Violența inerentă a modernității

Vocea calmă de la cârmă spune „Faceți așa…” și cu ea sloganul modernității este invocat. Filosofia care guvernează cultura noastră se înrădăcinează în violență, abilitatea de a face evenimentele să se petreacă și de a controla rezultatul. Este o credință profund factuală. Putem face într-adevăr ca evenimentele să se desfășoare și, într-un fel limitat, să controlăm rezultatul. Dar descoperim rapid (și am demonstrat-o de nenumărate ori) că abilitatea noastră de a controla este destul de limitată.

Multe, multe consecințe neprevăzute decurg din fiecare acțiune. Dacă lucrez într-un mediu foarte izolat, atunci iluzia controlului total poate fi menținută pentru foarte mult timp. Dacă, de pildă, construiesc un ceas, acțiunile mele și rezultatul lor pot rămâne pe suprafața de lucru. Totuși, când scala acțiunilor începe să se mărească, lipsa unui adevărat control începe să se manifeste. Acțiunile la nivelul unei întregi societăți sau culturi sunt dincolo de abilitatea noastră a de controla. O cultură nu este un ceas foarte mare. Dar nouă ni se pare că este. Această iluzie se află la rădăcina filosofiei modernității.

Argumentele care susțin succesele modernității sunt întotdeauna înșelătoare. Doar efectul bun (e.g. sfârșitul sclavagismului) este citat. Dar toate celelalte consecințe neintenționate sunt ignorate (dezintegrarea masivă a familiilor de negri etc.). Unele acțiuni sunt foarte dezirabile (cum este sfârșitul sclaviei), dar fiecare acțiune aduce după ea costuri neprevăzute. Regula generală pare a fi ca rezultatul dorit să fie pus pe seama acțiunilor noastre, în timp ce rezultatele neprevăzute să fie atribuite „naturii” (sau unui concept asemănător). Modernitatea câștigă întotdeauna, pentru că rescrie trecutul.

Funcționarea lui „a face așa” reprezintă întotdeauna un act violent. Luăm ceva și îl forțăm să fie astfel. Fie că este violența unui plug care face un câmp cultivabil, violența creării unor spații de parcare, oamenii au format și modelat lumea lor „făcând așa” pentru toată existența noastră. Câmpul și spațiul de parcare, cât de inofensive și inocente sunt, au consecințe care nu fac parte din plan. Singurele metode de a face față acestor consecințe este de a pune în mișcare și mai multă violență pentru a modifica din nou evenimentele (ceea ce necesită și mai multă violență, ad infinitum) sau să tratezi consecințele ca o modificare acceptabilă.

În sensul acesta, a face parte activă din lume înseamnă să o folosești violent. Nu stăm comozi pe suprafața planetei. Majoritatea societăților umane de-a lungul istoriei au ajuns la un consens moderat cu lumea în care trăiau, folosind forme de violență ale căror consecințe au fost tolerate satisfăcător și luate în calcul ca fiind suportabile. Rata de transformare în astfel de societăți era modestă, și în limitele a ceea ce o cultură putea accepta cu ușurință.

Transformarea de anvergură și rapidă reprezintă cu totul altceva. „A transforma lumea”, sub o varietate de lozinci, este esența proiectului modern. Modernitatea nu este despre cum să trăiești drept în lume, ci despre cum să faci însăși lumea să trăiască drept. Diferența cu greu ar putea fi mai mare. Debutul modernității, de-a lungul secolelor XVIII și XIX, a fost marcat de revoluție. Revoluția Industrială, ascensiunea diferitelor forme de capitalism, nașterea statului modern cu revoluțiile sale politice, toate au generat o perioadă de modificări neîncetate simbolizate de câștigători și învinși. Bineînțeles că succesul este măsurat de statistici care șterg conturul realității. Un număr X de oameni au venituri în creștere, în timp ce un număr Y de oameni trec prin falimente și strămutări. Câtă vreme X este mai mare decât Y, modificarea a fost un succes. Trucul este să faci parte din X.

Reinventarea continuă a lumii mai bune rareori ia în considerare propriile acțiuni. Faptul că o bună parte din devastarea actuală estre rezultatul ultimului avânt spre progres, este ignorat. Este considerat ca nimic altceva decât un alt set de probleme de rezolvat. Pe măsură ce rezolvările se adună, apare o cultură toxică: mâncare necomestibilă, aer irespirabil, relații insuportabile, siguranță care nu poate fi menținută etc. Pe măsură ce toxicitatea crește, la fel se petrece cu solicitările pentru mai multe acțiuni și modificări, și odată cu asta, crește violența (de toate tipurile).

Dependența existenței umane de intervenții tehnologice constante este amețitoare. Întregul model modern al curtării, căsătoriei și procreării sunt imposibile fără intervenții chimice și biologice. Nu a existat nicio „revoluție sexuală”, ci doar preschimbarea tehnologiei într-una dintre cele mai atotcuprinzătoare și normale părți ale existenței umane, creând un aspect artificial în viețile noastre care se bazează pe violență. Avortul a o treime dintre copiii concepuți reprezintă doar un singur exemplu. Fundațiile societății noastre sunt construite pe violentarea profundă a naturii umane. Și acesta este doar un singur exemplu.

Totuși, să se țină seama că nu am sugerat un fel de viață care este liberă de violență. Ființele umane fac ca evenimentele să se desfășoare, cum se petrece în mai toată creația. Cu toate astea, modernitatea este altceva. Lumea sa mai bună nu are limite, proiectul său nu are sfârșit. Care sunt limitele potrivite pentru violență? Există granițe care se impun?

Modernitatea are drept obiectiv crearea unei lumi mai bune fără niciun fel de referință specială la Dumnezeu. Este un concept secular. Drept urmare, ceea ce reprezintă „mai bine” este, sau poate fi, o definiție volatilă. În Rusia sovietică însemna ceva, în Germania nazistă altceva, în societățile consumerist-capitaliste cu totul altceva. Într-adevăr, ceea ce este „mai bine” este adesea subiectul politicii. Dar nu există un conținut inerent al lui „mai bine”, nici vreo limită în măsurile luate pentru a-l atinge. Urmărirea mai binelui („progresul”) devine propria sa moralitate.

Abordarea creștinismului clasic nu se opune transformării (există întotdeauna transformare), nici nu contestă că un aspect poate fi mai bun decât altul. Dar „binele” care dă fiecărei acțiuni înțelesul său este Dumnezeu Însuși. În termeni clasici, acest fapt este exprimat ca „păzirea poruncilor”. Aceste porunci sunt rezumate în iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui. Există alte elemente în poruncile lui Hristos care minimizează și restrâng folosirea violenței.

Nu există, de pildă, nicio poruncă de a face din lume un loc mai bun, nici de a progresa spre o lume mai bună. Conceptul de „lume mai bună” este, din punct de vedere istoric, un împrumut distorsionat eretic din creștinism, o secularizare a ideii de Împărăție a lui Dumnezeu, tradusă în termeni de tehnologie progresivă și legi (violență). În schimb, managementul consecințelor istorice este considerat idolatrie. Doar Dumnezeu controlează rezultatul istoriei.

Din experiență am constatat că a pune la îndoială responsabilitatea noastră pentru rezultatul istoriei va fi întotdeauna întâmpinat cu obiecții neliniștite legate de faptul că acceptăm „să rămânem pasivi” iar rezultatul va fi îngrozitor. A păzi poruncile lui Hristos nu înseamnă a rămâne pasiv. Reprezintă, totuși, refuzul de a folosi violența pentru a forța lumea în mereu schimbătoarele versiuni imaginare ale binelui. Voi cita un exemplu întrucâtva controversat (toate exemplele vor fi controversate pentru că moderniștii nu iubesc nimic mai mult decât să argumenteze cum următoarea folosire a violenței va modifica în bine lumea.)

Să luăm problema educației. A-i învăța pe copii să citească, să scrie și să socotească nu este un aspect excesiv de modern. Este vechi de secole și, ocazional, realizat mai degrabă cu succes. Dar industria educației (o subdivizie a statului) există ca o mereu schimbătoare colecție de standarde, tehnici și proceduri ale cărei mereu schimbătoare rezultate dau prilejul la testări, schimbări, controale, management și violență mereu în creștere pentru a produce rezultate din ce în ce mai slabe. A produs în mare un cult al administrației și al managementului (blestemul existenței fiecărui profesor). Acest exemplu ar putea fi, mutatis mutantis, multiplicat în toată cultura noastră din ce în ce mai disfuncțională.

Din nefericire, pe măsură ce rezultatele progresului tot mai violent al modernității devin din ce în ce mai disfuncționale, devine din ce în ce mai mare tentația de a face exact la fel. Fiecare problemă este tratată doar cu gândul la cum ar putea fi rezolvată, fără ca cineva să sugereze vreodată că rezolvarea lumii s-ar putea să fie cea mai mare problemă a noastră. Din nou, aceasta nu este o problemă de totul sau nimic. Lumea clasică nu era pasivă, nici nu era o lume imobilă. Modernitatea a ales economia ca măsura a binelui, tratând productivitatea în creștere drept motiv al progresului și prosperității și măsură de bază a unei lumi mai bune.

Dezbaterile asupra celor mai bune mijloace de a conduce o asemenea productivitate, fie prin comandă și control, fie lăsând piața liberă, au reprezentat argumentele principale în interiorul modernității. Există multe, multe alte bunuri care ar putea fi și care au fost măsura unei culturi. Singurul motiv pentru a folosi productivitatea economică este credința falsă că prosperitatea materială este fântâna tuturor binecuvântărilor. Dacă suntem suficient de bogați, vom fi fericiți.

La capătul întunecat al spectrumului, presupozițiile filosofice ale Americii au făcut-o sclava modernității-ca-export unde violența literală este rezultatul cotidian. Remodelarea Orientului Mijlociu nu doar că a eșuat (complet) dar a costat sute de mii de vieți, o mare parte dintre aceștia fiind complet nevinovați. Haosul rezultat a fost, în cel mai bun caz, o distracție de la neobosita noastră plăcere pentru industria divertismentului, deși războaiele noastre au generat o specie foarte populară a jocurilor video. Violența însăși a devenit un produs de consum.

Această imagine a lumii moderne poate provoca, în conștiința creștinului modern, un răspuns imediat de nedumerire cu privire la ce se poate face pentru a o transforma. Răspunsul dificil este de a înceta să mai trăim ca și cum modernitatea ar fi adevărată. Încetați să mai validați întrebările modernității. Nu întrebați „cum putem transforma lumea?” Întrebați în schimb „cum ar fi bine să trăiască creștinii?” și lăsați rezultatul istoriei în seama lui Dumnezeu.

Cum ar fi bine să trăim?

– În primul rând, trăiți ca și cum în venirea lui Iisus Hristos, Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în lume iar rezultatul istoriei a fost deja hotărât. (Încetați să vă mai îngrijorați.)
– În al doilea rând, iubiți-i pe oameni tocmai ca imagine a lui Dumnezeu și rezistați tentației de a-i îmbunătăți prin metode artificiale.
– În al treilea rând, refuzați să faceți din economie baza vieții voastre. Slujba voastră nu are nici măcar o importanță secundară.

– În al patrulea rând, încetați să purtați controverse despre politică ca și cum politica ar fi răspunsul la problemele lumii. Îi conferă o putere ilegitimă și împuternicește un proiect anti-Dumnezeu.
– În al cincilea rând, învățați să vă iubiți dușmanii. Dumnezeu nu i-a adus pe lume ca noi să-i schimbăm sau să-i eliminăm. Dacă este posibil, abțineți-vă de la violență.
– În al șaselea rând, puneți uciderile la stadiul de importanță primară și refuzați să acceptați violența ca un mijloc spre pace. Fiecare viață umană este o comoară imensă și de neînlocuit.

– În al șaptelea rând, cultivați mulțumirea mai degrabă decât plăcerea. Vă va ajuta să consumați mai puțin și vă va elibera din sclavia față de stăpânii voștri economici.
– În al optulea rând, pe cât este cu putință, gândiți local. Nu veți influenţa lumea în totalitate. Iubiți ce este local, la îndemână, personal, intim, unic și natural. Este o preferință care contează.

– În al nouălea rând, învățați o altă limbă. Foarte puține elemente sunt mai indicate pentru a vă învăța ceea ce nu sunteți.
– În al zecelea rând, fiți recunoscători pentru tot, aducându-vă aminte că lumea în care trăim și tot ce este în ea îi aparține lui Dumnezeu.

Aceasta este o listă minoră, câteva gânduri care mi-au venit pe fugă. Sunt idei care ne încurajează să trăim într-o manieră „non-modernă”. Merită remarcat că atunci când soldații romani s-au apropiat de Sf. Ioan Botezătorul și l-au întrebat cum să trăiască, el le-a spus să fie mulțumiți cu solda lor și să nu fie violenți cu nimeni. Ei erau stăpânii lumii de atunci – sau așa ar fi putut crede din greșeală.

Autor: Pr. Stephen Freeman