Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
3) Anumite acţiuni au un caracter obligatoriu şi, prin urmare, nu ne putem sustrage de la realizarea lor

din lucrarea "Karma Yoga: yoga instantanee a vieţii cotidiene"
de Gregorian Bivolaru

La această indicaţie scurtă, cu caracter obligatoriu (este vorba de afirmaţia anterioară: „Nu trebuie să ne propunem ca ţel inacţiunea”), Krishna mai adaugă o alta complementară cu caracter pozitiv şi care ne priveşte mult mai direct. La începutul lui Bhagavad-Gita, Krishna spune: „Îndeplineşte acţiunea necesară aşa cum Eu ţi-am indicat-o.” Şi, la sfârşit, Krishna reaminteşte: „Nu este necesar să se renunţe la acţiuni în mod just integrate şi consacrate.” Este important deci să descoperim ce sunt aceste acţiuni „indicate” sau, altfel spus, „care trebuie să fie făcute”.

Este posibil, cu toate că puţin probabil – pentru că din Bhagavad-Gita reiese chiar contrariul – ca în acea perioadă istorică Krishna să se fi referit îndeosebi la anumite procedee speciale, la unele tehnici de yoga, la modalităţi precise de purificare şi transmutaţie sau la detalii referitoare la o formă sau alta de yoga, toate fiind „aceste acte care trebuiesc făcute neapărat” deoarece „purifică sângele” determinând rafinarea fiinţei umane, şi la care, mai departe, Krishna se referă în mod expres. În zilele noastre, în orice caz, principiul dobândeşte, în mod evident, o semnificaţie diferită şi, pentru a-l înţelege cât mai bine, trebuie să ne referim la părerea competentă a înţelepţilor moderni.

Pentru cei care au norocul de a fi ghidaţi de un adevărat Guru (fiindcă nu toţi cei care se autointitulează aşa sunt cu adevărat) problema este foarte simplă, ei trebuind doar să se plieze cât mai bine indicaţiilor maestrului lor pentru a se eleva lăuntric şi a progresa spiritual, pentru ceilalţi, considerând că este necesar să ne referim la învăţăturile marelui karma-yoghin care a fost Mahatma Gandhi.

El este, de asemenea categoric în această direcţie: „Legea activităţii este legea vieţii” şi noi ştim, actualmente, că pentru el această „lege a vieţii” era cerinţa zilei pe care i-o dicta conştiinţa sa în fuziune cu conştiinţa divină. De altfel, chiar el precizează: „Dumnezeu a creat omul pentru ca acesta să ajungă să-şi câştige hrana” (sau energia cea de toate zilele) prin munca sau activitatea sa. El a spus că „cel care mănâncă fără să lucreze sau aşteaptă inert să i se dea fără să merite sau fără să acţioneze este un hoţ.”

Chiar şi Sri Aurobindo afirmă că trebuie să ne supunem cât mai detaşaţi „obligaţiilor sociale” dar, mai adaugă el, considerându-le „drept un veritabil teren al practicii yoga” (Yoga integrală practică). El consideră, de asemenea, că orice activitate este spiritualizantă şi utilă pentru acela care o realizează cu o atitudine justă, de integrare detaşată. Sri Aurobindo spune: „Trebuie pe cât posibil permanent să realizăm acţiunile cu o atitudine detaşată, într-o stare de conştiinţă justă şi integrată.”

Procedând mereu astfel, starea lăuntrică va fi la fel de fructuoasă cât poate să fie orice stare de meditaţie yoga foarte reuşită. Pentru el, de fapt, „acţiunea sau activitatea nu este decât o formă specifică de pregătire la fel de importantă ca şi meditaţia yoghină.”

Swami Ramadas, la rândul său, precizează: „Acţiunea, realizată atunci când suntem într-o stare de totală absorbţie sau fuziune în Centrul Suprem Etern al universului, este ceea ce înţeleptul numeşte acţiune yoghină” (Prezenţa lui Ram).

Atunci însăşi natura acţiunii îndeplinite nu are decât o importanţă secundară. În această direcţie îl putem cita, în continuare, pe Sri Aurobindo: „Putem folosi nu contează ce acţiune sau activitate ca domeniu în care să ne exersăm clipă de clipă în spiritul plin de înţelepciune a lui Bhagavad-Gita” (Yoga integrală practică)

Swami Vivekananda spune, referitor la aceasta: „Chiar şi aspectele cele mai de jos sau aparent inferioare ale activităţii nu trebuie vreodată dispreţuite” (Yoga practică). Sri Aurobindo chiar insistă: „Nu este deloc adevărat că activitatea fizică are mai puţină valoare decât activitatea mentală susţinută; numai aroganţa intelectului limitat este aceea care poate pretinde aceasta.”

Întreaga activitate consacrată ferm şi realizată prin şi pentru Divin este direct proporţională cu gradul de dăruire divină; activitatea chiar manuală făcută cu intenţie pentru Divin este net superioară activităţii mentale făcută cu intenţie numai pentru propria noastră dezvoltare egoistă, pentru glorie sau pentru o satisfacţie mentală efemeră.

După tradiţia indiană referitoare la karma yoga, alegerea acţiunilor „care trebuie să fie îndeplinite” de către un individ oarecare este determinată de ceea ce în India se numeşte svadharma (legea proprie). În timp ce în Occident, religia, morala şi legea procedează după drepturi şi restricţii enunţate adesea în termeni absoluţi, păstrându-şi rezerva de a admite o mulţime de excepţii, hinduismul conferă drepturi şi îndatoriri foarte diferite, uneori contradictorii, diverselor grupuri umane care constituie societatea.

Pentru a nu oferi decât un exemplu, avem în Occident principiul categoric propăvăduit de Biserică şi aplicat de tribunale: „Să nu omori!” atât de absolut încât a dus la faptul că mulţi indivizi virtuoşi condamnă, în mod categoric, eutanasia şi întreruperea de sarcină. La acest imperativ categoric al non-omorului se face o excepţie importantă: „În timp de război trebuie să faci tot posibilul ca să omori membrii armatei inamice.” Şi chiar aceasta necesită o excepţie la excepţie: „Să nu-l omori pe inamic dacă este dezarmat, dacă se predă sau dacă deja l-ai făcut prizonier.”

Putem să cităm multe alte exemple de excepţii. Învăţătura orientală tradiţională procedează diferit. Ea admite că „datoria” (dharma) nu este acelaşi lucru pentru toţi, ea variind considerabil în funcţie de vârstă, sex, stare civilă, situaţie familială, castă, etc. Fiecare are, prin urmare, datoria sa proprie, aproape individualizată, propria sa svadharma. Să expunem acum numai câteva exemple semnificative:

Cei care în India aparţin castei brahmanilor trebuie să se străduiască să fie non-violenţi la un asemenea grad încât, în afară de câteva regiuni, marea majoritate a brahmanilor sunt strict vegetarieni; în schimb, oamenii care aparţin castei războinicilor kshatriyas au ca datorie esenţială apărarea a ceea ce ei estimează ca fiind drept, recurgând uneori la violenţă. Capul de familie trebuie să muncească pentru a-i întreţine pe cei care depind de el. Omul care dă ascultare „apelului lui Dumnezeu” şi s-a făcut sannyasin sau aspirant la eliberare şi, de asemenea (după un obicei acum căzut în dizgraţie), cel care şi-a căsătorit copiii nu mai are dreptul să muncească ca să-şi câştige existenţa sa sau a altora şi trebuie să trăiască exclusiv din cerşit atunci când urmăreşte desăvârşirea spirituală.

„Toţi oamenii, scria yoghinul Swami Sivananda, trebuie să-şi îndeplinească datoria în funcţie de cerinţele grupului social din care fac parte şi de stadiul de viaţă în care ei se găsesc” (Învăţăturile lui Sivananda). Fără îndoială, acest sistem nu ar putea fi transpus întocmai în Occident deoarece în Orient sistemul hindus al castelor joacă un rol foarte important. De exemplu, în câteva comunităţi de pescari din sudul Indiei este obligatoriu să arunci năvodul cu mâna stângă şi ar fi un mare păcat să-l arunci cu mâna dreaptă, pe când în anumite caste din India este tocmai invers. Dar multe probleme şi tensiuni din conştiinţă se rezolvă mult mai uşor dacă ne abţinem să urmărim aberant fără a cântări eventuala părere contrarie printr-o analiză plină de bun simţ şi inteligenţă.

