Zoe Dantes: „Capul lui Simion vrem!”

„Capul lui Simion vrem!” Nu se aude încă public, dar se simte. De multă vreme. Hai că ne-am întors la circul politic cu pâine, fără pâine și cu spectacolul asigurat la oră de maximă audiență, pus în scenă mai ales de „cârnățarul” TV care i-a promis că „îl distruge”. Numai că, dincolo de scandalul care ține loc de analiză și de vocile ridicate care țin loc de argumente, întrebarea este alta: cine vrea capul lui George Simion și ce ar urma să se petreacă cu AUR după ce capul ar fi pus pe tavă? Pentru că politica românească are un talent aproape artistic de a ne arăta bătaia, în vreme ce adevărata miză se negociază în spatele cortinei. Publicul se uită la scandal, se împarte în tabere, se înjură pe internet și își alege favoritul din ring. Între timp, poate că merită să ne uităm și la cine mută scaunele, cine primește loc la masă și cine începe să vorbească în numele unei formațiuni construite pe votul altora.

Eu spun din primăvară că George Simion ar putea deveni ținta unei operațiuni de îndepărtare politică și că, în jurul AUR, se poate juca o partidă pentru preluarea centrului de putere. Am spus-o și în podcasturi, am repetat-o și recent, fără să arunc nume în piață și fără să transform bănuiala în acuzație. Nu am de gând să fac acum ceea ce reproșăm de atâta vreme altora: să dau drept certitudine ceea ce este necesar să fie demonstrat. Dar nici nu văd de ce ar fi cazul să ne prefacem că nu există întrebări. AUR nu este o masă monolitică, iar un partid care a adunat un electorat numeros devine, inevitabil, o miză pentru cei care vor să influențeze direcția în care merge. Când se modifică raporturile de putere, primul aspect pe care ar fi necesar să-l urmărim nu este cine țipă mai tare. De urmărit ar fi cine se ridică în ierarhie și cine începe să ocupe spațiul lăsat liber.

Pe 5 octombrie, delegația AUR prezentă la consultările de la Cotroceni a fost condusă de Dan Dungaciu, în absența lui George Simion. Este un fapt public, nu o teorie. Dungaciu a vorbit despre criza politică, despre blocajul instituțional și despre alegerile anticipate, prezentând poziția partidului în fața președintelui. Bun. Dar o întrebare rămâne: cum se explică faptul că, într-un moment atât de important pentru viitorul guvernării, figura care ajunge în prim-plan este prim-vicepreședintele, în vreme ce președintele partidului lipsește? Absența lui Simion nu dovedește existența vreunei conspirații, iar prezența lui Dungaciu nu demonstrează că cineva pregătește o schimbare de lider. Numai că politica nu se citește exclusiv din comunicate. Se citește și din succesiunea momentelor, din distribuția rolurilor și din întrebarea esențială: cine ajunge să vorbească, în numele cui și cu ce autoritate? Este adevărat: Simion era în Polonia.

Dan Dungaciu are profilul unui profesor format în mediul academic și în analiza politică, cu un discurs diferit de cel al lui George Simion. Poate reprezenta o altă manieră de comunicare, o altă imagine publică și o altă relație cu centrele de decizie. Tocmai de aceea merită urmărit atent, fără etichete aruncate în grabă și fără să confund competența de a vorbi despre politică cu legitimitatea de a conduce un partid. Când un lider ajunge să fie contestat, iar un alt om din aceeași formațiune capătă vizibilitate, întrebarea nu este dacă al doilea are dreptul să crească politic. Evident că îl are. Întrebarea este dacă asistăm la o evoluție firească în interiorul partidului sau la o repoziționare ale cărei mize nu sunt încă explicate public. Iar dacă există o competiție pentru conducere, cine ar fi normal să o decidă: membrii și electoratul partidului sau cercuri de influență care nu răspund în fața lor?

În același timp, George Simion a rămas atașat și loial public de Călin Georgescu, inclusiv într-o perioadă în care acesta se află în custodia autorităților. Putem discuta la nesfârșit despre oportunitatea politică a acestei loialități, despre costurile ei și despre felul în care se răsfrânge asupra AUR. Dar există o întrebare pe care n-ar fi cazul s-o evităm: dacă un lider refuză să-și abandoneze aliatul atunci când asocierea devine incomodă, devine el mai greu de integrat în înțelegerile altora? Iar dacă devine mai greu de controlat, cine ar prefera în locul lui un lider mai previzibil, mai dispus să negocieze și mai ușor de așezat într-o formulă convenabilă? Nu spun că aceasta este explicația dovedită a conflictelor de acum. Spun că este o întrebare politică legitimă, mai ales într-o țară în care oamenii au ajuns să se întrebe tot mai des cât din ceea ce se decide la vedere a fost stabilit, de fapt, în altă parte.

Pe 8 octombrie, George Simion a acuzat public existența unui „mare blat” în jurul formării guvernului și a susținut că PSD ar urma să guverneze cu Luca Niculescu în prim-plan. Aceasta a fost acuzația lui Simion, nu o concluzie pe care o putem prezenta drept fapt demonstrat. [La ora actuală este un fapt că premierul desemnat este nimeni altul decât Luca Niculescu, n.n.] În aceeași zi, conflictul său în direct cu Anca Alexandrescu, după prezentarea unor presupuse stenograme din dosarul omului de afaceri Fănel Bogos, a mutat atenția publică spre scandal. Simion a contestat autenticitatea documentului prezentat și a anunțat că va sesiza DNA. Aici sunt fapte care este necesar să fie verificate, explicații care este necesar să fie cerute și documente a căror autenticitate nu se stabilește prin volumul vocii celui care le prezintă. Dar, dincolo de disputa concretă, momentul este politic exploziv: liderul AUR se confruntă cu acuzații, intră în conflict cu o realizatoare care a candidat cu susținerea partidului său, iar criza de imagine se suprapune peste negocieri pentru putere. Coincidență de calendar? Posibil. O succesiune care merită analizată? Fără îndoială.

Și aici ajungem la problema reală. Dacă George Simion este slăbit politic, cine câștigă? Dacă AUR își schimbă direcția, cine stabilește noua direcție? Dacă partidul ajunge să susțină, să negocieze sau să accepte formule de guvernare pe care până ieri le respingea, cine explică această modificare propriului electorat? Iar dacă în interiorul formațiunii există mai multe grupări, cum se împart influența și puterea între ele? Nu avem nevoie de scenarii livrate ca adevăr și nici de personaje transformate în eroi sau trădători înainte să existe probe. Avem nevoie de răspunsuri. Mai ales de răspunsuri la întrebarea dacă votul oamenilor mai hotărăște direcția unui partid sau devine doar capitalul electoral cu care alții negociază după alegeri.

Poate că totul este o furtună internă, amplificată de orgolii, interese și lupte pentru vizibilitate. Poate că asistăm la o confruntare autentică între oameni care au viziuni diferite asupra viitorului AUR. Sau poate că, dincolo de spectacolul televizat, se încearcă o reașezare a raporturilor de putere. Nu avem dreptul să alegem varianta care ne convine și s-o declarăm adevăr. Avem însă obligația să punem întrebările înainte ca situația să fie prezentată publicului drept inevitabilă. Iar presa, dacă vrea să fie presă, ar fi necesar să urmărească mecanismele, interesele și consecințele, nu să prefacă orice criză într-un meci de box între personaje.

Așadar, „capul lui Simion vrem!”, cine îl vrea? Electoratul AUR? O parte din propriul partid – NU! Adversarii politici, oameni interesați de o altă formulă de putere? Sau este doar o criză pe care fiecare caută să o folosească în avantajul său? Până când apar dovezi, nu aleg eu vinovații în locul vostru. Dar refuz să mă uit numai la sângele simbolic din arenă, în timp ce nimeni nu ne explică cine a construit arena și cine încasează câștigul.

Pentru că problema României nu este doar cine conduce AUR. Problema este dacă mai putem deosebi o competiție politică reală de o operațiune de influență, o alegere internă de o succesiune pregătită din umbră și o criză autentică de un spectacol folositor altora. Iar dacă mâine George Simion ar dispărea din prim-plan, întrebarea nu s-ar încheia odată cu el. Abia atunci ar începe: cine i-a luat locul, prin ce mecanism și în numele cui?

În politica românească, uneori publicului i se cere capul unui om înainte să i se spună cine a scris sentința.

Din păcate, scandalurile se țin lanț, timp în care România moare cu spectacol, înjurături, scandaluri și lupte pentru ciolan. Doar că se uită un singur aspect: și ciolanul la care aspiră grupurile de interese este legat cu ață peste gard. Cine este cel care ține ghemul rămâne de văzut.

Nimic nu este ceea ce pare a fi. Unde cad reflectoarele este spectacol, timp în care cel care manevrează luminile scenei își freacă palmele.

Este foarte aproape de a avea ciolanul pe masă.

Întrebarea care se poate pune este una singură: masa poate fi răsturnată?!
De cine?
Doar de noi!
Restul e circ fără pâine! Și mai ales facturi. De plătit!

Slavă! Ca să știți cui!

Autoare: Zoe Dantes

Citiți și:
Avertismentul lansat de George Simion la Bruxelles: „Când alegerile sunt anulate și candidați incomozi interziși, democrația însăși este în pericol!”
Marele divorț PSD-PNL s-a terminat cu o nuntă

yogaesoteric
21 octombrie 2026