H.L. Poonja – Doar rămâi tăcut

Pentru a iubi lumea, trebuie mai întâi să înveţi cum să-ţi iubeşti Sinele. Numai când îţi iubeşti Sinele poţi iubi şi lumea, deoarece în Sinele tău este inclus totul. De asemenea, dacă îţi cunoşti Sinele, atunci cunoşti totul. Aşadar, cunoaşte-ţi Sinele. Această cunoaştere înseamnă „a fi”. Asta este tot ce trebuie să şti. A cunoaşte înseamnă „a fi”.

Harivansh Lal Poonja a călătorit ani de zile prin India în căutarea unei fiinţe care să-L fi văzut pe Dumnezeu. Dezamăgit de nenumărate ori, în cele din urmă, dorinţa sa a dat roade. În 1944, l-a întâlnit pe marele ghid spiritual eliberat Ramana Maharishi. În timpul uneia dintre primele întâlniri cu acesta, Poonja i-a relatat cu mândrie că a avut viziuni ale lui Krishna, Rama, Hanuman. Liniştit, Ramana l-a întrebat pe tânăr: „Îi vezi şi acum pe aceşti zei?”. „Nu” a răspuns Poonja. „La ce folosesc zeii care apar şi dispar? A rămas doar cel care vede. Află cine este cel care vede.”, i-a răspuns ghidul său spiritual. Ceea ce a şi făcut.

A avut prima experienţă iluminatorie la 8 ani

H.L. Poonja s-a născt la 13 octombrie 1910 în Gujranwala, India şi copilăria şi-a petrecut-o la Faisalabad (ambele oraşe se află acum în Pakistan). Mama sa era o adoratoare ferventă a lui Krishna şi sora unui renumit SWAMI indian, Rama Tirtha.

Poonja a avut o primă experienţă spirituală, o stare de SAMADHI care a durat 3 zile, la vârsta de 8 ani; această experienţă l-a motivat în toate căutările sale spirituale de mai târziu. Dorinţa sa principală era ca această stare sublimă de fericire şi de comuniune cu Dumnezeu  să poată fi trăită permanent. Mama sa, considerând că această stare de extaz îi fusese dăruită de Krishna, l-a îndrumat pe calea adorării lui. De atunci el a avut numeroase viziuni, însă acestea apăreau şi apoi dispăreau. S-a născut atunci în el dorinţa de a găsi pe cineva care îl poate ajuta să simtă în permanenţă comuniunea cu Dumnezeu.

La vârsta de 20 de ani părinţii i-au găsit o soţie şi, chiar dacă nu dorea să-şi întemeieze un cămin, s-a căsătorit şi a avut doi copii, care mai târziu i-au devenit discipoli. Pentru a-şi face datoria faţă de familie, el a devenit ofiţer în armată. Dar nu pentru mult timp, căci aspiraţia de a găsi acea fiinţă care l-a văzut pe Dumnezeu l-a determinat să-şi părăsească postul şi să cutreiere întreaga Indie pentru a o găsi. Au urmat ani de pelerinaje în locuri sacre, retrageri în peşterile himalayene, dar nu a găsit, după spusele lui decât „oameni de afaceri deghizaţi în SADDHU-şi”, fiind nevoit să se întoarcă mereu, dezamăgit, la casa tatălui său.

Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit deja

Dar… într-o zi, un SADDHU a trecut prin faţa casei sale. Impresionat de ceva din atitudinea acestuia, Poonja l-a întrebat dacă ştia pe cineva care ar putea să i-l arate pe Dumnezeu. Omul i-a răspuns că există o astfel de persoană care trăieşte în sudul Indiei şi al cărui nume este Ramana Maharishi. L-a sfătuit să meargă până acolo, dar Poonja era descurajat, pentru că nu avea cum să-şi părăsească iar familia. Nimic nu este întâmplător, însă. A doua zi, el a găsit în ziar o ofertă pentru un post de ex-ofiţer în Madras, foarte aproape de ASHRAM-ul lui Ramana Maharishi. A obţinut postul şi a plecat imediat să-l găsească pe omul care i-L putea arăta pe Dumnezeu. Condus în sala unde se afla Ghidul spiritual, Poonja s-a ridicat brusc şi s-a îndreptat spre ieşire. Unul din discipolii lui Maharishi l-a întrebat ce e cu el, iar Poonja i-a răspuns că acest Ghid spiritual este de fapt un escroc, fiind acelaşi SADDHU care îl îndrumase aici cu o lună în urmă. „Imposibil, i-a răspuns discipolul, toată lumea de aici poate să-ţi spună că Ramana Maharishi nu a plecat nicăieri în ultimii 40 de ani.”

