jürgen Habermas, a observat că s-a ajuns la o confruntare între cei care reflectează îngrijorați asupra conflictului din Ucraina și cei care, „indignați moral”, cer luptă armată (vezi interviul „Krieg und Empörung”, în Suddeutsche Zeitung, 28.04.2022). Nu există, însă, acoperire morală să devii parte a unei asemenea lupte. În rest, se reeditează „speculații ideologice sălbatice”, între altele personalizând evenimente.
Altfel, dilema în care s-a intrat este dificilă. Pe de o parte, este clar că la Kremlin se va decide reacția la trecerea pragului printr-o eventuală intervenție militară a Vestului. Rațional privind, nu se poate câștiga un război cu arme nucleare și nu este loc pentru „jocuri riscante”. Pe de altă parte, Vestul nu se poate lăsa presat. În această situație, participarea directă, cu trupe din Vest, în război, este de evitat cu orice chip.
Cercetătoare prestigioasă a relațiilor cu Rusia, Gabriele Krone-Schmalz a argumentat în două cărți (Russland verstehen. Der Kampf um Ukraine und die Arroganz des Westens, 2015, și Eiszeit – wie Russland dämonisiet wird und warum das so gefährlich ist, 2017) că nu s-au luat în seamă preocupările exprimate de Rusia după 1991 și că politica acesteia față de Ucraina este „defensivă”. Fosta corespondentă a ARD spunea recent că nu se aștepta la declanșarea operațiunii militare și că „s-a înșelat”, dar fondul rămâne valabil.
Optica opusă vine dinspre istoricul Timothy Snyder (vezi interviul „Uncovering the true origins of Putins war”, la MNSBC, 06.04.2022). Acesta atribuie președintelui rus o voință de oprire a democratizării, care ar relua „limbajul colonial”. Istoricul de la Yale afirmă că „dacă Europa este să supraviețuiască într-o formă oarecare, va fi cu Ucraina”. Aceasta ar fi „Europa în microcosm”, nu simbolic, ci chiar existențial.
Pe linie apropiată vine abordarea ce reinterpretează istoria afirmând că ceea ce a fost în Iugoslavia nu erau confruntări „regionale”, ci război în care s-ar fi opus Estul și Vestul (Martin Aust et al., Osteuropa zwischen Mauerfall und Ukrainekrieg. Besichtigung einer Epoche, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2022). Autorii acestei interpretări localizează pericolele la adresa democrației, statalității și drepturilor omului dincolo de granița de est a Ucrainei. Polonia, Ungaria, Bulgaria, România, Ucraina sunt, în opinia lor, la același nivel al democratizării (p. 93). Ei mai susțin că în Europa „hegemonia gândirii neoliberale s-a promovat doar în urma marelui experiment est-european” (p. 90). Sub imperiul faptelor, autorii menționează, totuși, că „în pofida tuturor deosebirilor, liniile de ruptură în Europa nu se lasă reduse la direcțiile de vârf Est și Vest. Ele sunt la fel de multiple ca liniile de legătură” (p.26). Și criza de legitimare din Uniunea Europeană, lovitura Brexitului, politica austerității, voința de eliberare de centralismul de la Bruxelles caracterizează situația.
Opinia mea am exprimat-o și cu alte ocazii. Consider că războiul din Ucraina are la bază o îngemănare de interese multiple. Sunt interese de securitate, care trimit la nevoia unei noi arhitecturi de securitate în Europa și în lume, ce se simte mai ales după 1991. Sunt interese de statalitate, rezultate din dezmembrarea URSS, care duc la nevoia de a stabiliza frontiere neconflictuale și durabile și a scoate situația minorităților din bătaia vântului. Sunt interese de democratizare, plecând de la premisa că democratizarea nu are vreun punct terminus astăzi. Sunt interese geopolitice, având în vedere faptul că supraputerile lumii de azi – SUA, China, Rusia, Uniunea Europeană – se întâlnesc tot mai mult pe terenul Ucrainei.
Din înmănunchierea acestor interese rezultă războiul de azi. Ea își îngreunează ieșirea din el.
Unii inventează fapte și se aventurează în evaluări pretențioase. Părerea mea este că se înșeală, căci lipsesc deocamdată două analize de bază.
Lipsește o istorie credibilă a ceea ce s-a petrecut de la prăbușirea Zidului Berlinului încoace. Cine citește ceea ce au scris cei mai calificați istorici francezi, germani, americani se lămurește că aspectele nu se lasă simplificate. Spus simplu, democrația este trădată chiar de cei care se agită azi de cât de democrați ar fi ei. Democrația este vitală oriunde, dar este necesar mereu să ne întrebăm cât de democratică a izbutit să fie ea de fapt.
Lipsește, apoi, o lămurire asupra societății în care s-a ajuns. Este ușor să caricaturizezi regimuri. În spatele lor sunt azi, însă, mulțimi de oameni care votează, încât distincțiile (democrație, autoritarism, suveranitate, globalism etc.) se cer chestionate. Din fericire, nu mai suntem în socialismul răsăritean, dar nu suntem nici în capitalism, căci înlocuirea competiției cu aranjamentul, raptul organizat și amatorismul decidenților nu țin de capitalism. În plus, crizele au năpădit lumea. În ce societate am poposit, este abia de clarificat.
Poți privi Răsăritul de sus, cu ochelarii unei propagande, și poți, la celălalt capăt, să plonjezi în realități. Cei care evaluează societățile la fața locului știu totdeauna mai bine ce se petrece de fapt. Și în Răsărit trăiesc oameni care merită respect. Care este normativul aplicabil în evaluarea societăților? Este acest normativ „democrația liberală” sau „liberalismul democratic” sau „statul de drept democratic și social” sau „postdemocrația”? Au informațiile surse credibile? Se bazează evaluările pe o abordare cuprinzătoare a societății, sau improvizează?
Trei fapte istorice – printre multe altele – nu pot fi ocolite.
Primul este acela că Vestul nu a rămas neatins de slăbirea aspirațiilor democratice de după 1995. Se și acuză deja că unele cercuri urmăresc restabilirea unui regim semicolonial. Sub pretextul democratizării, s-a ajuns la amestec în treburile interne ale țărilor. Unii decidenți au devenit, din reprezentanți, simple instrumente, iar așa nu iese democrație.
Al doilea fapt este acela că toate țările s-au schimbat din anii nouăzeci încoace. Răsăritul a progresat mai mult decât se scrie. Ar fi cazul ca operarea cu noțiuni să fie mai atentă la fapte și mai puțin ideologică. Și să se observe, totuși, diferențele dintre țările Răsăritului.
Cel mai cultivat intelectual din Clujul interbelic, Virgil I. Bărbat, avertiza că după democratizarea juridică și politică este necesară o democratizare a culturii (Virgil. I. Bărbat, Dinamism cultural, Lepage, Cluj, 1928, p. 21). În Răsărit, problema a rămas. Numai aici?
În sfârșit, al treilea fapt este acela că democrația nu se face cu „mesianism politic”. Cei care au conceput trecerea de la autoritarism la democrație au arătat că cine nu democratizează la timp, pierde (Guillermo O’Donnell și Philipp C. Schmitter, Transitions form Authoritarian Rule, 1986). Oricine ar fi!
România este un exemplu deja clasic. Aici se aplică vederi din care nu poate ieși decât prăbușirea – din cel puțin două puncte de vedere.
O societate nu poate trăi doar din rumegarea neajunsurilor trecutului. Opțiunile politice sunt ceva distinct de faptele penale și se tratează, în mod normal, în competiția democratică. Altminteri, nimeni nu are dreptul să împiedice drepturile și libertățile altuia.
Față de alte țări, lămurirea trecutului a fost dată în România pe mâna unor diletanți manevrabili și s-a umplut de falsificări, încât s-a și dizolvat într-o răfuială de coterii. Se lovesc oameni competitivi pentru a se face loc nulităților. Efecte sunt marasmul de azi, în care a dispărut până și capacitatea administrării, neîncrederea în justiția existentă și cea mai mare emigrare de cetățeni dintr-o țară a lumii în timp de pace.
Fiecare cetățean se simte mai liber azi, dar comunitatea înfruntă sărăcia și lipsuri de energie și hrană. Nu au fost înțelese piața și statul democratic și a rezultat destrămarea propriei industrii, subminarea instituțiilor și trăirea din împrumuturi. Din decizii abuzive a ieșit confuzia generalizată a valorilor. Parveniți pe căi oculte se dau azi exponenți ai noului, dar continuă securismul, desigur revopsit în culori ale orei. Nu-i de mirare că prima opțiune a tinerilor din România este azi emigrarea.
Încotro se merge în Răsăritul european? Nu mă refer la derularea războiului. Oricum, propaganda a înlocuit adevărul, încât datele sigure nu sunt multe. Cum am declarat de la început, nu vor fi învingători în înțelesul clasic, încât importantă rămâne soluția durabilă. Coordonatele ei, pe care le-am reafirmat recent la Alba Iulia, se confirmă pe zi ce trece.
Observația mea este că în configurarea viitorului Răsăritului european, ca și al Europei în întregime, intră fapte și forțe noi. Bunăoară, în urma pandemiei lumea nu va fi aceeași (vezi A. Marga, Lecțiile pandemiei, în Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Nu va fi „resetarea” pe care o urmărește globalismul, dar va fi o lume absorbită de noi probleme. Între ele, este reafirmarea identităților naționale (detaliat în A. Marga, Identitate națională și modernitate, Libris, Brașov, 2018) în condițiile actualei modernități.
Nu se mai pot ignora nevoile oamenilor – de job, de căldură, de hrană, de confort și de siguranță a vieții. O democrație care nu le asigură, eșuează.
Războiul de azi ne arată că pretenția „sfârșitului istoriei” este fără suport, iar arhitectura de securitate europeană este ruinată. Se poate anticipa că, în condițiile în care Ucraina devine pivot militar spre Răsărit, China, cu economia, educația și inovațiile ei, va păși direct pe terenul geopoliticii europene. Nicio supraputere nu va fi absentă aici, dar fiecare va fi necesar să o ia în seamă pe cealaltă – exceptând situația unui război ce devine nuclear. Relațiile supraputerilor sunt acum decisive.
În Răsăritul european s-a mers departe în instrumentarea democrației de către clici. Calea rațională ar fi binevenit să fie inversă. Democratizarea pe care oamenii o percep și o recunosc ca democratică este acum necesară, dacă se vrea evitarea suferințelor trecutului.
Țările din Răsăritul european nu-și pot rezolva nici ele problemele de dezvoltare fără suveranitate. Acum schimbă placa, peste noapte, până și globaliști de conjunctură, fără a pricepe că suveranitatea națională nu este o lozincă, ci presupune elaborări juridice, instituționale, de politici, începând cu cea economică. Suveranitatea națională dă rezultate doar în condițiile unei democrații meritocratice, care-i aduce la decizii pe cei mai calificați și mai capabili să scoată țările din crize.
Din considerente care au trecere, nu se vrea graniță dinspre Europa cu Rusia. Dar este mai bună o alta? În anii treizeci, în Jurnalul său, Liviu Rebreanu acuza incapacitatea decidenților de a negocia la timp situația țării. Acum este o ocazie rară de profilare a României ca promotor al soluțiilor inteligente, durabile. Nu segregările Est-Vest și nici falsurile și manipulările, ci cooperarea lucidă – ce asigură securitatea fiecărei națiuni, libertăți și drepturi fiecărei persoane, încât orice ființă umană să se simtă acasă – este rezolvarea.
Autor: Andrei Marga
Citiţi şi:
Andrei Marga: Ordinea mondială de azi
Andrei Marga: Anticipări ce se adeveresc
yogaesoteric
9 martie 2023