Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Principesa Ileana a României, o Shakti în devenire

 

de Alexandra David

Se spune că nu poţi să apreciezi cât de fericit a fost un om până când nu ajunge la sfârşitul vieţii sale. Şi tot abia atunci îl poţi judeca, după alegerile pe care le-a făcut şi după felul în care a înţeles să-şi construiască menirea, în fiecare clipă. Când fiinţa în cauză este o femeie, o serie lungă de calităţi necesare se aşează la rând pentru a face din destinul ei unul remarcabil. Faptul că ea s-a născut într-o familie regală nu o scuteşte de greutăţi, ba dimpotrivă, dacă are de înfruntat două războaie şi o schimbare radicală a regimului politic din ţara sa.

Principesa Ileana a României, căci despre ea este vorba, a fost fiica reginei Maria şi a regelui Ferdinand, şi s-a născut pe 23 decembrie 1908, la Bucureşti. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut în lumea de basm a palatului regal. Era copilul preferat al mamei sale, regina Maria, mare prinţesă a Angliei şi Irlandei, nepoată a reginei Victoria. Tatăl ei, Ferdinand, era Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, unicul moştenitor al regelui Carol I.

Să vii pe lume într-o casă regală înseamnă să ai de la început o mulţime de privilegii, dar şi multe îndatoriri. Ileana era penultima născută dintre cei şase copii ai cuplului. Ştia din fragedă pruncie că menirea unei prinţese este în primul rând să-şi facă datoria faţă de ţară. A fost educată de părinţi, dar şi de profesori particulari. A învăţat foarte bine mai multe limbi străine, era pasionată de artă, desena şi sculpta, dar era atrasă şi de sporturi.

A fost singura femeie din România care a obţinut brevet de căpitan de cursă lungă, navigându-şi singură yachtul „Isprava”. A dovedit că avea virtuţi organizatorice când a fondat Asociaţia Creştină a femeilor române şi Asociaţia Ghidelor şi Ghizilor din România – şi toate acestea înainte de 22 de ani, când s-a căsătorit cu Arhiducele Anton de Habsburg.

Dar mai presus de orice talent al ei a fost inima ei mare, atinsă în adâncuri de aripa lui Dumnezeu. Avea doar şapte ani în dimineaţa în care a văzut pentru prima oară îngerii. Nu era o închipuire, nu era o exaltare de moment. Pur şi simplu, îngerii şi-au revelat pentru ea prezenţa vie, şi trăirea pe care a avut-o atunci a urmărit-o întreaga viaţă, dându-i puterea şi inspiraţia de a face acele alegeri care i-au clădit destinul excepţional. Era în timpul Primului Război Mondial, eveniment care a marcat-o cu amintiri de neşters.

La 9 ani împărţea ajutoare pentru sinistraţi

În decembrie 1916, armata română împreună cu regele, miniştrii săi şi membrii parlamentului au fost evacuaţi din Bucureşti de către nemţi şi forţaţi să se refugieze la Iaşi. Într-un oraş în care nu trăiau mai mult de 50 000 de oameni se înghesuiau acum peste 300 000. Domniţa Ileana – cum i se spunea pe atunci – îşi aminteşte că nu aveau niciodată destulă mâncare. Cât era ea de prinţesă, era mereu flămândă dar îşi dorea cu demnitate să nu mai aibă nevoie să mănânce vreodată! Fusese învăţată de mică să nu se plângă, şi acum avea ocazia să demonstreze că a înţeles lecţia. Epidemiile de tifos şi febră tifoidă făceau mii de victime. Mama şi surorile ei, deşi făceau parte din Casa Regală, lucrau ca infirmiere. Mai târziu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost rândul ei să le urmeze exemplul.

Cu tot tragismul situaţiilor, domniţa Ileana reuşea să lumineze vieţile celor care o aveau în preajmă. Era pătrunsă de ideea că trebuie să-i ajute pe ceilalţi, chiar dacă nu era decât un copil. Reuşise să devină mica prietenă a colonelului Anderson, şeful Crucii Roşii Americane din România. Mai mult decât atât, obişnuia să-l însoţească prin oraşele şi satele din împrejurimi, în munca lui de distribuire a proviziilor şi de organizare a spitalelor. Mica prinţesă juca rol de traducător, şi cu ocazia asta îşi făcea planuri de viitor pentru munca în folosul celorlalţi din anii ce vor urma.

Piatra şi bronzul prind viaţă în mâinile sale  

Revenirea la viaţă după război era incredibilă. Totul renăştea, cu o forţă şi o speranţă care le dădea tuturor aripi. Domniţa Ileana îşi reia studiile în casa părintească, unde printre altele primeşte lecţii de desen cu Jean Al. Steriadi şi de sculptură cu Ion Jalea. Era fascinată mai ales de sculptură dar şi de personalitatea lui Jalea care, deşi îşi pierduse braţul stâng în război lucra cu pasiune şi determinare. Sculpturile ce poartă semnătura Ilenei nu sunt valoroase numai pentru că sunt opera unei prinţese. Criticii de artă care le-au apreciat sunt de părere că ele exprimă efortul unui artist autentic în căutarea propriului stil.

Au rămas de pe urma sa câteva lucrări în bronz, aramă şi piatră. Printre cele mai apreciate este cea numită „Fecioara Maria, protectoarea mărilor”, o statuie din calcar alb de Dobrogea, realizată la dorinţa mamei sale, regina Maria, şi care era menită să împodobească vila regală Tenha Yuvah (Cuibul liniştit) de la Balcic. Printre alte busturi, nuduri şi portrete, ultimul realizat îl reprezintă pe primul său copil, arhiducele Ştefan.

Criticii remarcă preocuparea ei continuă pentru a reda viaţa interioară a modelelor sale. Însă chiar dacă popasul în tărâmul artei i-a dezvăluit o lume în care se simţea familiară, altul îi era drumul. După căsătorie, arta a luat pentru ea alte forme. A scris mai multe cărţi, iar pe una dintre ele, cea autobiografică numită „Trăiesc din nou”, a ilustrat-o cu desene proprii. Dar să ne întoarcem la firul poveştii, când principesa a ajuns la vârsta măritişului.

Ca orice prinţesă, avea în destin să întâlnească un prinţ 

Căsătoria unei prinţese e, cel mai adesea, mai presus de dorinţele secrete ale inimii sale. Interesele naţiunii sunt întotdeauna mai importante. Regina Maria, mama Ilenei şi „soacra Balcanilor”, cum era poreclită, nu avea să-şi lase de izbelişte tocmai fiica favorită. Celelalte prinţese, surorile Ilenei, erau deja căsătorite cu moştenitorii Greciei şi Serbiei. Ce destin o aştepta pe fata cea mică? Regina visa la un prinţ străin care să accepte să trăiască în România. Regele însă – care acum era Carol al II-lea, fiul cel mare al Mariei şi fratele Ilenei – avea alte planuri.

Primul logodnic al Ilenei a fost, în 1930, contele german Alexandru (Lexel) de Hochberg, Baron de Fürstenstein, fiul Principelui de Pless, un aristocrat bogat din Silezia şi al Principesei de Pless, o bună prietenă a Reginei Maria. Contele aparţinea uneia dintre cele mai vechi familii princiare germane, dar a logodna a fost ruptă la scurtă vreme, din cauza reputaţiei îndoielnice a lui Lexel.

La scurt timp după aceea, însoţind-o pe regina într-o vizita în Spania, principesa îl întâlneşte la Barcelona pe Arhiducele Anton de Habsburg, „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins”. I-a furat el inima sau nu? Unii spun că a fost nevoită să ceară permisiunea fratelui său, regele, să-şi unească destinul cu al lui. În orice caz, nunta a avut loc cu mare fast un an mai târziu, după ce Ileana a declarat că: „Simt că am întâlnit cu adevărat omul care mă va face fericită. Desigur, viitorul este în mâna Domnului, însă - cum am credinţa în El - cred că împreuna cu Anton voi putea înfăţişa viaţa sigur, găsind în el tovarăşul şi reazemul de care am atâta nevoie”.

Ileana şi Anton au fost căsătoriţi 23 de ani şi au avut împreună şase copii. Două mari probe de foc le-au tăiat calea: al doilea război mondial şi exilul. În ultimii ani de căsnicie au trăit separat şi au ales firesc să divorţeze. Dar cum s-a ajuns până acolo?

În război sau nu, prinţesa îi ajută pe nevoiaşi

Înainte de război, cuplul a trăit iniţial în Germania, până când autorităţile austriece le-au dat permisiunea să se mute în castelul Sonnberg, aflat la câţiva kilometri de Viena, în Austria. Asta deoarece prinţul Anton era apatrid, iar situaţia politică era tulbure. Principesa avea acum în grijă o gospodărie formată din câteva zeci de camere, cu tot personalul aferent, plus primii patru copii care s-au născut în timpul acestei perioade. Cu toate acestea, încă de pe atunci, împreună cu bona copiilor, a găsit vreme pentru a pune pe picioare un mic dispensar pentru săraci, care era deschis o zi pe săptămână, şi o cantină unde erau zilnic hrăniţi gratuit circa 30 de oameni nevoiaşi. De asemenea, organiza tabere pentru fetele cercetaşe în grădina castelului.

Când a început al Doilea Război Mondial, cu toate dificultăţile pe care le-au avut de întâmpinat ca membri ai familiei Habsburg, a transformat dispensarul în spital pentru răniţi. În această perioadă s-au născut şi ceilalţi doi copii ai cuplului. Arhiducele Anton se înrolează ca voluntar în armată. Principesa trebuie să treacă apoi peste momentul morţii mamei sale, de care o lega o iubire profundă. În 1944, se întoarce împreună cu întreaga familie în România, şi locuieşte în castelul Bran. Înfiinţează şi aici un spital pentru soldaţii răniţi, numit „Inima Reginei”.

Departe de soţ, departe de ţară

La scurt timp după aceasta, România a fost invadată de armata roşie, iar regele Mihai a fost forţat să abdice de generalul KGB Vîşinski. La 8 ianuarie 1948, principesa părăseşte ţara împreună cu nepotul său Mihai I. Cu întreaga sa familie, Ileana s-a mutat mai întâi în Elveţia apoi în Argentina. La Buenos Aires a înfiinţat un nou cămin destinat refugiaţilor politici români, ce a purtat tot numele mamei sale, „Regina Maria”. În 1950, Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, Statele Unite. Arhiducele rămâne în Austria, fapt care a dus la divorţul celor doi, în anul 1954. În 1959, principesa a fost încă o dată încercată de destin, prin moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) şi a soţului ei, contele polonez Jaroslav Kottulink, într-un accident aviatic în Brazilia.

În 1956 prinţesa Ileana se recăsătoreşte, cu doctorul Ştefan Isărescu. Unii spun că a fost doar pentru a primi cetăţenia americană, cu atât mai mult cu cât prinţesa se călugăreşte în 1961, şi divorţează de doctor abia în anul 1965.

Din încercările credinţei a ieşit mereu victorioasă 

După o viaţă atât de bogată, unde altundeva decât în sânul lui Dumnezeu şi-ar fi putut găsi alinarea Domniţa? Chemarea către cele sfinte nu era nouă pentru ea. A avut ocazia să o dovedească în multe rânduri. În primul rând, pentru că s-a născut pe pământ românesc, ea a fost botezată în religia creştin-ortodoxă, deşi tatăl ei era catolic iar mama protestantă. Întotdeauna a simţit că ortodoxia este cea mai apropiată de adevăratul spirit creştin. Prima încercare legată de credinţa ei a fost atunci când s-a căsătorit cu un prinţ catolic, şi Papa însuşi nu era de acord să-i ofere binecuvântarea dacă ceremonia de nuntă va include cel mai mic ritual ortodox.

După multe discuţii diplomatice, s-a ajuns la un acord: prinţesa se va spovedi şi apoi împărtăşi în religia sa înainte de cununie, şi de asemenea va primi binecuvântarea preoţilor ortodocşi. Abia apoi vor avea loc căsătoria civilă şi cea religioasă catolică. „Simt că se rupe ceva-n mine la gândul că părăsesc Ţara fără a primi binecuvântarea bisericei în care am fost botezată şi am crescut şi am învăţat să mă exprim prin ea.” – spunea, înainte ca negocierile referitoare la ritualul ei matrimonial să se încheie.

Domniţa Ileana nu începea nicio acţiune importantă fără un ceremonial de sfinţire, şi nu concepea să se mute într-o casă nouă înainte de a face sfeştanie. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i ajuta mereu pe cei nevoiaşi, aşa cum ştia că se cere de la o bună creştină, de la spitalele cantinele pe care le-a înfiinţat şi până la donaţiile generoase pe care le făcea ori de câte ori avea ocazia.

Domniţa Ileana devine Maica Alexandra

În 1961, la vârsta de 52 de ani, a devenit novice la Mânăstirea ortodoxă ,,Acoperământul Maicii Domnului”, din Bussy en Othe, Franţa. În 1967, a primit voturile monahale de ascultare, sărăcie şi castitate şi a devenit Maica Alexandra. După ce s-a stabilit în America, a înfiinţat o mănăstire de maici, în Elwood City, numită „Schimbarea la faţă”, unde a fost şi înmormântată în 1991.

În momentele grele ale vieţii, şi-a amintit mereu viziunea din copilărie, atunci când a văzut îngerii. Se afla în camera fratelui ei cel mic, prinţul Mircea, care a murit de febră tifoidă pe când avea mai puţin de patru ani. Deasupra patului lui, povesteşte Ileana, „stătea o făptură cerească, puţin la o parte de ceilalţi – era înalt şi extrem de frumos, cu aripi mari, albe. În mâna dreaptă ţinea o lumânare aprinsă.” Peste nu puţin timp, a observat că şi deasupra patului ei se afla o fiinţă asemănătoare, şi a încercat să o atingă.

„Zâmbetul lui era cu totul îngeresc: dragoste, bunătate, înţelegere şi siguranţă izvorau din el. Încântată, am trecut peste cuvertură şi, îngenunchind la capul patului, am întins mâna, cu dorinţa arzătoare de a-l atinge pe surâzătorul meu păzitor, dar el a făcut un pas înapoi, a întins mâna prevenitor şi a dat uşor din cap. Eram atât de aproape de el, încât l-aş fi putut atinge cu uşurinţă. «Oh, te rog, nu pleca!», i-am spus, cuvinte la care toţi ceilalţi îngeri au privit spre mine şi mi s-a părut c-am auzit un râs cristalin, dar de acest sunet nu sunt sigură, deşi ştiu că râdeau. Apoi au dispărut.”

Fragmentul face parte din cartea „Sfinţii îngeri”, publicată de Maica Alexandra în 1981, recunoscută ca una dintre cele mai documentate şi cuprinzătoare antologii angelice care există. Viaţa ei simplă de călugăriţă trezea respectul tuturor celor care îi treceau pragul. Refuza să compare modul de viaţă regal cu cel religios, afirmând adeseori: „Atunci mi-am făcut datoria ca prinţesă, acum îmi fac datoria ca monahie”. Episcopul Natanel Pop o descria astfel: „Mai mult decât o prinţesă care a devenit călugăriţă, cred că era o călugăriţă care a trecut prin viaţa de prinţesă”.

În testamentul său, singura dorinţă care o priveşte personal este aceea de a fi îngropată alături de cea mai preţioasă comoară: o cutiuţă aurită în care se află o mână de pământ românesc. Una din puţinele amintiri din viaţa de prinţesă, pe care a purtat-o peste tot în peregrinările ei.

Ultimul drum important pe care a dus-o viaţa a fost înapoi în ţară, după Revoluţie. Avea 81 de ani, era în 1990. Maica Alexandra a venit în România să ajute copiii orfani. În Statele Unite a acţionat ferm şi imediat pentru strângerea de fonduri în acţiunea umanitară ,,Help the children”.

Un an mai târziu, sufletul i s-a despărţit de trup, lăsând în urmă o viaţă ca o adevărată operă. O operă în care nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării, în care totul s-a îndreptat în direcţia cea mai potrivită pentru ca fiinţa ei să atingă o cât mai înaltă expresie. Nimeni dintre cei care i-au bătut la uşă să-i ceară ajutor nu a fost ignorat. Oricine a cunoscut-o a fost cuprins de un adânc respect. Iar la sfârşit, îngerii au primit-o cu braţele deschise.

 



Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga