Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Prof. dr. Miron Bogdan – «În spatele omului se află în permanență misterul lui Dumnezeu»

 

Şeful Clinicii de Pneumologie Marius Nasta din Bucureşti

Profesorul Miron Bogdan este unul dintre cei mai importanţi medici ai României de azi. Conduce Clinica de Pneumologie din cadrul Institutului Marius Nasta din Bucureşti, este un om cordial şi distins. Un perete al cabinetului său este acoperit cu icoane. „Mă întăresc în faţa suferinţei de lângă mine, pe care mă străduiesc zi şi noapte să o vindec”, i-a spus el reporterului Formulei As, care l-a intervievat anul trecut. A răspuns pe îndelete la întrebările reporterului, impresionând prin erudiţia sa strălucitoare şi prin credinţa în Dumnezeu. O personalitate exemplară, dintr-o familie de personalităţi exemplare ce au marcat, fiecare în parte, destinul României.

Misterul trupului şi preoţia lăuntrică

Domnule profesor, faceţi parte dintr-o familie cu o ascendenţă excepţională. Sunteţi văr primar cu marele şi regretatul Ioan Petru Culianu, iar bunicul dvs. a fost chimist şi academician. Cu o asemenea carte de vizită intelectuală, medicina n-a însemnat prea puţin?

– Aproape niciodată nu mi-am pus problema să aleg altceva! În liceu, am descoperit o carte de genetică; era în 1963, şi dezgheţul de după desovietizare făcuse ca genetica să fie considerată ştiinţă adevărată, nu amăgire burgheză. Aşa am decis să fac medicina. Pentru genetică. Şi cu genetica am rămas, până în anul 4, când am întâlnit un asistent universitar, pe dr. Ştefăniţă Tănăsean. După un stagiu incandescent de trei luni de medicină internă, cu el, la spitalul Colentina, n-am mai avut dubii: drumul meu era în medicina internă. Pe urmă, am avut şansa să fiu îndrumat de trei mari maeştri şi patroni de medicină: profesorii Radu Păun şi Leonida Gherasim şi profesorul francez Pierre Deroux. Şi iată că acum sunt profesor universitar şi şeful Clinicii de Pneumologie de la Institutul Naţional de Pneumoftiziologie Marius Nasta. În 1994-1996, am fost profesor de pneumologie la Paris şi când m-am întors legământul meu a fost să fac să se nască şi aici ceva comparabil cu ceea ce văzusem acolo. Dumnezeu m-a auzit şi acum lucrez cu o echipă prestigioasă de şapte-opt medici. Ne nevoim într-un spital vechi, un fost sanatoriu, dar oferta noastră este de factură europeană. E ceva extraordinar faţă de acum 20 de ani.

Descrieţi-ne o scenă, pentru acomodare...

– Uneori ne întâlnim într-o echipă multidisciplinară. Pneumologi, chirurgi toracici eminenţi, cum e prof. Ion Cordoş. Şi împreună cu toţi ceilalţi specialişti cântărim caz cu caz şi căutăm cele mai bune soluţii pentru bolnavii noştri. Uneori, demersul este teribil de complex. Se întâmplă că pacienții noştri nu mai pot să ia o decizie, sunt demoralizaţi. Şi aici intervin eu. Prestigiul numelui îţi dă o putere pe care o poţi pune în slujba pacientului.

Pe lângă fascinaţia medicinii, aţi ales această meserie şi pentru avantajele sale materiale?

– În familia mea, toţi avem dimensiunea judecării corecte a banului. Suntem oameni aşezaţi, nu ne-a lipsit banul, dar Dumnezeu ne-a păzit de patima asta. Pe mine niciodată banul nu m-a zdrobit, nu m-a deturnat de la marile mele crezuri.

Există o fascinaţie a plămânilor, ca organ? Cum te pot fascina plămânii, încât să le dedici o viaţă întreagă?

– Aş putea vorbi mult despre aer şi respiraţie, de plămân şi pneumă şi de duh. Dar prefer să-ţi vorbesc despre pneumologie. Ea se ocupă de toate bolile respiratorii şi de conexiunile plămânului cu toate organele, în primul rând cu inima şi cu patologia cardiovasculară. Are conexiuni majore cu bolile de sânge, de rinichi şi ficat. Plămânul are virtutea să se lege extrem de complex cu tot ce înseamnă viaţă. Şi n-am greşit. Mişcarea mea de acum 20 de ani, când am trecut din medicină internă în pneumologie, m-a împlinit. Azi, medicina internă nu mai e o specialitate în sine. Este doar o matrice de gândire medicală. Şi dacă vrei să faci performanţă la vârf, trebuie să te dedici unei zone în care să excelezi. Împreună cu inima, care bate, plămânii, prin respiraţie, ne dau semne că suntem vii. Un impuls care ne e imprimat de la naştere. Nu credeţi că dincolo de realismul anatomiei, există şi o magie a organismului?

Medicina ştiinţifică ne oferă mult. Ea e bazată pe dovezi şi concepte, pe o cercetare sistematică şi e reglementată de reguli. Şi toate ne-au făcut să avansăm enorm. Dar, dincolo de ele, este din plin prezent misterul. O celulă nu e doar o sumă de procese biochimice. Poţi să descrii circuitele biochimice, dar dincolo de ele, e taina vieţii. Taina persoanei, a omului. Iar în spatele tainei persoanei este taina lui Hristos. În tradiţia noastră ortodoxă, mesajul cel mare este al Dumnezeului întrupat. Iar Dumnezeu e întrupat ca Dumnezeul personal. De aceea, în spatele omului este misterul lui Dumnezeu, la care nu mai ai acces decât prin iubire şi intuiţie. Noi trebuie să contopim erudiţia medicinii cu intuiţia şi iubirea. Asta înseamnă să lucrezi în zone în care, de multe ori, eficient e demersul mistic. Ca medic, când abordezi fără vanitate obiectul slujirii tale, poţi să ai parte de experienţe care te apropie de limitele existenţei. Fiind mai aproape de suferinţă, este doctorul mai aproape şi de misterul mistic, la fel ca preotul?

– La noi, la ortodocși, există o tradiție extraordinară: preoţia lăuntrică. Fiecare dintre noi suntem preoţi lăuntrici. Când se face sfântul botez, mirungerea este şi ea o sfântă taină. Dincolo de preoţia harică, a preotului care primeşte taina apostolică a preoţiei, preoţia lăuntrică o capeţi prin mirungere. Dar suferinţa este una dintre marile probleme ale vieţii şi ale medicinii. Aparent, ea e un accident, dar prin ceea ce vedem noi, medicii, suferinţa poate fi covârşitoare, dizolvantă. Şi există în mesajul creştin o apropiere de suferinţă, care se inspiră din pătimirile Dumnezeului răstignit pe cruce. Poţi gândi suferinţa şi drept Cale a crucii. Golgota fiecăruia. Iar la oamenii bolnavi sau foarte bolnavi, suferinţa e mult mai tare. Şi aici suntem chemaţi noi, medicii. Nu numai să uşurăm şi să tămăduim, ci uneori să încercăm să dăm şi un sens suferinţei. Dacă poate exista sens pentru suferinţă. Iar aici trebuie să existe credinţă. Am cunoscut oameni a căror boală i-a făcut să se înalţe şi să elimine bună parte din ce era nesemnificativ în viaţa lor.

Energiile necreate ale lui Dumnezeu

E la modă, în ultima vreme, să vorbim despre corp ca despre o sumă de energii...

– Într-un univers plin de energii, ca al nostru, se poate construi şi o viziune „energetică” a trupului omenesc. Fizica ne învaţă că dacă vom coborî suficient de mult într-o particulă de materie, riscăm să derapăm în energie pură. Şi astfel, îţi poţi imagina, fără mari eforturi, că sunt căi de conştientizare şi mânuire a acestor energii. Pe de altă parte, în tradiţia mistică a Orientului creştin, de la Sfântul Grigorie Palama, există o teologie a energiilor necreate. Dumnezeu este transcendent, e dincolo de orice plăsmuire sau orice adjectiv. Dar cunoaşterea de Dumnezeu se face prin energie necreată. La Voroneţ, de pildă, există un portret al lui Hristos pe peretele vestic. Şi în jurul lui Iisus sunt nişte raze aurii. Acelea sunt o reprezentare iconografică a energiilor necreate. E posibil să Îl întâlneşti pe Dumnezeu astfel, dar numai cei îmbunătăţiţi reuşesc prin captarea prin inimă a energiilor Sale necreate.