Nu este lipsit de interes să amintim aici punerea în gardă a înţelepţilor orientali, împotriva a ceea ce noi numim, foarte adesea, de complezenţă, o datorie, deşi în realitate aceasta ar putea fi doar o dorinţă egoistă bine deghizată. Swami Vivekananda spune, referitor la aceasta: „Atunci când un ataşament este bine înrădăcinat îl numim adesea o obişnuinţă... Atunci când ataşamentul prezintă deja un caracter cronic îi atribuim titlul pompos de «datorie»... Cei care doresc cu adevărat să fie karma-yoghini trebuie să înlăture această noţiune falsă de datorie” (Yoga practică).

Mai mulţi înţelepţi orientali insistă asupra necesităţii de a te consacra cu prioritate faţă de ceea ce Swami Vivekananda numeşte „datoria care ne este aici şi acum cea mai apropiată de noi”. Mahatma Gandhi a explicat acest aspect mult mai detaliat în cadrul doctrinei sale svadeshi: „Un veritabil adept al doctrinei svadeshi trebuie să aibă, ca primă îndatorire, de a-şi consacra serviciile şi ajutorul vecinilor săi cei mai apropiaţi. Aceasta va antrena excluderea sau chiar sacrificarea intereselor restului, dar această excludere şi sacrificiu nu este decât o aparenţă.

Prin însăşi natura sa, ajutorul sau serviciul pur pentru cei apropiaţi nu poate niciodată avea ca rezultat vreun deserviciu pentru cei care sunt departe, ci dimpotrivă. Astfel stau lucrurile atât pentru univers cât şi pentru individ, si acesta este un principiu infailibil pe care ar fi bine să-l înţelegem în profunzime. Pe de altă parte, cel care se lasă rătăcit de un „peisaj îndepărtat” şi care va merge până la capătul pământului să servească, nu numai că îşi va vedea ambiţia înşelată dar nici nu îşi va îndeplini îndatoririle pe care le are faţă de cei din imediata sa apropiere" (Scrisori din Ashram, de Mahatma Gandhi).

Totuşi, Gandhi admite, în această direcţie, anumite excepţii: „Se pot întâlni totuşi cazuri când unui adept al doctrinei savdeshi i se va cere să-şi sacrifice familia pe altarul serviciului universal. Acest act de jertfire liber consimţită constituie atunci serviciul suprem pe care putem să-l aducem familiei universale a umanităţii pe acest pământ.”

Acţiunea „indicată” sau „recomandată” poate, în diferite ocazii speciale, să implice chiar violenţa vis-à-vis de nu contează cine. Swami Vivekananda spunea: „Karma-yoghinul este omul care înţelege că idealul cel mai elevat este consacrarea plină de abnegaţie sau non-rezistenţa; astfel, acela care înţelege că această non-rezistenţă este manifestarea cea mai înaltă a puterii pe care o deţinem noi, de fapt ştie în mod egal că ceea ce numim a rezista răului este, de asemenea, o etapă pe calea care conduce la manifestarea non-rezistenţei. Înainte însă, de a ajunge la acest ideal suprem, omul are ca datorie să se opună şi să reziste răului” (Yoga practică).

Chiar şi Mahatma Gandhi, marele propăvăduitor al non-violenţei, afirmă în această direcţie că „cel care rămâne spectatorul pasiv al unei crime este cu adevărat, chiar şi din punct de vedere juridic, un participant, într-o anumită măsură activ, la acea crimă”. Toate acestea ne fac să înţelegem şi mai bine de ce Sri Aurobindo i-a scris unuia dintre discipolii săi următoarele: „Să nu ai remuşcări pentru timpul pe care-l consacri activităţii şi muncii creatoare” (Yoga integrală practică). Acelaşi lucru îl rezumă Swami Sivananda scriind: „Activitatea complet dezinteresată, realizată cu abnegaţie, constituie cheia de boltă în karma yoga” (Învăţăturile lui Sivananda).

Înapoi                         Continuare

yogaesoteric.net



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga