Vremea adevărului, vremea limpezirii. „Nu există ființă mai ușor de controlat decât cea cuprinsă de groază” (I)

Interviu cu Părintele Ciprian Grădinaru de la Biserica „Toţi Sfinţii” din Huldenberg, Belgia

Din când în când, în istoria omenirii se produc niște cutremure, așa cum este și ceea ce se petrece în aceste zile datorită fenomenului „covid”. Sunt îngăduite de Dumnezeu, lucrând ca niște oglinzi teribile, imense, ce reflectă starea reală a omenirii. Înţelegem cine suntem şi vedem care este starea noastră lăuntrică adevărată doar în perioade de încercare. Iar anul acestea din urmă, de când a apărut fenomenul „covid”, a fost un prilej pentru multe radiografii duhovniceşti. Dacă încă nu am găsit oglinzile potrivite în care să ne vedem inimile, vă propunem ca în mărturiile următoare şi în răspunsurile părintelui Ciprian Grădinaru să aflăm câteva astfel de instrumente de evaluare.

Virgiliu Gheorghe: Părinte, în România şi în lume este o tulburare teribilă. Nu cunosc mulţi care să-și fi păstrat pacea. Şi prin case, şi pe străzi, şi în biserică e multă tulburare dintr-o sumedenie de motive. Sfinția voastră cum trăiţi acest timp de criză?

Părintele Ciprian Grădinaru: Ca în Arca lui Noe! Aşa simţim toţi cei din parohie: pe de o parte, pace şi recunoştinţă către Domnul, Cel ce ne-a adus în Biserică, Arca cea de nescufundat, iar pe de altă parte, ne rugăm cu tristeţe pentru ce se petrece în aceste zile în sufletul atâtor oameni: răcirea, chiar pierderea credinţei, boli sufleteşti, abuzuri împotriva libertăţii și vieţii, spaimă, confuzie, cinism, cruzime. Urmărim, cu ajutorul Domnului, să prefacem timpul de criză în vremea adevărului, în vreme de mântuire (cf. II Corinteni 6:2). Este singura cale de a supravieţui duhovniceşte. Avem nevoie absolută de Adevăr, ca început al pocăinţei ‒ şi a mea, dar şi a noastră, a tuturor.

În primul rând, chiar este esențial să-I dăm lui Hristos „toată viaţa noastră” ‒ şi nu „aproape toată viaţa noastră”! ‒, Lui, Care este Adevărul, Lui Care Se vădeşte, încă o dată, singura ancoră reală, unicul element de stabilitate. El este adevărata măsură a toate câte sunt. Toate asigurările şi construcţiile omeneşti pe care mulţi ne-am întemeiat vieţile, chiar şi pe cele duhovniceşti, şi-au vădit şubrezenia şi au căzut şi vor cădea una după alta.

În al doilea rând, mulţi ne-am putut adânci, dacă am vrut, în adevărul despre noi înşine, căci ne-am aflat măsura credinţei ‒ sau necredinței! ‒ prin reacţiile pe care le-am avut în faţa ameninţării bolii şi a morţii, în noile tipuri de relaţii care ni s-au impus cu cei din familie, din biserică, cu cei de aproape sau de departe ai noştri.

În al treilea rând, am aflat într-o mai mare măsură adevărul despre situațiile şi oamenii care ne înconjoară în lume şi în Biserică. Şi, dacă în lume nu prea ne mai surprinde nimic, căci stăpânitorul ei îşi continuă tot mai vizibil marşul întunecat, cred că ne e de mare folos să fim foarte atenţi la ce se petrece în Biserică. Avem mare nevoie de păstori adevăraţi, curajoşi, treji, care să ne înveţe drept cuvântul Adevărului, pentru care să ne rugăm, pe care să-i ascultăm și să-i urmăm; iar, pe de altă parte, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă nu vrem să cădem în groapă, să înţelegem care sunt călăuzele oarbe (cf. Matei 23:16), pe care să nu le urmăm.

Ortodoxia inimii și ortodoxia rațională

În aceste luni, din felul în care mulţi păstori s-au poziţionat, am văzut limpede resorturile după care acţionează ei: înţelepciunea duhovnicească şi dragostea de Dumnezeu şi de poporul Său sau calculul diplomatic, ba chiar laşitatea ‒ am auzit de clerici care s-au autoizolat! S-a vădit atât de limpede diferenţa despre care vorbește Sfântul Tihon din Zadonsk ori Părintele Serafim Rose între Ortodoxia inimii calde, înmuiată prin pocăinţă şi nevoință, care luptă pentru Adevăr, pentru credincioşia faţă de Sfânta Tradiţie, care „se bucură împreună cu cei care se bucură şi plânge cu cei care plâng” (cf. Romani 12:15), pe de o parte şi, pe de altă parte Ortodoxia raţională, născută din cunoaşterea şi cercetarea raţională a dogmelor, a canoanelor şi a vieţii liturgice, aliniată ideologiilor contemporane, obedientă faţă de tot ce e „oficial”.

Cei dintâi au căutat soluţii pastorale pentru a întări în credinţă şi a da nădejde credincioşilor, câtă vreme cei din a doua categorie, virusaţi de duhul lumii, au avut atitudini „diplomate”, psihologice, emoţionale sau chiar smintitoare. Rezultatul? Sminteli, platitudini, confuzii, tensiuni: acela are o părere, celălalt altă părere. Când te întemeiezi pe mintea ta impregnată de duhul lumii, chiar dacă studiezi Sfinţi Părinţi sau dogmele şi canoanele Bisericii, nu ai cum să ajungi la o linie unificatoare, căci duhul lumii este caracterizat de dezbinare.

V.G.: Ne puteţi da un exemplu?

P.C.G.: Exemple sunt multe, însă cele mai grave cred că sunt cele legate de punerea în discuție a modului de împărtăşire a credincioşilor în contexte epidemice. În timp ce unii căutau tot felul de soluţii pentru a nu transmite virusuri prin Sfânta Împărtăşanie, Sinodul Greciei s-a pronunţat ferm într-un comunicat, la începutul lui aprilie: „Orice suspiciune cu privire la transmiterea unor boli prin intermediul Dumnezeieștii Euharistii este reprobabilă, întrucât aduce atingere adevărului dogmatic, credinței apostolice și Tradiției Bisericii. De asemenea, în condițiile date, orice discuție despre modul administrării Dumnezeieștii Împărtășiri este inoportună, fără discernământ, nu zidește și, prin urmare, este inacceptabilă”.

Cred că ceea ce vor să spună ierarhii greci este că orice modificare a felului de împărtăşire a credincioşilor, în acest context epidemic, va provoca sminteală prin discursul duplicitar ‒ de genul: „Credem că aici e Hristos, totuşi, ne luăm măsuri să nu cumva să transmitem virusuri și să nu se supere statul ateu” ‒ şi prin traducerea lui evidentă: prevalarea raţiunii asupra credinţei şi imixtiunea statului în chestiuni de administrare internă a Bisericii. Îndemnul lor, un nou îngeresc „Să stăm bine, să stăm cu frică!”, e să ne ferim de atitudini care ne aduc un oarecare confort social ori pe care le putem cuprinde în sfera conştiinţei noastre limitate, în străduința de a „plăcea oamenilor” (cf. Ioan 12:43). Este necesar să fim curajoşi şi să căutam adevărul în Biserică, în modelele de atitudine ale marilor Părinţi ai Bisericii, în rugăciune şi osteneala de a afla voia lui Dumnezeu. Şi să nu mai uităm atât de ușor că „nu putem sluji la doi domni, lui Hristos și lui mamona” (cf. Luca 16:13).

„Opusul fricii nu este curajul, ci credința”

V.G.: De multe ori adevărul este dureros, căci ne arată că suntem cum nu ne place să recunoaştem sau ne aşază în opoziţie cu lumea, ceea ce duce adesea la contestări, ironii, la revărsări de ură din partea ei. De aceea sunt aşa de puţini cei care caută adevărul și, poate, şi mai puţini cei care îl mărturisesc.

P.C.G.: Aşa este. De aceea, vremea de acum este una de întristare, dar şi de bucurie. Căci ce poate fi mai preţios decât să trăieşti în Adevăr? Îmi amintesc de un înfricoșător, dar totodată minunat cuvânt prorocesc al Părintelui Rafail Noica:

„Acum e vremea să se lămurească credinţa noastră; acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică şi ce nu; acum – care va fi fost «acel popor binecredincios de pretutindenea», şi ce anume va rămânea «neclătit de porţile iadului» (Matei 16:18)… şi ce va fi necesar să cadă. E nevoie de acest «necaz» (Tesaloniceni 5:3) pentru ca Biserica, adică noi, să se cureţe de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăția ei (Iezechiel 16), să se «lămurească», întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfințeniei ei, să se smerească până în sfârșit, să se gătească Mireasă în aşteptarea Mirelui (Apocalipsă 22:16-17).”

Pentru asta, zicea Părintele: „Vremea este a cernerii. Vom pierde pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor. A venit vremea să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, şi poticniri, şi vânzări (Apocalipsă 13:7). Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvăţăm mai multa încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi «mai la îndemână», şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrățișăm şi atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Înfricoșată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu îngăduită – mântuitoare”. De aceea, zicea Părintele, e nevoie să „deosebim vremea” (Luca 12:54-57) în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Domnul.

V.G.: Cum să mai găsim loc de nădejde în zilele acestea, când mulţi sunt atât de îngrijoraţi pentru tot ce se petrece şi ce se anunţă că va mai veni: totalitarisme ideologice, încălcări ale libertăţilor personale?

P.C.G.: Unele aspecte sunt, într-adevăr, îngrijorătoare. Însă, chiar și dacă nu am privi duhovniceşte evenimentele, cred că sunt şi multe idei care se vehiculează, mai ales legate de coronavirus, care fac parte din categoria „drobului de sare” al lui Creangă. Mi se pare de neînţeles lipsa unei logici minimale la care au ajuns mulţi din pricina fricii. În mod limpede, diavolul a lucrat foarte bine pentru pregătirea terenului: îndepărtându-l pe om de Dumnezeu, a reușit să înlocuiască credința în El cu încrederea în tot felul de false instrumente de confort și siguranță socială (salarii, subzistență via magazine, asigurări, pensii, rețele de socializare etc.). Și astfel, printr-o criză oarecare ‒ creată sau apărută „accidental” ‒, în care propriile „asigurări” de fericire se spulberă, omul fără Dumnezeu intră în panică și devine irațional.

Nu există ființă mai ușor de controlat decât cea cuprinsă de groază. Aşa că, în aceste zile, cei care au de câștigat din criza mondială o fac speculând foarte mult efectele fricii. Este exact opusul a ceea ce spune Hristos, că, dacă vom trăi după poruncile Lui, vom cunoaşte Adevărul, şi Adevărul ne va face liberi (cf. Ioan 8:31-32). Când omul trăieşte în minciună, va fi tot mai înfricoşat şi va alerga spre noi şi noi robii, de la sumedenia de asigurări și cedarea propriei libertăţi în mâinile instrumentelor de control statale, până la cumpărarea oricărui vaccin care îi promite mai puţină suferinţă, indiferent de efectele secundare.

V.G.: Ce soluţii vedeţi pentru a învinge frica?

P.C.G.: În primul rând, aş sublinia că opusul fricii nu este curajul, aşa cum găsim în dicţionarul de antonime, ci credinţa. Când ne clătinăm în credinţă este pentru că ne temem mai mult de circumstanţe decât de Dumnezeu. Voinţa și inteligenţa nu sunt de ajuns ca să învingem frica. Numai credinţa şi dragostea o pot învinge. Iar pe acestea nu le putem dobândi decât în Biserică, trăind într-o parohie concretă, alături de oameni evlavioşi. Starea din lume e jalnică, dar noi ştim motivul: ne-am îndepărtat cu toţii de Dumnezeu ‒ „toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut” (cf. Psalmul 13:3): clerici, monahi şi mireni.

În loc ca noi, cei din Biserică, să fim „lumina lumii” (Matei 5:14), să avem atitudini realiste, curajoase, din pricină că suntem virusaţi de duhul lumii, contribuim şi noi la răspândirea panicii şi a deznădejdii, la sacralizarea ştiinţei mincinoase, la înscăunarea farmacocraţiei la cârma lumii. Asta pentru că, pentru mulţi dintre noi, fricii de Dumnezeu i-au luat locul fricile de boală, de moarte, de lume, de ce va spune vecinul, mass-media, guvernul, U.E. etc. Şi aceste frici ne robesc prin păcatul din noi, prin viaţa superficială pe care o ducem, prin ataşamentul de instrumentele de confort şi asigurare ale acestei lumi.

Părinţii Bisericii învaţă că sunt două feluri de frică: cea bună, mântuitoare, frica lui Dumnezeu, şi cea „firească”, pătimaşă ‒ de moarte, de boală, de accidente, de viitor, de pericole etc. Ele se exclud reciproc, căci se nasc din una şi aceeaşi caracteristică a sufletului: teama. Ca şi în cazul celorlalte patimi, lupta omului este să întoarcă această putere sufletească către Dumnezeu. În măsura în care omul se umple de frica lui Dumnezeu, se vindecă de frica „firească”. Soluţia este simplă: creştinul să trăiască în Biserică, îndrumat de un duhovnic care să cunoască meşteşugul tămăduirii sufletului bolnav. Astfel se va despătimi, va învăţa să se roage. Cu cât rugăciunea este mai autentică, mai adâncă, cu atât piere frica.

Când suntem copleşiţi de frică, să ne așezăm în fața Domnului și să nu ne ridicăm de acolo până nu reușim să intrăm, cu o rugăciune liberă, vie, în adâncul inimii, acolo unde El ne aşteaptă, acolo unde nu este frică. Și, dacă ne rugăm și totuși pacea nu vine, înseamnă că este absolut necesar să stăruim, să nu ne ridicăm din genunchi până ce Domnul nu Se milostivește şi ne întăreşte. Iar în restul timpului, când nu avem condiţii să ne adâncim în rugăciune, leacul cel mai puternic împotriva atacurilor de panică este mai ales rugăciunea scurtă în care chemăm Numele Domnului.

„Când sunt slab, atunci sunt tare”

Cu adevărat, după cum ne îndeamnă mulţi Părinţi, putem folosi momentul pentru trezire, pentru adunare din risipiri, pentru re-evaluarea sensului real al vieţii, al legăturilor cu mine însumi, cu aproapele şi cu Dumnezeu. Căci se vede limpede că mulţi facem faptele credinţei, dar ca şi cum nu am crede cu adevărat în Hristos. E vremea să alegem între „înţelepciunea lumii” şi „nebunia credinţei” (cf. I Corinteni 1:17-25); între isteria, panica, frica celor fără Dumnezeu, care acum îşi află dureros fragilitatea, şi nebunia Crucii. Să înţelegem că există cu adevărat două realităţi:

• cea vizibilă, pipăibilă, „analizabilă ştiinţific”, despre care putem avea păreri şi informaţii şi,
• pe de altă parte, realitatea lui Dumnezeu, mult mai amplă, care o circumscrie şi o depăşeşte pe prima, aşa cum vedem în viața Sfântului Apostol Petru. Realitatea lumii: valurile erau mari, apa nu-l poate ține pe om, omul care se scufundă în apă moare. Realitatea lui Dumnezeu: Hristos merge pe apă. Atunci când Petru încearcă să guste şi el din realitatea Domnului, în scurt timp i se face frică, din cauza informațiilor care veneau dinspre „realitate”. Dar are reflexul cel bun, rugăciunea, şi astfel găsește puntea între cele două realități: „Doamne, mântuiește-mă!”. Hristos vine îndată lângă el, îl salvează, dar îl şi mustră: „De ce te-ai îndoit, puțin credinciosule?” (cf. Matei 14:28-31). Raţiunea lui Petru nu-l înşela cu privire la „realitatea ştiinţifică”, legile fizicii care îi spuneau că urmează să se scufunde; dar realitatea lui Dumnezeu este Adevărul, care depăşeşte cunoaşterea omului.

Aşa şi noi, în funcţie de cum ne vom mişca gândul, în funcţie de unde vom considera că ne e comoara ‒ fie în „linia oficială”, în studii şi ştiinţe omeneşti, fie în tot ce înseamnă tezaur al Bisericii şi dialog cu Dumnezeu ‒, în acea lume ne vom plasa inima, în acea realitate ne vom trăi vieţile. Să ne rugăm mereu ca să putem ieși din lumea realității omenești, a informațiilor, să-L întrebăm pe Dumnezeu cum să trăim viaţa în realitatea Lui, fără să cădem pradă înşelărilor. Acum e atât de evidentă diferenţa: în lumea „realităţii oficiale” e multă angoasă, iar în inimile celor care luptă să rămână în realitatea lui Hristos e pace şi linişte.

Criza actuală o putem vedea ca pe o scuturare a întregii lumi. Poate că situația este aşa cum zice mass-media, poate că virusul care dă covid-19 e un virus extrem de mortal, cum nu a mai fost vreodată ceva mai periculos pe pământ, şi de asta s-au luat aceste măsuri nemaigândite până acum. Sau poate că e aşa cum zic cei care cred că această criză mondială a fost creată în umbră şi este un prilej, poate chiar un pretext al forţelor care vor să conducă întreaga lume, să dobândească o mai mare putere, mai mult control asupra omului. Dar, oricum ar fi situația în realitatea așa-zis obiectivă, pentru creştin nu e important cine are dreptate. Nu aici e miza. Mulţi înţeleg că trecem prin ceva grav acum, dar nu cred că e limpede pentru mulţi. Cred că grav nu e dacă mă îmbolnăvesc de acest virus ‒ cu eventualitatea că voi muri şi mă voi întâlni cu El, Dumnezeu ‒, nici că sunt oameni care profită cu cinism de acest moment. Grav e mai cu seamă ce se petrece în planul nevăzut: ameninţarea libertăţii lăuntrice, amestecarea duhurilor, pervertirea credinţei.

Grav ar fi ca eu, creştin chemat să umblu în Lumină, să ratez duhovniceşte criza aceasta, care nu e altceva decât Judecata lui Dumnezeu („criza” – gr. κρίσις, „judecată”). Nu e vorba că „ne bate Dumnezeu”, cum se mai aude spunându-se, ci că avem şansa să ne întoarcem la El, să ne pocăim, sa ne împăcăm cu El. Grav ar fi să caut soluţii omeneşti la greutatea acestor zile, căci astfel m-aş îndrepta spre deznădejde şi pierderea credinţei. Important este să înţeleg măreţia momentului pe care îl trăim, să-mi arăt credinţa, înţelegându-mi slăbiciunea şi mergând astfel către Domnul, pentru a primi harul pe care El Îl trimite tuturor celor care vor să-L urmeze. „Când sunt slab, atunci sunt tare” (I Corinteni 12:10), prin mila Lui.

Spune Părintele Zaharia de la Essex că însuși faptul de a păstra credința în aceste vremuri grele și apocaliptice este un dar al Sfântului Duh. Şi astfel, prin harul lui Dumnezeu, prin viaţa în Biserică, frica de ce este în lume se va preface în frica lui Dumnezeu, care aduce dragostea lui Dumnezeu, pace, nădejde şi mântuire.

Citiţi a doua parte a interviului

Citiți și:
Cum să-l aduci în inima ta pe Dumnezeu când îndatoririle zilnice îţi ocupă aproape tot timpul
Alexandr Soljenițîn – Despre curaj și adevăr

  

yogaesoteric
22 aprilie 2021