Mii de mărturii, din toate ţările lumii, vorbesc despre uriaşa putere de vindecare a rugăciunii. Acceptă ştiinţa aşa ceva?

– Credinţa poate vindeca. Indubitabil. Ea poate vindeca şi unele leziuni ale trupului. Dar cel mai important este să vindece sufletul. Omul este o fiinţă complexă, este suflet şi spirit în trup. Importantă este nepierderea sufletului. Suferinţa poate să smintească, să deformeze un om atât de tare sufleteşte, încât să îl desfigureze. Există ceva extraordinar în teologie. În greceşte, chip se spune „prosopon”. Dar prosopon înseamnă şi persoană. Iar persoana este nivelul acela spiritual, adânc şi unic al fiecărui om. Sigur, e foarte important ca demersul vindecător să se adreseze trupului, cu instrumentele pe care le avem, extrem de puternice, dar trebuie să veghem şi ca să nu lăsăm omul să îşi piardă conştiinţa de sine, să se dezagrege, să se întineze. Este dreptul lui Iov. Pe el l-au îndemnat să blesteme cerul. Şi nu a făcut-o. Şi noi, atunci când îndurăm suferinţe foarte mari, uneori strigăm acea întrebare narcisiacă: „De ce tocmai eu, Doamne?”. Şi aici este sensul adânc . Să vezi suferinţa şi boala ca un instrument de readucere pe calea cea mai înaltă a răscumpărării şi a vindecării. Şi există taumaturgii, persoane foarte sfinţite, în care lucrează Duhul Sfânt şi care pot vindeca prin rugăciune, dar nu vindecă cu puterea lor, ci cu a lui Hristos. Dar eu sunt un păcătos. Eu ştiu să fac medicina mea, numită şi alopatică, în care, ca slujitor, încerc să primesc cu nevrednicie ceva din puterea care nu e a mea.

Din dialogul cu un medic nu poate lipsi întrebarea despre cum să trăim sănătos. Care este ecuaţia sănătăţii?

– Ecuaţia sănătăţii este una de grad foarte înalt, cu numeroase rădăcini raţionale şi iraţionale. Este o ecuaţie atât de dificilă şi complexă, că doar Dumnezeu o cunoaşte şi o poate rezolva. Noi avem acces doar la câteva rădăcini ale ei. O cheie a sănătăţii, însă, e armonia. Să trăim în armonie cu spiritul şi trupul nostru. Ca la o biserică. Dacă biserica e crăpată şi scorojită, rămâne tot biserică. Dar e altfel decât o biserică frumos zugrăvită, cu icoane splendide şi trimiţătoare la taine, şi cu pereţi solizi şi armonioşi. Aşa şi omul. Trăind armonios, se poate bucura de micile plăceri ale existenţei. Şi aici, fiecare va găsi calea sa. Dar sigur că nu e bine să bei cu nesăbuinţă, e bine să nu fumezi, să nu fii sedentar, nu e bine să fii foarte gras şi nici lacom. Şi nu e bine să fii rău sau să vrei răul altora. Dacă eviţi aceste capcane, ai şanse să ajungi la tainele ascunse în tine ale sănătăţii.

O dinastie strălucitoare care a marcat România

Sunteţi moldovean, la origine, şi excelenţa familiei dvs. confirmă ideea că Moldova naşte elite spirituale. Cum se explică altfel numărul uriaş de artişti, filosofi, scriitori, istorici, medici, lingvişti etc., care s-au născut în Moldova? Vorbim iarăşi despre un miraj?

– Pe mine mă defineşte, înainte de toate, întreaga mea cultură românească. Cum spunea Eliade, ea este cultura limbii în care eu visez. Dar dacă vorbesc de Moldova... Ei bine, Moldova era înainte mai bogată decât Valahia. A fost mai puţin bântuită de turci, cu tătarii ne-am răfuit mai uşor. Marii boieri moldoveni erau mai bogaţi decât cei valahi. Iar Moldova a avut şi relaţii foarte puternice cu regatul polon, astfel că elitele moldoveneşti au fost mai apropiate de Occident. Mult mai ades, feciorii de boieri moldoveni erau trimişi în Italia şi în Germania, ca să înveţe. Iar când s-au întors, erau oameni cu o anumită viziune şi deschidere, cumva neobişnuită pentru vremea aceea. Astfel, în Evul Mediu întârziat din ţările române, Moldova era puţin mai cosmopolită şi mai occidentalizată. În plus, noi toţi, românii, mai avem şi o interesantă tradiţie religioasă şi mistică. Ortodoxia noastră e mai caldă decât cea grecească, mai echilibrată decât cea rusească şi mai cultă decât cea din Balcani. Aici sorbim din izvorul nostru. Şi mai cu seamă din Moldova sunt atâţia sfinţi şi mistici mari. Ca Sf. Paisie Velicicovschi, care a reînnoit toată viaţa isihastă în lume. Iar moldovenii sunt şi cel mai greu de deznaţionalizat. Aşa că Moldova e mai deschisă şi mai credincioasă. Toate acestea la un loc poate că îi fac pe moldoveni să aibă o înclinare naturală mai puternică spre metafizică, visare şi trăire lăuntrică. Şi poate de aceea, locul ăsta a dat atâtea genii şi talente.

E momentul să vorbim despre familia dvs.

– Bunicul meu este creatorul chimiei fizice în România. Îl chema Petru Bogdan. Şi-a luat doctoratul la Berlin, în 1901, cu Wilhelm Ostwald, care a fost premiant Nobel. La întoarcerea în ţară, bunicul a ajuns rapid profesor universitar şi apoi rectorul Universităţii din Iaşi. A fost şi membru al Academiei, într-o epocă în care academician nu devenea oricine. A fost un savant şi un om cu viziuni democratice, care la vremea aceea erau considerate mai de stânga. Era prieten cu Constantin Stere şi a fost membru fondator al „Vieţii Româneşti”. Prima lui soţie a fost sora lui Ibrăileanu. După ce ea a murit, mai târziu, s-a căsătorit cu bunica mea. Erau nişte oameni din buna burghezie românească.

Pe ce linie vă înrudiţi cu Ioan Petru Culianu?

– Tata era frate cu mama lui Ioan Petru Culianu. Prin urmare, suntem veri primari cu Ioan Petru şi cu sora lui, Tereza Culianu-Petrescu. Tereza este soţia scriitorului Dan Petrescu şi ei doi au editat opera postumă şi amplă a lui Culianu.

Mama a adus şi ea în familie o zestre strămoșească deosebită?

– Şi dinspre mamă am strămoşi aparte. Un stră-străbunic de-al meu a fost unul dintre liderii revoluţiei de la 1848. Îl chema Alexandru Zanne şi era prieten şi coleg de generaţie şi de făptuire cu Bălcescu şi cu Ion Ghica. Mai apoi, fiul său, străbunicul meu, Nicolae Zanne, a fost unul din creatorii industriei moderne româneşti. Un om abil, care a făcut şi investiţii extrem de reuşite în industrii felurite. Şi tot el a fost printre cei care au contribuit la naşterea industriei petroliere româneşti. Iar asta l-a şi făcut foarte bogat. Pe urmă, în a doua lui căsătorie, străbunicul meu a luat de nevastă pe Sophie Capşa, fata lui Grigore Capşa. Şi cum Grigore Capşa a avut mare încredere în Nicolae Zanne, el a fost cel care a ridicat celebra Casă Capşa la faima ei maximă. Iar în 1900, tot străbunicul meu a fost președintele pavilionului românesc la Expoziţia Universală de la Paris. A fost un atât de mare succes, încât 30 de personalităţi româneşti, printre care şi el, au primit Legiunea de Onoare.

Petru Culianu – un mister nedezlegat

Cu un suspin amarnic în suflet pentru dispariţia lui prematură şi atât de dramatică, v-aş ruga să-l evocaţi şi pe vărul dvs., marele scriitor, filosof şi eseist, profesor universitar în America.

– Din păcate, ne-am despărţit foarte dramatic, la 22 de ani. Cu el şi cu Tereza, noi am crescut împreună. Ei erau în Iaşi şi eu în Bucureşti, dar în fiecare vacanţă de Crăciun mergeam la Iaşi. Trăiam Crăciunul acela moldovenesc, în casa de familie de acolo, în familia lărgită. Iar vara, mă duceam iar la Iaşi o lună de zile, după care mergeam o lună cu ei la Văratec. Casa noastră de la Iaşi, care fusese a unei familii boiereşti de la 1780, a fost cumpărată de bunicul meu, rectorul Petru Bogdan. Era în centrul vechi al Iaşiului, pe strada Sf. Atanasie, în oraşul acesta plin de farmec, care mă fascinează până în ziua de azi... Pentru că la Iaşi, dincolo de plăcerea de a mă revedea cu verii mei, trăiesc şi azi bucuria recuperării unui alt suflet. În Iaşi sunt străzi cu case vechi care au grădini adânci şi nebănuite, ascunse în spatele lor. E un oraş care îţi oferă nenumărate şanse să trăieşti mistere eliadeşti. Ca în La ţigănci, şi la Iaşi poţi să te pierzi tiptil în timp.

– Cum era Culianu la 16 ani?

– Era un tânăr interesant, extrem de studios, rezervat, încântător ca persoană, un adolescent de o căldură şi de o candoare autentică. Un băiat care, în liceu şi în facultate, lucra şi citea 12-14 ore pe zi, fără răgaz. Eu am fost împreună cu el până în anul patru de facultate. Când el a intrat la facultate, a venit la Bucureşti şi atunci ne-am apropiat mai mult. Apropierea dintre noi a fost extrem de profundă şi comunicarea la fel. El fiind o personalitate cu totul şi cu totul deosebită încă de când era adolescent, sigur că ne-a influenţat pe noi, prietenii săi, mai mult decât îl puteam noi influenţa.

Îi plăcea să-şi împărtășească lecturile?

– Da. Am avut un grup de prieteni în care Culianu era personalitatea radiantă, pivotul în jurul căruia gravitau ceilalți. Era drăguţ, deschis şi foarte discret.

Arăta bine?

– Era un bărbat foarte fin, de ajuns de plăcut de femei. Nu era un fustangiu, dar personalitatea lui le atrăgea şi le fascina. A şi avut legături amoroase, nu puţine. Dar toată persoana lui era dincolo de lucrurile astea, mai mult conjuncturale. Iar plecarea lui de la 22 de ani, cu o bursă, pentru mine a fost extrem de dureroasă. Într-atât de mult, încât am fost lovit de o mică depresie reactivă. Căci eram de aceeaşi vârstă şi legătura noastră se întărise foarte mult.

Ce preocupări avea Culianu în facultate, în România?

– Preocupările de atunci ne prindeau şi pe noi, prietenii săi apropiaţi. În 1970-1971, a fost dezgheţul acela foarte scurt, aşa că au fost permise cursuri la universitate, unde se predau lucruri care până atunci păruseră de neatins sub comunism. Culianu, de pildă, s-a dus la un curs de hindi şi sanscrită, la universitate. Am mers şi noi. Am avut un prieten cu care am încercat să învăţ alfabetul devanagari, am început să citim texte sanscrite şi ne-am dus la primele cursuri de introducere în cultura indiană, ale lui Sergiu Al-George. Sau la cursul de introducere în Istoria Religiilor al lui Eliade, unde tot Nene (Ioan Petru Culianu) m-a tras. Şi tot pe atunci erau şi conferinţele antroposofice ale lui George Bălan. George Bălan, care era critic muzical de estetică la Conservator, devenise apostolul antroposofiei lui Steiner în România. Iar antroposofia pentru cei tineri e foarte ispititoare. Nene s-a retras după un an, dar eu am fost destul de implicat şi am mai mers un timp la aceste conferinţe. Şi după ce m-am retras de la ele, a urmat foarte puternica mea conversie ortodoxă. Aşa a fost drumul meu. Iar întâlnirile noastre socratice, de băieţi de 20-21 de ani, erau extrem de intense. Nu pierdeam vremea. Şi erau oameni deosebiţi. Eu eram singurul medicinist dintre ei. În rest, toţi erau filologi puri şi duri.

Unde vă întâlneaţi?

– Deseori la mine, pentru că trăiam cu părinţii mei, pe lângă Sfânta Vineri, şi aveam o cameră a mea. Uneori mergeam şi la Nene acasă, stătea pe vechea stradă Turda, acum s-a dărâmat totul acolo. Nu ne întâlneam în cârciumi. Ne vedeam la un pahar de vin, dar nu foarte multe, niciodată alcoolul nu a fost liantul nostru... Pe urmă, după plecarea lui Nene, cu cât a crescut destinul lui, cu atât mai mult primeam vizite „întâmplătoare”, când mi se puneau, din senin, întrebări legate de el. Şi eu chiar nu mai ştiam nimic direct de la el, căci sunt un corespondent epistolar destul de leneş şi ineficient.

V-aţi mai revăzut după plecarea lui din ţară?

– Ne-am mai întâlnit o singură dată, în 1984, după ce plecase din România. A fost singura mea ieşire în Vest, înainte de ’89, la un congres european de medicină din Germania. Nene era la Harlingen, în Olanda, profesor de limbi romanice, şi a venit la Düsseldorf pentru mine. Am stat împreună 12 ore, de la prânz până seara. Ca să rezistăm, am băut cafele, ceaiuri. O întâlnire covârşitoare.

Când aţi vorbit ultima oară cu Ioan Petru Culianu?

– În 1991, cu o lună înainte de a fi omorât. Mă sunase să-mi spună că vrea să vină în România. M-a întrebat, însă, cum putea să închirieze aici o maşină, pe care să o lase într-un garaj păzit. Îi era teamă să nu fie sabotată. Apoi, l-au ucis. Primise nişte ameninţări, nişte texte şi telefoane...

Cum vă explicaţi bizareria morţii lui?

– Noi, familia, credem că securitatea românească l-a executat. Culianu era un personaj care creştea şi risca să devină inconfortabil pentru regimul Iliescu. Şi mi-am pus întrebarea dacă nu cumva el putea fi un Vaclav Havel al românilor, cu puternică influenţă în România. Era un om care şi-ar fi putut pune amprenta mai cu seamă pe generaţia tânără intelectuală. Venea din Statele Unite, era un om foarte realizat acolo, un mare profesor universitar, într-o mare universitate internaţională. Un om care creştea văzând cu ochii. Publicase şapte cărţi importante, avea o statură intelectuală uriaşă. Era şi un foarte bun om de condei şi pamfletar. Are nişte scrieri critice la adresa criptocomunismului de la începutul anilor ’90. Culianu era o personalitate care, prin creşterea ei firească, putea fi un pol de referinţă. Spun toate astea acum, mai detaşat. Dar niciodată nu mă voi putea obişnui cu nelegiuirea aceea cumplită. Cercurile oficiale româneşti de atunci au încercat să împrăştie fumigene: s-a spus că e victima unui grup legionar, tot soiul de aiureli. Toate astea mi-au crescut suspiciunile. Noi eram plini de încredere după decembrie 1989. Cum să-mi imaginez că va fi împuşcat Culianu?

Nu vreau să încheiem acest interviu fără să vă întreb care sunt valorile în care credeţi şi cum vă păstraţi seninătatea, în lumea aşa de zbuciumată de azi?

– Cred că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, cred că este Dumnezeu întrupat, cred că oamenii se pot îndumnezei şi că e posibil să trăieşti într-o anume deplinătate de stare şi de mărturie. Şi când mă simt poluat şi slăbit, mă rog.


Citiți și:
D. C. Dulcan: «În spatele tuturor lucrurilor este prezent Dumnezeu»
LEON DĂNĂILĂ – MEDICUL ASCET

 

yogaesoteric
24 ianuarie 2017



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga