Zoe Dantes: Când Statul bate la ușă!

Să nu ne mințim. Nu ne sperie ușa. Ne sperie ceea ce poate fi dincolo de ea. Există un moment în viața unui om în care casa lui, locul în care se simțea în siguranță, încetează să mai fie doar casa lui. Se aud pași pe scară. Se bate. Poate tare, poate dimineața devreme. Poate când copilul încă doarme. Poate când mama bătrână se ridică speriată din pat. Și cineva spune că este statul. În clipa aceea, omul nu mai este politician, jurnalist, antreprenor, medic, profesor sau funcționar. Este doar un om în fața unei puteri pe care nu o poate opri cu mâinile lui. Iar singurul aspect care s-ar cuveni să stea între el și abuz este legea. De aceea ceea ce s-a petrecut pe 21 septembrie nu mă interesează doar pentru că omul se numește Călin Georgescu. Mă interesează pentru că se poate petrece unui om. Și dacă principiul nostru este că un om merită să fie tratat corect numai atunci când ne place de el, atunci nu mai avem un principiu. Avem o preferință. Iar preferințele se schimbă. Astăzi îl urâm pe unul, mâine pe altul, poimâine poate veni rândul nostru.

Nu este nevoie să-l iubești pe Georgescu. Nu este nevoie să-l votezi, nu este nevoie să fii de acord cu el. Nu este nevoie nici măcar să-l simpatizezi. Dar este necesar să poți spune, fără să-ți tremure vocea: dacă statul îl acuză, să dovedească; dacă îl reține, să respecte legea; dacă îl percheziționează, să existe temei; dacă îl acuză, să existe probe; iar dacă omul este nevinovat, statul să aibă și puterea morală de a recunoaște că a greșit. Reținerea nu este condamnare. Cătușele nu sunt verdict. Percheziția nu este dovada vinovăției. Iar camerele de filmat nu sunt instanță. Asta nu este despre Georgescu. Asta este despre limitele puterii. Și poate că aici începe adevărata noastră neliniște: într-o țară în care ni se cere mereu să avem încredere în instituții, să așteptăm, să lăsăm instituțiile să-și facă treaba, este necesar să avem și dreptul de a întreba ce fac instituțiile atunci când își exercită puterea asupra noastră. Încrederea nu se ordonă. Se câștigă. Se câștigă prin adevăr, prin transparență, prin aceeași măsură, prin responsabilitate, prin oameni care răspund pentru deciziile lor indiferent cât de sus au ajuns.

Pentru că statul are o putere pe care omul nu o are. Statul poate să te cheme, să te ancheteze, să-ți percheziționeze casa, să-ți restrângă libertatea în condițiile legii, să-ți urmărească banii, să-ți blocheze conturile, să-ți ia ani din viață într-un proces. Iar omul are, în fața acestei mașinării, un singur scut: legea. De aceea legea este necesar să fie mai puternică decât omul care o aplică. Altfel, totul devine o chestiune de noroc. Să nu fii tu cel pe care îl caută, să nu fii tu cel despre care se vorbește, să nu fii tu cel fotografiat. Să nu fii tu cel despre care se scrie înainte ca instanța să spună ceva. Să nu fii tu cel căruia i se pune o etichetă pe frunte și apoi i se cere să demonstreze că nu este ceea ce au spus alții că este. Dar dacă pentru a fi în siguranță este necesar doar să sperăm că nu ni se petrece nouă, atunci nu mai suntem într-o societate sigură. Suntem într-o societate care a învățat să se roage să nu-i vină rândul.

Și există o primejdie poate și mai mare: să ne bucurăm când statul bate la ușa altuia. „Bine că i s-a petrecut lui.” „Așa îi trebuie.” „Să vedem ce găsesc.” „Să-l ia.” „Să plătească.” Poate că omul acela este vinovat. Poate că nu este. Tocmai de aceea există justiția. În clipa în care noi începem să cerem pedeapsa înaintea probei doar pentru că nu ne place omul, am cedat ceva din noi. Am acceptat ca dreptul să fie înlocuit de resentiment. Iar resentimentul este un judecător foarte periculos. Astăzi îl judecă pe celălalt. Mâine ne poate judeca pe noi. Nu este nevoie să fim de acord cu un om ca să-i apărăm drepturile. Este necesar să-i apărăm drepturile tocmai pentru că sunt drepturi. Altfel, ele nu mai sunt drepturi. Sunt privilegii acordate celor care gândesc ca noi.

Dar există o întrebare care este necesar să fie pusă și dincolo de ușa celui reținut. Cine răspunde pentru deciziile luate în numele nostru? România se află în fața unei obligații financiare uriașe în litigiul privind vaccinurile anti-covid. Vorbim despre peste 660 de milioane de euro, despre contracte, cantități comandate, negocieri, decizii administrative și bani publici. Nu spun că o decizie administrativă greșită este automat o infracțiune. Nu spun că orice prejudiciu este necesar să se termine cu cătușe. Ar fi absurd. Spun altceva: vreau să știu cine a decis, de ce a decis, ce documente avea pe masă, cine a avertizat, cine a semnat, cine și-a asumat și Cine răspunde. Pentru că banii aceia nu sunt ai unui ministru. Nu sunt ai unui partid. Nu sunt ai unui guvern. Sunt banii noștri. Ai omului care merge dimineața la serviciu. Ai pensionarului care numără fiecare leu. Ai mamei care își cumpără medicamente. Ai bolnavului care stă la coadă. Ai copilului care învață într-o școală în care plouă prin acoperiș. Ai celui care plătește taxe și nu întreabă prea des unde se duc. Și atunci cum să nu întrebăm? Cum să nu ne întrebăm de ce, atunci când un om este acuzat de o faptă, apar procurorii, perchezițiile, reținerea și întregul aparat al statului, iar atunci când statul însuși produce sau acceptă pierderi uriașe, răspunderea pare să se dizolve într-o ceață de proceduri?

Unde este omul care răspunde? Unde este numele? Unde este explicația? Unde este asumarea? Nu cerem cătușe pentru nimeni. Cerem răspundere pentru toți. Pentru că un stat puternic nu este acela care își arată mușchii în fața unui cetățean. Este acela care are suficientă forță morală să se uite și în oglindă. Să-și verifice propriile instituții. Să-și ancheteze propriile greșeli. Să spună: aici am greșit. Aici am prejudiciat. Aici cineva este necesar să răspundă. Pentru că altfel se pierde ceva mult mai important decât banii. Se pierde încrederea. Iar când cetățeanul nu mai crede în instituții, începe să creadă în orice altceva: în zvonuri, în furie, în tabere, în răzbunare, în „ai noștri” și „ai lor”. În ura care ajunge să țină loc de judecată. Și o societate împărțită în tabere devine vulnerabilă. Pentru că atunci nu mai discutăm despre adevăr. Discutăm despre cine trebuie apărat și cine trebuie sacrificat.

Poate că aceasta este întrebarea pe care ar fi necesar să o punem mai des: nu cine este omul din fața noastră. Doar ce principiu apărăm atunci când omul acela nu ne place. Pentru că dreptatea nu se verifică atunci când îl aperi pe cel pe care îl iubești. Dreptatea se verifică atunci când ai toate motivele să întorci capul și alegi totuși să spui: „Nu. Să fie judecat după lege.” Asta este democrația. Nu să avem oameni pe care îi putem sacrifica pentru liniștea noastră. Să avem principii pe care nu le sacrificăm pentru nimeni. Nici pentru Georgescu. Nici pentru adversarul lui. Nici pentru partidul nostru. Nici pentru guvernul nostru. Nici pentru omul pe care îl detestăm. Pentru că în ziua în care acceptăm că unui om i se poate face orice numai pentru că este „ăla”, am deschis o ușă. Și ușile au memoria lor.

Poate că într-o țară în care oameni aflați la vârful puterii au vorbit, în diferite momente, despre stat capturat, stat eșuat, corupție sistemică sau instituții care nu mai funcționează așa cum ar fi normal, ar fi necesar să fim mai atenți ca niciodată la ceva foarte simplu: instituțiile nu sunt infailibile doar pentru că poartă drapelul României pe ușă. Sunt făcute din oameni. Iar oamenii pot greși. Pot abuza. Pot interpreta. Pot tăcea. Pot acoperi. Pot ascunde. Tocmai de aceea democrația nu înseamnă doar să ai instituții. Înseamnă să ai instituții care pot fi întrebate, controlate și trase la răspundere. Statul este necesar să fie puternic împotriva infracțiunii. Dar este necesar să fie și suficient de puternic împotriva propriilor abuzuri. Pentru că un stat care poate să intre în casa ta, dar nu poate să explice cetățeanului cine răspunde pentru propriile lui greșeli, nu este un stat în fața căruia se cuvine să ne plecăm capul. Este un stat pe care este necesar să-l întrebăm.

Și poate că aceasta este adevărata miză a zilei de 21 septembrie. Nu Călin Georgescu. Nu tabăra lui. Nu adversarii lui. Nu cine câștigă o bătălie de imagine. Doar noi. Cetățenii. Oamenii care trăiesc în spatele ușilor lor, care își văd de muncă, își cresc copiii, își îngrijesc părinții, își plătesc taxele și își duc viețile mai departe, convinși că între ei și abuz există legea. Pentru că, dacă într-o zi statul bate la ușa ta, nu vei mai avea nevoie de opiniile pe care le-ai avut despre ceilalți. Vei avea nevoie de principii, vei avea nevoie ca cineva să spună că și tu ai drepturi. Vei avea nevoie ca cineva să întrebe dacă măsura este legală, dacă probele există, dacă procedura a fost respectată și dacă puterea nu a trecut linia pe care nu are voie să o treacă. Iar atunci va fi prea târziu să mai spui că nu te-a interesat pentru că omul de dinaintea ta nu ți-a plăcut. Asta ați făcut majoritatea din 2020 până azi. În fața abuzurilor statului și a oamenilor de paie înfipți în scaune decizionale. Și s-au petrecut toate atrocitățile. Fix cele despre care spuneați că „nu se poate”!

Astăzi statul bate la ușa lui. Mâine poate bate la ușa altuia. Poimâine poate bate la ușa ta. Și poate că atunci îți vei aminti că libertatea nu se apără după preferințe. Se apără înainte să avem nevoie de ea. Nu cerând privilegii pentru cei care ne plac. Însă, refuzând să acceptăm abuzul chiar și atunci când victima este omul pe care nu-l suportăm. Pentru că aceea este adevărata probă. Nu cât de tare strigăm pentru ai noștri. Ci dacă mai avem curajul să apărăm un principiu atunci când nu ne convine omul care are nevoie de el.

Nu știm ce va decide justiția în cazul lui Călin Georgescu. Și nici nu este nevoie să știm astăzi. Asta este treaba justiției. Care între noi fie zis, știm că nu mai există! Dar noi avem de decis altceva. Ce fel de societate vrem să fim atunci când statul bate la ușă? Una care aplaudă pentru că nu este ușa noastră? Una care întreabă „ce i se petrece lui?” Sau una care se întreabă, înainte de toate, „ce se poate petrece oricăruia dintre noi dacă renunțăm la principii?”

Pentru că puterea fără răspundere este un pericol. Iar cetățeanul care acceptă să fie încălcat dreptul altuia pentru că nu-i place omul căruia i se petrece își pregătește singur propria neputință.

Astăzi poate fi Georgescu. Mâine poate fi un jurnalist. Poimâine poate fi un medic, un profesor, un antreprenor, un funcționar, un vecin.

Și, într-o zi, poate fi chiar omul care citește aceste rânduri.
Atunci ușa se va deschide.
Și întrebarea nu va mai fi dacă îți place sau nu îți place cel care a venit.
Va fi dacă, dincolo de ușă, mai există LEGEA.

Iar după toate acestea rămâne o singură întrebare. Poate cea mai simplă. Poate cea mai incomodă.

CUI FOLOSEȘTE?

Nouă tuturor, în niciun caz! Doar statului eșuat, corupt și mafiot. Asta se petrece când un popor tace și plătește orice: de la mizeriile din plandemonie până la distrugerea totală a statului.

Bine ați revenit în 2015. Spectacolul cătușelor apără cartelurile politice transpartinice și transfrontaliere.

Slavă!

Autoare: Zoe Dantes

Citiți și:
DIICOT a pus sechestru pe casa lui Călin Georgescu, o măsură care atentează la prezumția de nevinovăție. Pe condamnatul definitiv Klaus Iohannis, cu milionul de euro datorat după frauda imobiliară, organele l-au uitat
Publicația italiană L’Identità despre arestarea lui Georgescu: „Un joc coordonat de Bruxelles și Londra”

yogaesoteric
29 septembrie 2026