Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Sunteţi aici: Home >Actualitate >Articole >
Câte «fronturi» poate susţine politica externă a Statelor Unite în prezent? De ce rămânem anapoda proamericani?

 

Puncte cheie:

- Coreea de Nord, Rusia, Siria, Iran sunt cele mai importante şi mai fierbinţi teme ale politicii externe americane, unele preluate, fireşte, de la vechea administraţie, altele cu escaladări recente, până la nivel de criză. Incompatibilitatea viziunilor fondatoare pe plan intern dar și a opțiunilor sistemice din relațiile internaționale separă adânc Statele Unite de regimurile menționate și de politicile lor;

- Acestora li se mai adaugă însă o serie de asperităţi sau chiar deteriorări de dată mai recentă, mai mult sau mai puțin accentuate, în relaţiile cu China, Uniunea Europeană (Germania), Canada, Mexic, Turcia etc., fiecare din alte motive, de la piaţa liberă şi concurenţa economică apreciată drept „incorectă” până la insuficienta asumare a contribuţiilor financiare pentru securitatea spaţiului euroatlantic, respectiv migraţia ilegală pe continentul nord-american sau pur şi simplu neîncrederea în regimul respectiv şi deriva autoritară a guvernului local. Aşa cum lesne se poate înțelege, unele schisme sunt date de valori diferite, altele de interese diferite şi, în fine, unele şi de valori şi de interese;

- În fiecare dintre aceste dosare complicate, valorile în care majoritatea românilor crede îi fac să spună că „Statele Unite au dreptate”, cu singura observaţie că temele şi clivajele devin cam multe şi cam greu de gestionat în această epocă multipolară, chiar şi pentru prima putere a lumii şi pentru resursele enorme de care dispune, iar disiparea şi deschiderea prea multor teme conflictuale riscă să pună în pericol capacitatea Americii de a apăra ordinea globală pe care a creat-o după 1989;

- Despre credibilitatea Marilor Puteri şi presiunile în creştere pentru modificarea ordinii globale se scrie şi se vorbeşte mult în această perioadă, din cel puţin două perspective distincte: a valorilor (idealist) şi a intereselor (pragmatic). Ambele perspective sunt importante. Excluderea oricăreia dintre cele două dimensiuni vulnerabilizează profund politica externă şi de securitate a oricărui stat, fie el mare sau mic, făcându-l fie naiv (dacă nu își calculează interesele și posibilitățile suficient de atent), fie oscilant, speculativ și lipsit de aliați pe termen lung (dacă ignoră respectarea constantă a unui set fundamental de valori);

- Una dintre condiţiile esenţiale pentru eficienţa unei Mari Puteri pe plan internaţional, pe care Washingtonul a îndeplinit-o magistral în ultimele decenii, cu siguranţă mai bine decât orice altă putere a lumii, a fost tocmai crearea şi menţinerea unei reţele globale şi regionale de aliaţi şi parteneri, răspândită pe toate continentele, care să potenţeze interesele şi politicile specifice şi mai ales să dea legitimitatea internaţională aproape consensuală, în numele căreia au vorbit Statele Unite ale Americii;

- Pierderea unor aliaţi, mai mari sau mai mici, reducerea reţelei de susţinere internaţională din lumea occidentală și non-occidentală şi multiplicarea „fronturilor” deschise, oricât ar fi de justificate, nu sunt în măsură să ajute îndeplinirea obiectivelor de politică externă şi nici să îi bucure pe cei rămaşi în barca aliaţilor, care încep să-şi pună întrebări în privinţa eficacităţii cu care respectiva Mare Putere mai este capabilă să îşi ducă la îndeplinire promisiunile şi angajamentele;

- Capacitatea de a-și impune voința în situații de interese conflictuale este așadar elementul-cheie. Este exact ceea ce făcea diferenţa, până nu demult, între Statele Unite, pe de o parte, şi Rusia sau China, pe de altă parte, sau, în aceeaşi tabără ideologică, între Statele Unite şi Franţa ori Marea Britanie. Pe scurt, relevanţa internaţională şi susţinerea globală sunt, dincolo de resursele interne, indicatorii cei mai fideli ai credibilităţii şi puterii unei mari naţiuni. Un obiectiv politic, odată enunţat, trebuie arătat că poate fi şi îndeplinit, aceasta fiind oglinda credibilităţii în sistemul relaţiilor internaţionale. Strategic vorbind, dacă simți că nu poți îndeplini un obiectiv, într-o anumită etapă a istoriei, mai bine nu îl formulezi public.

***

Pentru generaţia care a copilărit în comunism, tânjind după libertatea din Vest și visând America din filme, dar care s-a format profesional şi intelectual imediat după 1989, în entuziasmul liberal pro-occidental din spaţiul universitar al anilor ʼ90, este limpede că respingerea oricărei forme de autoritarism politic, de stânga sau de dreapta, şi asumarea valorilor democraţiei liberale vor rămâne până la sfârşitul vieţii repere de acţiune morală, civică şi politică de neclintit.

Refuzul şi teama unei întoarceri la izolarea de dinainte de 1989, la mizeria, corupția şi mediocritatea date de perspectiva răsăriteană, şi mai ales convingerea că numai Statele Unite pot garanta libertatea şi apartenenţa Estului Europei la spaţiul civilizaţional occidental i-au dat pentru totdeauna „busola strategică”. Poate este și o doză de naivitate aici, de idealism excesiv, dar este idealismul acestei generații, așa cum fiecare dintre generațiile anterioare îl va fi avut pe al ei. În alte epoci, mai îndepărtate, francofilii, anglofilii sau germanofilii României au avut şi ei, cu bună credinţă, marea lor opţiune strategică, dar lucrurile nu s-au terminat întotdeauna bine iar garanţiile europene nu au funcţionat. Oricum, ceea ce știm sigur este că nici generația dinainte nu a iubit Rusia. Și nici nu avea motive să o facă.

Acest refuz, aproape visceral, al restaurației lumii de inspirație rusească în regiunea noastră, indiferent de forma pe care ar putea-o lua în secolul XXI, este principalul motiv pentru care generaţia de mijloc a României este şi va rămâne proamericană, indiferent de fluctuaţiile discursive ale Casei Albe, de la un preşedinte la altul, cu care putem fi sau nu de acord. Nu înseamnă că această generație nu este și proeuropeană. Dimpotrivă, ştie foarte bine că, din punct de vedere cultural și economic, America este mult mai departe de noi decât Franța, de exemplu. Dar este vorba, în primul rând, de încredere. Ancora politică a acestei generații rămâne solid înfiptă în solul valorilor şi principiilor democraţiei liberale, pe care simbolic şi intuitiv o identifică cu puterea de garant a Statelor Unite ale Americii. Rusia a fost, în întreaga ei istorie, și va rămâne, din punct de vedere al construcției politice, sociale și culturale interne, o reflecţie a colectivismului asiatic, iar românii cred că numai Statele Unite se pot opune voinţei Rusiei de a-şi subordona Europa de Est.

Ce va fi după această generaţie, nu avem de unde să ştim, urmând să depindă exclusiv de educația, lecturile și experienţele de viaţă ale generaţiilor emergente. Sunt semne că atracția liberalismului este în declin și, cei care n-au trăit altceva, se întreabă dacă n-ar exista cumva o alternativă iliberală mai bună la ordinea actuală. Dar cel puţin pentru cei în vârstă de 40-50 de ani, din clasa mijlocie, care au trăit în cele două lumi, pare imposibil să se mai modifice ceva în orientarea lor politică dominantă.

Să dăm un alt exemplu, de ce românii rămân proamericani. Vizita preşedintelui francez Emmanuel Macron la Bucureşti nu a convins cu privire la intenţiile Franţei de a pune mare preţ pe pretinsul „parteneriat strategic bilateral” franco-român. Francezii din delegaţie au întrebat mai degrabă ce, cât şi când avem de gând să cumpărăm, cu bani publici bineînţeles, de la companiile franceze: elicoptere, armament etc., orice, dar să luăm odată ceva, să încheiem contracte guvernamentale mari, în care noi să fim cumpărătorii. Plus că nu mai vor muncitori detaşaţi din ţările mai sărace ale Uniunii Europene, o temă falsă, populistă, atâta vreme cât muncitorii mai ieftini ajută, de fapt, la menţinerea competitivităţii companiilor şi economiei franceze, ca peste tot în lume, generând produse şi servicii la costuri mai mici. Plus că, atunci când noi am întrebat de Schengen, răspunsul a fost clar nu: „în acest Schengen nu intraţi!”. Când o să-l revizuim, când o să însemne altceva decât în prezent, vă chemăm la discuţii. Nu e genul de vizită din care Macron şi Franţa să-şi fi făcut cine ştie ce imagine în România. Şi nici în Franţa nu i-a fost, se pare, de mare folos, fiind intens criticat (e drept, de liderul stângii radicale, în mare vervă postelectorală, după scorul bun obţinut în aprilie) pentru declaraţiile făcute în luna august la Bucureşti.

Aşteptăm cu mare interes reforma Uniunii Europene, anunţată a începe după alegerile germane. Este bine că ne-am propus să fim în grupul principal al schimbărilor, în nucleu, cum ne place să zicem, dar este posibil să avem surprize neplăcute în lunile şi anii care urmează. Nu este clar dacă reformele gândite acum de Franţa şi Germania, după marile extinderi spre Est de acum 10-13 ani, pe care unii încă le regretă, sunt neapărat structurate astfel încât să ajute apropierea ţărilor mai sărace. Să nu avem surpriza să constatăm că este o reformă de inspiraţie protecţionistă, care pune pe primul plan interesele ţărilor dezvoltate, fondatoare şi nu numai, şi pe care cei de la periferie fie o acceptă aşa cum va fi pusă pe masă, fie îşi semnează, în caz contrar, izolarea. Tocmai de aceea, ar putea fi făcut un pronostic puţin verosimil astăzi, și anume că inclusiv Polonia şi Ungaria, cu toată „rebeliunea” din prezent faţă de Bruxelles, puse în faţa unei decizii limită de către statele vest-europene, vor accepta reformele propuse de Berlin şi Paris. Deja Grupul de la Vişegrad s-a divizat, cu Cehia şi Slovacia revenind la agenda proeuropeană. Fireşte că vom accepta şi noi, alternativa fiind categoric un dezastru naţional, dar să nu ne imaginăm că Merkel şi Macron vor rostogoli bulgărele reformei având neapărat în minte interesele de ţară asistată, săracă şi coruptă ale României. O fac, în primul rând, pentru naţiunile lor, ajunse la un înalt nivel de dezvoltare şi de integrare, în care nu mai vor ca unii îndărătnici sau incapabili să-i ţină în loc, blocând deciziile prin „lipsă de consens”. Atenţie deci…

Revenind la politica externă a Statelor Unite, aflată în curs de (re)definire în noua administraţie, să spunem că o lume întreagă (şi mai ales aliaţii) aşteaptă cu sufletul la gură să vadă, concret, în ce direcţie o va apuca şi în ce măsură acţiunile Washingtonului îi vor reflecta cuvintele. Temele deschise sunt multe şi grele. Deocamdată, să recunoaştem, mult zgomot, multă emoţie în presă, tweet-uri furibunde şi multă incertitudine. Multe demisii, schimbări şi destulă instabilitate în echipa din jurul preşedintelui, ceea ce denotă că opţiunile nu sunt cristalizate iar relaţiile între oameni nu sunt aşezate. Primul an de administraţie Trump abia s-a încheiat şi, de regulă, marile decizii, clarificări strategice şi acţiuni vin spre jumătatea mandatului.

Ameninţarea nucleară nord-coreeană nu va dispărea decât prin schimbarea regimului de la Phenian. Diplomaţia a eşuat şi nu este nicio şansă ca rezoluţiile ONU sau sancţiunile internaţionale să îi oprească. Nici China nu mai poate face mare lucru, Kim şi gruparea din jurul lui ieşind practic de sub controlul politic al Beijingului. Nord-coreenii fac un alt tip de joc politic acum, joacă o carte mare, în care vor recunoaşterea statutului de Mare Putere (putere nucleară) şi negocieri de la egal la egal, ceea ce este inacceptabil, de către toate cele cinci puteri nucleare oficiale din Consiliul de Securitate (membrii permanenţi). Phenianul nu mai are încredere totală în China şi nici în disponibilitatea Beijingului de a-i susţine necondiţionat. Trebuie să se apere singuri. Doar făcând acest joc, pe muchie de cuţit, crede Kim că poate supravieţui politic pe termen lung, perpetuând blocajul internaţional în care s-a intrat şi descurajând orice intenţie de schimbare a regimului. Dar schimbarea, mai devreme sau mai târziu, se va produce. Sperăm, înainte ca regimul nord-coreean să arunce Asia în aer.

Este hazardat să facem ierarhia temelor şi prioritizarea politicii externe americane. Sunt multe interese pe care Statele Unite le au în lume, în afară de a-și susține ferm poziția în România (românii trăind cu impresia că aceasta le garantează lor securitatea). Dar, ca observaţie punctuală, este de remarcat că, în eventualitatea unui război în Peninsula Coreeană, atenţia şi resursele Statelor Unite se vor concentra aproape exclusiv în regiune, ceea ce este firesc. Conform unor analiști, situaţia ar putea astfel deveni o „fereastră de oportunitate” pentru Putin, în care Rusia ar putea profita în Europa de Est, făcând acțiuni pe care americanii, câţiva ani la rând, nu ar mai avea nici interesul, nici posibilitatea să le blocheze.

Pe lângă toate acestea, este necesar ca să se examineze cu luciditate – lăsând la o parte judecățile și opțiunile dictate de reacțiile instinctive de respingere a unui trecut trist sau de dificultățile de a găsi sprijin în Europa – și ce a adus României tutela americană.


Citiţi şi:
Dan Diaconu: «M-am săturat de SUA!»
Iurie Roșca: «Statul Român ca vârf de lance al imperialismului american»
Falimentul evident al regimului euro-atlantic în România (I)
 

yogaesoteric
10 aprilie 2018
 
 

Articole publicate recent

> 18 IulieGoogle a creat deja inteligenţa artificială care a creat la rândul ei propria AI, având sarcina de a recunoaşte obiectele şi persoanele

> 17 IulieDan Diaconu: “Semnele spălării creierului”

> 17 IulieConferinţa de la Yalta, 4-11 februarie 1945

> 16 IulieIată cât lemn românesc ajunge în curtea austriecilor de la Holzindustrie Schweighofer: 70 de camioane, 420.000 de tone pe an!!!

> 16 IuliePentru români obielele cătanei John nu miros mai frumos decât cele ale cătanei Ivan

> 15 IulieImpresii semnificative

> 15 IulieFranța decide că vârsta minimă legală pentru consimțământ sexual este de 15 ani

> 14 IulieÎnfige câteva cuișoare într-o lămâie! Efectul este unul nebănuit

> 13 IulieÎncepe războiul religios în Franța? 100 de francezi au încercat să oprească rugăciunile făcute de musulmani pe stradă…

> 12 IulieEurabia şi trădarea Israelului

> 12 IulieDe vorbă cu micii producători de energie solară: Marius Teodorescu produce mai multă energie decât poate consuma

> 12 IulieAcuză șoc la adresa României: «măcelarul numărul doi de evrei al lumii, după Germania lui Hitler»

> 11 IulieDe la primul congres sionist din 1897 până la Rezoluția de Partiție a ONU în 1947. Reconquista evreiască a Palestinei (III)

> 11 IulieUn sistem de recunoaștere facială va exista în curând pe Aeroportul Otopeni

> 11 IulieJudecătoarea Florica Roman: Există un sistem care îți «poate născoci ceva»; sistemul judiciar din România este în agonie, plin de metastaze

> 10 IulieUnchiul Sam nu poate subjuga conștiința românească!

> 8 IulieSerele verticale din Singapore. Metoda ingenioasă prin care un fermier produce o tonă de legume pe zi pe o suprafață de doar… 60 de metri pătrați

> 8 IulieCum a ajuns meteorologia o unealtă politică în România

> 8 IulieApel către TFL-ști: «Pentru câteva minute încercați să gândiți cu propriul creier, faceți acest exercițiu, nu doare și nici nu costă bani!»

> 7 IulieRomânia urmează să primească 73.000 de imigranți. Este ce spune un europarlamentar român

> 7 IulieONG-urile colectează material genetic de la populația rusă. Motivul?

> 6 IulieTeribilul avertisment făcut de Charles De Gaulle acum 55 de ani

> 5 IulieDe la primul congres sionist din 1897 până la Rezoluția de Partiție a ONU în 1947. Reconquista evreiască a Palestinei (II)

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga