Yoga şi creaţia artistică

un articol de Carmen Enache

Atât arta cât şi meditaţia yoghină sunt stări creatoare ale conştiinţei umane, amândouă generate de aceeaşi sursă, dar ele par a fi îndreptate în direcţii diferite: arta către domeniul manifestării sensibile, exterioare, meditaţia către realizarea şi integrarea interioară a formelor şi impresiilor simţurilor. Însă această diferenţă ţine numai de factori secundari şi nu de natura esenţială a artei şi meditaţiei.

Meditaţia nu este nici pură abstracţie, nici negarea formelor, cu excepţia stadiilor sale ultime. Ea înseamnă o perfectă concentrare a minţii şi eliminarea tuturor aspectelor neesenţiale ale subiectului ales pentru meditaţie, până când devenim deplin conştienţi de el, experimentând astfel realitatea într-un aspect particular sau într-un anumit unghi.

Arta acţionează în acelaşi mod: foloseşte formele lumii exterioare, ea nu încearcă să imite natura, ci să reveleze o realitate superioară prin omiterea accidentului, ridicând astfel forma vizibilă la valoarea de simbol, exprimând o experienţă directă a vieţii.

Aceeaşi experienţă poate fi dobândită prin procesul de meditaţie. Dar, în loc de a crea o expresie formală (existenţa obiectivă), ea lasă o impresie subiectivă, acţionând astfel ca un agent formator al structurii lăuntrice, îmbogăţind şi rafinând conştiinţa mediatorului.

Meditaţia şi arta se întrepătrund

Cea mai înaltă sau cea mai intensă formă de meditaţie, sau perfectă absorbţie, ce nu mai are nici suport sau obiect, poate fi descrisă ca fiind atingerea unui „spaţiu spiritual” sau „vacuum-vid creator”, în care aspectele universale ale centrului nostru cel mai profund, Sinele esenţă (ATMAN), se pot manifesta plenar. În acest sens, meditaţia poate fi numită arta trezirii unei atitudini creatoare în noi înşine, a unei stări de receptivitate intuitivă superioară.

Artistul, pe de o parte, care are darul (nativ sau obţinut printr-un antrenament continuu) de a exprima o asemenea experienţă intuitivă (sau directă), îşi cristalizează viziunea interioară în forme vizibile, audibile sau tangibile, inversând procesul meditativ într-un proces de materializare. Dar acest fapt presupune că artistul să fi atins mai întâi acea experienţă lăuntrică. Acest proces poate fi condiţionat fie de stimuli externi, fie de geniul artistului, sau de un antrenament spiritual. Adeseori, toţi aceşti factori acţionează  împreună: frumuseţea copleşitoare a naturii sau impresia unui chip uman deosebit de expresiv, sau un gând elevat, iluminator, pot acţiona ca nişte stimuli care să trezească geniul latent; iar ca rezultat al acestei concentrări conştiente asupra acestor străfulgerări intuitive, experienţa îmbracă o formă definită şi în final se materializează în creaţia unei opere de artă.

Astfel, creaţia artistică nu se îndreaptă exclusiv în direcţie opusă meditaţiei yoghine, aşa cum ar părea la o examinare superficială care ar lua în considerare numai expresia formală. Ea urmează acelaşi drum ca şi meditaţia, în faza de concepţie. Arta şi meditaţia se compensează, se întrepătrund şi se creează astfel una pe cealaltă.

Pentru artist contează doar actul creaţiei

Importanţa artei şi relaţia ei cu meditaţia yoghină, nu este totuşi epuizată numai de aspectul generării ei. Efectul unei opere de artă, experienţa spre care aceasta îl conduce pe cel care o contemplă su o ascultă, este la fel de importantă. Artistul poate uneori chiar să nu fie interesat de efectul operei sale. Pentru el, procesul creaţiei este singurul lucru care cu adevărat are importanţă. Dar influenţa primordială a artei, în viaţa umanităţii, ca parte a civilizaţiei şi spiritualităţii umane, constă în puterea sa de a-i inspira pe toţi cei care se deschid lăuntric către ea. Marile opere de artă au avut un impact mai profund asupra omenirii decât cei mai mari împăraţi şi chiar decât străvechile religii care au supravieţuit de regulă numai prin creaţiile lor artistice. Limbajul artistic ne vorbeşte de-a lungul mileniilor, chiar şi după ce toate celelalte limbaje ale timpurilor au căzut în uitare.

Emoţia artistică, este un act de re-creaţie, sau mai curând de creaţie în direcţie opusă, către sursa de inspiraţie. Este un act de absorbţie, în care ne eliberăm de micul ego–limitativ, într-o experienţă creatoare a unui univers lărgit şi a intercorelărilor întregii vieţi manifestate.

Astfel, arta semnifică mereu reînnoitul atac concentric către esenţa şi explozia egoului în infinitate, completa anulare a limitărilor, printr-o neîntreruptă serie de radiaţii şi inspiraţii; ea înseamnă condensarea universului într-un focar microscopic şi stabilirea, din nou, a unui echilibru magic între suflet şi univers. Obiectul artei este condensarea tuturor curenţilor, forţelor şi aspectelor inimaginabile ale universului în planul înţelegerii şi experienţei umane; aceasta reprezintă proiecţia trăirii lăuntrice în infinit. Dizolvarea egoului efemer şi transformarea lui într-un spaţiu infinit sau vid creator (aici vid însemnând o completă nonrezistenţă) semnifică acceptarea detaşată a lumii în sufletul eliberat sau altfel spus, nelimitat.

Aici, arta şi viaţa spirituală se întâlnesc într-o sferă a conştiinţei în care diferenţierile nu mai există. Prin urmare, întotdeauna când spiritualitatea este o forţă vie, ea îşi găseşte o expresie naturală, firească şi spontană în artă; de fapt ea însăşi devine o artă, aşa cum şi arta în cele mai înalte expresii ale ei, devine o cale spirituală.

Artă şi spiritualitate

O combinaţie perfectă între artă şi spiritualitate era realizată, de exemplu, la yoghinii sau misticii buddhişti, care îşi materializau viziunile în sculpturi şi picturi, imnuri şi arhitectură, filozofie şi poezie, purtând astfel mesajul înaltelor lor realizări spirituale în toată Asia.

În această direcţie, contemplarea frumosului, spune Buddha, ne eliberează de toate preocupările egoiste; ridică la un plan de o armonie şi o fericire perfectă, creează o avanpremieră a eliberării ultime, încurajându-ne astfel să aspirăm şi mai intens către realizarea de sine, realizare însemnând descoperirea realităţii noastre esenţiale revelându-ne astfel această realitate ca fiind punctul focar al forţelor universale care ne străbat precum lumina soarelui prin nişte lentile de focalizare.

Razele de lumină nu sunt oprite în aceste lentile sau în focarul lor; ele nu devin o proprietate a lentilelor. Acestea servesc numai la a le focaliza, a le reuni într-o imagine punctuală a soarelui, integrându-le astfel forţa, până la incandescenţă. În acelaşi mod, fiinţa individuală seveşte la focalizarea calităţilor şi forţelor universului, până când ea devine conştientă de nivelul de „incandescenţă”, moment în care ţâşneşte străfulgerarea inspiraţiei sau flacăra iluminării, iar omul devine conştient de universalitatea lui, ceea ce este un alt mod de a spune că universul devine conştient de el însuşi.

Arta autentică este manifestarea frumuseţii

Frumosul autentic este în acelaşi timp sensul autentic, stabilind o intimă legătură a omului, nu numai cu proximităţile lumii în care el trăieşte ci şi ceva care trece de existenţa sa momentană ca fiinţă individuală sau „separată”. Acest lucru este cel care-l face pe yoghin, ca şi pe artistul autentic, să intre într-o relaţie spirituală cu munţii şi râurile, copacii şi stânele, fiinţele umane şi animalele, zeii şi demonii. Frumosul nu exclude nici chiar teribilul, după cum putem vedea din superbele reprezentări ale forţelor teribile în picturile tibetane.

Artiştii contemplativi ai Orientului deveneau absorbiţi în ei înşişi, sau într-o cascadă, sau într-un peisaj ori într-un chip uman, în funcţie de ceea ce ei doreau să reprezinte, până când deveneau una cu obiectul lor. Atunci ei îl creau din lăuntrul lor, fără să mai ţină seama de formele exterioare. Acumularea interioară era mai importantă la aceşti artişti decât antrenamentul exterior. Şi desigur fiinţa complet interiorizată transcende raţiunea comună, legile sale proprii, manifestându-se înlăuntrul sau în spatele minţii ei.

Ritmul picturii extrem orientale, de exemplu, nu are o origine raţională sau discursivă: este un ritm interior precum acela al muzicii.

Arta, ca manifestare a frumosului autentic (sau altfel apus, a Adevărului lăuntric), prin puritatea viziunii introspective, este prin urmare cea mai mare putere creatoare. Chiar şi imperfecţiunile lumii noastre pot fi un stimul pentru creativitate, deoarece adevărata frumuseţe poate fi descoperită numai de cel care, prin intermediul conştiinţei sale trezite, completează incompletul.

Astfel, înţelepţii orientului consideră arta ca pe o practică meditativă, ca pe o formă de yoga. „Virilitatea vieţii şi artei constau în posibilităţile de creştere”, spun textele buddhiste descriind arta ca pe un proces dinamic către perfecţiune.

Meditaţia buddhistă a inspirat arta Asiei Centrale şi a Extremului Orient cu noi idealuri, aşa cum făcuse exterior în ţara de origine. Execuţia unei opere de artă era privită în sine ca un act de meditaţie creatoare, iar emoţia artistică, contemplarea creaţiei artistului devenea parte a antrenamentului spiritual, parte fără de care nimeni nu putea afirma că este cu adevărat spiritualizat.

Adepţii practicii spirituale Zen vizează comuniunea directă cu natura interioară a lucrurilor, privind accesoriile lor exterioare numai ca impedimente în perceperea clară a Adevărului. Această sete de abstract a condus pe practicanţii Zen să prefere schiţele alb-negru picturilor laborios colorate ale Şcolii Buddhiste clasice.

Ce dă valoare operei de artă?

 

Nu subiectul operei de artă decide valoarea acesteia; mai curând aceasta este dată de impulsul inspiraţional, de spontaneitatea experienţei interioare cu care ea a fost creată şi pe care ea o trezeşte şi o reproduce la cel care o contemplă. Dar facultatea de răspuns la sensul ascuns al unei asemenea opere de artă trebuie cultivată, în egală măsură cu capacitatea de a le crea. Întocmai cum artistul trebuie să-şi stăpânească materialul şi pânzele pe care le creează, tot astfel cel ce doreşte să trăiască arta trebuie să-şi pregătească şi să-şi acordeze instrumentul receptivităţii pentru a realiza acea profundă rezonanţă posibilă doar atunci când mintea a fost golită de toate gândurile parazite şi preocupările secundare (în aceste sens, termenul SHUNYATA, vid creator, poate fi numit şi o perfectă stare de rezonanţă).

Arta religioasă tibetană merge chiar şi mai departe. Privitorului nu i se cere doar să re-experimenteze viziunea artistului prin absorbirea lui în fiecare detaliu, ci să o şi re-creeze în conştiinţa sa, umplând-o cu viaţă, până când ea dobândeşte o realitate proprie şi stă în faţa viziunii lui interioare ca şi cum ar fi fost proiectată în spaţiu. Dar, spre deosebire de opera artistului, care a devenit şi a rămas un obiect, extinzând independent separat de artist, modelatorul trebuie să-şi resoarbă viziunea, inversând procesul de creaţie şi reintegrând-o în esenţa conştiinţei sale. Aceasta îl eliberează de ataşamentul faţă de propriile lui creaţii, precum şi de iluzia realităţii separate a subiectului şi obiectului.

yogaesoteric.net