Află cine este cel care vede

Poonja descrie astfel întâlnirea sa cu Maharishi: „Supărat, m-am apropiat de el: «Tu eşti cel care a venit să mă vadă în casa mea din Punjab?» Nu am primit niciun răspuns. «Îţi repet, tu eşti cel care m-a trimis aici?» Din nou Maharishi a rămas tăcut. L-am întrebat atunci: «L-ai văzut pe Dumnezeu? Dacă da, mi-l poţi arăta şi mie?» Mi-a răspuns imediat «Eu nu ţi-l pot arăta pe Dumnezeu şi nici nu te pot ajuta să-l vezi. Dumnezeu nu este un obiect care să poată fi văzut. El este Subiectul, el este Văzătorul. Află cine este cel care vede. Tu singur eşti precum Dumnezeu». Răspunsul său nu m-a mulţumit şi aş fi plecat imediat. Însă, în momentul în care l-am privit în ochi pe Maharishi, am fost cuprins de o emoţie tulburătoare şi întregul corp a început să-mi tremure. Valuri de energie păreau că dansează în fiinţa mea şi brusc am devenit conştient că în interiorul meu se află o inimă. Nu inima fizică. Părea a fi un centru din care izvorăsc toate lucrurile. Privind în ochii lui Maharishi, am simţit că acest centru se expansionează, se deschide şi izvorăşte precum o floare. Această Inimă, această Inimă a Inimii mele, nu era nici înăuntrul meu, dar nici înafara mea. Nu pot să descriu cu mai multă claritate. Tot ce pot spune este că în prezenţa şi sub ochii lui Maharishi, inima mi s-a deschis. A fost o experienţă extraordinară, la care nu mă aşteptam.”

Eu sunt cu tine oriunde te-ai afla

Următorii trei ani, Poonja a petrecut împreună cu Ghidul său spiritual tot timpul pe care i-l permitea slujba pe care o avea. În 1947, el a trebuit să plece pentru a-şi ajuta familia în contextul preluării zonei de către Pakistan. La ultima lor întâlnire, Maharishi şi-a încurajat aspirantul: „Eu sunt oriunde te-ai afla”. Pe când se afla în trenul de Lhore, Poonja era înconjurat de musulmani înfierbântaţi care se bucurau de victoria Pakistanului. Poonja se gândea să se mute în vagoanele în care se aflau hinduşii, dar l-a auzit pe Ramana care îi spunea să rămână în compartimentul cu musulmani. Aşa a şi făcut, şi, după 40 de kilometri, musulmanii au oprit trenul, au dat jos toţi călătorii hinduşi şi i-au împuşcat sub privirile lui. Deşi era uşor să-ţi dai seama că este hindus, Poonja a călătorit neobservat încă 20 de ore în trenul plin de musulmani. A doua zi şi-a dus familia în oraşul Lucknow, unde s-au stabilit. Următorii ani a muncit pentru a-şi întreţine familia şi pentru a asigura educaţia copiilor săi.

În 1966 s-a retras din viaţa socială, călătorind prin ţară. A petrecut mult timp în compania înţelepţilor Indiei, dar pentru el Ramana Maharishi a rămas mereu Ghidul său spiritual.

Pe parcursul peregrinărilor sale, Poonja a devenit din ce în ce mai cunoscut, fiind invitat în diferite colţuri ale lumii pentru a-şi transmite învăţătura. El nu a acceptat însă niciodată să i se construiască un ASHRAM sau să primească donaţii. A preferat să nu fie înconjurat de prea mulţi oameni, dispărând uneori pentru lungi perioade de timp în retrageri. Doar în ultimii ani ai vieţii, în locuinţa sa din Lucknow a început să primească aspiranţi pe calea spirituală, la început 4-5, apoi cu sutele. Veneau cu toţii ca la o fiinţă care a căutat şi a găsit, ca la o fiinţă care îşi atinsese ţelul şi acum arăta şi celorlalţi drumul spre adevărata libertate. A murit în anul 1997.

„Nu există o profunzime a minţii pe care trebuie să o atingem. Nu există decât o vacuitate imaculată. Nu există interior, exterior, suprafaţă sau adâncime. Nu ai unde să te duci. Oriunde te-ai duce, e tot aici. Priveşte în jur, spune care sunt limitele acestui moment. Cum îl măsori? După lungime, lăţime, grosime? Acest moment prezent nu are nimic de-a face cu timpul sau cu profunzimea. E foarte simplu. Vei râde când îţi vei da seama cât de simplu este. Oamenii petrec 30 de ani în peşteri doar ca să descopere că sunt ei înşişi, Sinele lor. Acest A FI este aici şi acum. E ca şi cum ţi-ai căuta ochelarii în timp ce îi porţi. Orice ai face, oriunde ai fi, eşti mereu în această Sursă.”

„Libertatea înseamnă a-ţi cunoaşte natura ta fundamentală, propriul Sine. Nimic altceva.”

„Adevărul este cel mai minunat Mister, care este nediferenţiat de propriul nostru Sine. Trebuie să ne abandonăm înţelepciunii adevăratei noastre Fiinţe şi faptului că suntem Adevărul.”

„Conştiinţa este dincolo de noţiunile de naştere şi moarte, dincolo de orice concept al eternităţii sau vidului sau spaţiului. Ceea ce conţine spaţiul sau vidul sau eternitatea este conştiinţa, în interiorul căreia există totul.”

„În primele luni după ce am atins starea de eliberare, nu am avut niciun gând. Mergeam la birou şi îmi îndeplineam toate îndatoririle fără să am nici măcar un gând în cap… Tot ce făceam era realizat fără niciun fel de activitate mentală. Eram precum un ocean de tăcere interioară, netulburat de niciun gând.

Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că mintea şi gândurile nu sunt atât de importante în lume. Când cineva este identificat cu Sinele, o putere divină are grijă de viaţa sa. Toate acţiunile se desfăşoară spontan şi sunt realizate foarte eficient, fără vreun efort mental.”

„Ca un rezultat al adorării intense, Krishna a început să-mi apară în faţa ochilor, exact sub forma în care este  reprezentat în poze. La început îmi apărea numai noaptea şi ne jucam, uneori chiar dormeam împreună. Eram foarte inocent în acea perioadă şi nu am realizat că aceea era manifestarea uneia dintre cele mai mari zeităţi din hinduism – pentru care foarte mulţi devoţi îşi iroseau o viaţă întreaga doar ca să aibă o cât de mică străfulgerare a Lui. Naiv fiind, am crezut că este ceva foarte normal ca El să îmi apară şi să se joace cu mine. Forma sa fizică era la fel de reală ca a mea – o puteam simţi şi atinge – însă El îmi putea apărea şi sub forme mult mai subtile. Chiar şi când închideam ochii imaginea lui Krishna se afla în faţa mea. Acel Krishna era o energie plină de voioşie şi foarte jucăuşă. Întotdeauna îmi apărea când mă urcam în pat şi, prin tot felul de jocuri şi trucuri, mă împiedica să dorm. După ce noutatea s-a mai domolit, am început să simt că apariţia lui Krishna devenise puţin obositoare. Am început să mă gândesc cum pot scăpa de El şi mi-a venit ideea să îl trimit la mama mea. Ştiam că datorită faptului că era o credincioasă foarte înflăcărată, s-ar fi bucurat mult să-L vadă. Se pare însă că Krishna nu era interesat deloc de compania mamei mele. Nu s-a dus niciodată la ea şi a preferat să-şi piardă timpul cu mine.

Când nu se afla lângă mine simţeam dorinţa să-l văd. Îmi plăcea foarte mult să îl văd şi să mă joc cu el. Singura problemă era că de foarte multe ori eram obosit şi nu mă puteam juca cu El, iar El nu mă lăsa să dorm până nu ne jucam împreună.

Niciodată nu m-am îndoit de realitatea Lui; niciodată nu m-am gândit că este un fel de viziune sau de halucinaţie. Odată i-am trimis şi o felicitare, în care îi scriam cât de mult îl iubesc şi mă gândesc la El. Am trimis-o prin poştă şi nu am fost deloc surprins când am primit răspunsul Său: un plic timbrat, ştampilat, adus de poştaş până acasă. Pentru mine, El era atât de real încât mi se părea complet natural să corespondăm prin poştă.”

„Mai întâi trebuie să existe o dorinţă pentru Dumnezeu, o iubire pentru El ori o dorinţă pentru eliberare. Fără una dintre acestea, nimic nu este posibil. În cazul meu, experienţa prin care am trecut pe când aveam opt ani a trezit în mine o dorinţă pentru Dumnezeu atât de intensă, încât am pierdut mai bine de un sfert de secol într-o căutare obsesivă şi frenetică pentru Dumnezeu.

 Această dorinţă pentru Dumnezeu sau iluminare trebuie să fie precum o flacără interioară. Trebuie să o aprinzi şi apoi să o întreţii până devine un foc dezlănţuit care să consume toate celelalte dorinţe şi interese. Un singur gând sau o dorinţă, altele decât „vreau să îl descopăr pe Dumnezeu” sau „Vreau să îmi realizez Sinele” este de ajuns pentru a împiedica iluminarea.

Dacă apar astfel de dorinţe, înseamnă că focul nu este destul de intens, în cele din urmă se va stinge şi va consuma şi dorinţa pentru Dumnezeu sau Sine. Acest lucru este esenţial, pentru că realizarea nu se poate produce atâta timp cât nu se dizolvă şi această dorinţă. După dispariţia acestei ultime dorinţe, în fiinţă apare tăcerea totală, gândurile lipsind complet. Însă acesta nu este finalul, ci doar o stare mentală în care nu mai apare niciun gând şi nicio dorinţă. Aceasta a fost starea minţii mele în zilele care au urmat viziunii lui Rama. Însă realizarea nu s-a produs, deoarece ingredientul final nu era încă prezent. Aveam nevoie de graţia unui Ghid spiritual, aveam nevoie să fiu lângă el, aveam nevoie să-mi spună: „Ai ajuns acasă”, aveam nevoie să cred în el şi să îmi transmită prin privirea sa divină graţia şi puterea sa. Când privirea stăruitoarea a lui Maharishi a întâlnit mintea mea eliberată de dorinţe înrobitoare, Sinele a explodat şi a distrus-o total, astfel încât să nu mai poată să apară şi să funcţioneze. Doar Sinele a rămas.

Când Maestrul mă privea, simţeam că întregul trup şi mintea erau spălate de valuri de puritate, erau purificate de privirea sa tăcută. L-am putut simţi cum mă priveşte adânc în inimă. În timpul acelei priviri magice, am simţit cum fiecare atom era purificat şi curăţat. Parcă mi se crea un nou trup. Era un proces de transformare: corpul vechi murea definitiv, în timp ce îi lua locul un corp complet nou. Apoi, brusc, am înţeles. Ştiam că acest om care mi-a vorbit era, în realitate, ceea ce eram eu, ceea ce am fost dintotdeauna. S-a produs o recunoaştere subtilă a Sinelui, devenisem conştient de Sine.

Privirea tăcută a lui Maharishi m-a readus în starea mea originară, însă de data aceasta a fost ceva permanent. „Eu-l”, care căuta atât de intens un Dumnezeu în afara sa, deoarece dorea să devină în starea pe care o simţise în copilărie, pierise în cunoaşterea şi experimentarea directă a Sinelui. Nu pot descrie această experienţă. Pot spune că toate celulele şi toţi atomii corpului au recunoscut şi experimentat Sinele care îi întreţinea şi sprijinea, dar experienţa în Sine nu o poţi descrie. Ştiam că atunci s-a încheiat şi căutarea mea spirituală, însă sursa acelei cunoaşteri va rămâne veşnic indescriptibilă.”

Articol preluat din Revista Yoga Magazin nr. 30

Citiţi şi:

Ramana Maharishi – înţeleptul de la Arunachala

Simplitatea lui «a fi» – o cale directă de revelare a Sinelui

yogaesoteric
septembrie 2008