Zoe Dantes: Cine v-a numit stăpânii României, tovarăși procurori?

Există momente în care ai impresia că România n-a ieșit niciodată cu adevărat din epoca în care cetățeanul trebuia să stea drepți în fața celor care împărțeau dreptatea după cum îi tăia capul. S-au schimbat costumele, s-au lustruit birourile, s-au înmulțit siglele instituțiilor și s-a modernizat limbajul administrativ. Numai năravul pare să fi rămas același: omul trebuie pus la punct, iar restul societății trebuie să priceapă mesajul. Ei bine, să priceapă și domnii procurori că România nu este moșia lor, iar cetățenii nu sunt supușii nimănui!

Potrivit declarației făcute public de avocatul Cristian Sîrbu, procurorul ar fi susținut, în esență, că Bogdan Peșchir trebuie arestat pentru a transmite societății un semnal despre cine este tolerat în libertate și cine nu. Dacă relatarea redă fidel cuvintele rostite în sala de judecată, atunci să ne explice cineva, cu Constituția în față și fără abureli juridice, în ce articol de lege au găsit dumnealor dreptul de a împărți cetățenii în persoane pe care le tolerează și persoane pe care le vor după gratii, ca să priceapă restul populației care este situația.

La ce facultate se predă disciplina „Arestarea preventivă ca metodă de educare a societății”? Și în ce manual de procedură penală scrie că un om poate fi prefăcut într-un afiș publicitar pentru autoritatea procurorului? În manualul de propagandă, probabil.

Să fie foarte clar: procurorul nu este Dumnezeu, nu este suveranul țării și nici directorul unui penitenciar imaginar din care trimite oameni după bunul plac, pentru a da lecții societății. Este un așa-zis magistrat, deși nu e, cu atribuții stabilite prin lege, obligat să respecte drepturile fundamentale ale persoanei. Funcția nu îi conferă puteri supranaturale, iar roba nu vine la pachet cu un certificat de infailibilitate. Dacă a uitat cineva această distincție elementară, îi putem pune la dispoziție Constituția României. Gratuit, fără cătușe, fără mandat.

Articolul 23 din Constituție garantează inviolabilitatea libertății personale și stabilește condițiile în care aceasta poate fi restrânsă. Articolul 16 spune că nimeni nu este mai presus de lege. Iar articolul 124 consacră înfăptuirea justiției în numele legii. Nu în numele orgoliului unui procuror, nu pentru a satisface nevoia de a da un exemplu și nici pentru a demonstra cine are mai multă putere.

În numele legii!

Trei cuvinte pe care ar fi necesar să le știe pe de rost tocmai cei care au primit autoritatea de a interveni atât de grav în viața unui om.

Arestarea preventivă nu este o palmă administrată societății ca să ia aminte. Nu este o pancartă ridicată în piața publică pentru a anunța cine îi deranjează pe cei aflați la putere. Este o măsură excepțională, supusă unor condiții legale precise, care este necesar să fie justificate în raport cu persoana și situația concretă. Dacă există temeiuri legale, acestea este necesar să fie prezentate și verificate în fața instanței. Dacă nu există, nu pot fi inventate din dorința de a oferi un spectacol cu efect educativ.

Justiția nu este teatru politic, iar cătușele nu sunt instrumente de propagandă. Pentru puterea vremelnică.

Și acum să coborâm din birourile cu aer condiționat în România cetățenilor care muncesc, plătesc taxe, își cresc copiii și caută să trăiască într-o țară în care omul obișnuit este obligat să respecte legea până la ultima virgulă, în timp ce unii reprezentanți ai instituțiilor par să considere că propria autoritate este suficientă pentru a-și justifica deciziile. Cetățeanul greșește? Să răspundă potrivit legii. Instituția greșește? Atunci cine răspunde? Sau legea are dinți numai pentru cei care nu au funcții, birouri și puterea de a decide asupra vieții altora?

Aici este problema pe care nu avem voie s-o trecem sub tăcere: drepturile fundamentale nu depind de simpatia sau antipatia unui procuror. Nu este necesar să-l placi pe Bogdan Peșchir. Nu este necesar să-i împărtășești opiniile și nici să-i iei apărarea în orice împrejurare. Este necesar doar să înțelegi un principiu elementar: drepturile nu se acordă în funcție de popularitatea unui om și nu dispar pentru că acesta a devenit indezirabil în ochii cuiva.

Astăzi, cineva este prezentat drept exemplu. Mâine, poți fi tu, pentru că ai spus ceva incomod, ai susținut o persoană controversată sau ai refuzat să te aliniezi corului oficial. Iar aplauzele de astăzi nu-ți vor servi la nimic când vei descoperi că și tu poți deveni ținta unui mecanism pe care l-ai încurajat fără să-i pui întrebări.

Drepturile fundamentale nu sunt privilegii rezervate celor care gândesc pe placul puterii. Sunt garanții care este necesar să funcționeze inclusiv pentru omul pe care majoritatea îl detestă. Altfel, nu mai vorbim despre justiție. Vorbim doar despre o selecție arbitrară a celor care merită protecția legii.

Iar celor care confundă statul de drept cu dreptul statului de a face orice le trece prin cap le spunem atât: ați încurcat instituția cu stăpânirea și funcția cu proprietatea. Statul nu sunteți dumneavoastră. Procuratura nu este o curte personală. Cetățenii nu sunt material didactic pentru demonstrații de autoritate. Puterea pe care o exercitați v-a fost încredințată pentru îndeplinirea unor atribuții legale, nu pentru a vă alege victime simbolice și lecțiile pe care vreți să le administrați unei țări întregi.

Dacă relatarea avocatului este exactă, nu este suficient să ridicăm din umeri și să ne spunem că asta este situația. Este necesar să fie verificat contextul integral al declarației, este necesar să fie lămurit dacă un asemenea raționament s-a aflat la baza solicitării măsurii preventive și este necesar să se stabilească dacă legea a fost respectată. O funcție publică nu oferă imunitate față de întrebări. Dimpotrivă, cu cât puterea asupra vieții unui om este mai mare, cu atât răspunderea este necesar să fie mai serioasă.

Domnilor procurori, nu sunteți stăpânii României, iar noi nu suntem supușii voștri! Dacă ați uitat legea, recitiți Constituția. Dacă ați uitat limitele puterii, vi le vom reaminti noi. Într-un stat de drept, procurorii aplică legea. Nu decid cine merită să fie liber. Iar dacă au ajuns să creadă contrariul, problema nu mai este doar a lui Peșchir.

Este a noastră, a tuturor!

Pentru că forma actuală de guvernământ a statului a devenit conform ideologiei Dik.tatură.

În toate formele ei.

Să vă fie de cap, băi, parchetarilor cu aere de magistrați! Să vă trăiască binoamele, trinoamele și în general telefoanele. Alea de le primiți ca să executați!

Autoare: Zoe Dantes

Citiți și:
Nicolae Voiculeț, scrisoare către Călin Georgescu: Mie nu mi-e teamă să fiu arestat. Mi-e teamă să fiu liber și să nu fac nimic. Să pot vorbi și să aleg tăcerea. De aceea, libertatea mea are o datorie: o pun în slujba Adevărului și a Demnității
Guvernele „lor” cad unul câte unul! Când popoarele se ridică, „tronurile” se clatină!

yogaesoteric
10 noiembrie 2026