Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Dincolo de aparenţe, este evident că Uniunea Europeană este deja vârful de lance pentru instaurarea sinistrei «Noi ordini mondiale» (I)


de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Criza sistemică globală nu mai este astăzi pentru nimeni o himeră: ea poate fi resimţită în aproape toate domeniile vieţii, poate fi explicată în detaliu pentru cei care doresc să cunoască adevărul şi reprezintă totodată un punct de cotitură în evoluţia omenirii. Prin chiar specificul ei, criza actuală a determinat dezvăluirea unor mecanisme economico-financiare perverse, care au provocat haosul economic din prezent; criza i-a indicat, de asemenea, pe adevăraţii beneficiari ai dezastrului financiar ce a fost creat în mod deliberat și a dovedit cu claritate faptul că instrumentarea şi declanşarea ei au constituit puncte importante pe agenda politică a unei odioase elite mondiale încă din anul 2007. Ţelul final al acelor planuri satanice era ca prin declanşarea crizei mondiale să se ajungă la declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial.

În anul 1943, Jean Monnet, reprezentantul oficial la Paris al lui J. P. Morgan în domeniul financiar şi al livrărilor de materiale pentru Franţa, membru al grupului Bilderberg şi al altor societăţi secrete preocupate de subjugarea întregii planete, considerat în mod oficial ca fiind unul dintre „părinții fondatori” ai Uniunii Europene (UE), a declarat axiomatic, confirmând o dată în plus că este agentul marilor bancheri internaţionali ce doreau crearea statului unic planetar: „Nu va fi pace în Europa dacă statele rămân constituite pe temelia suveranităţii naţionale. Ţările Europei sunt prea mici pentru a le putea garanta popoarelor lor prosperitatea necesară şi dezvoltarea socială. Statele europene trebuie să se reunească într-o federaţie.” Argumentul că ţările Europei sunt prea mici pentru a fi prospere este de-a dreptul oligofren, dar când este vorba de directive venite de sus, de la aşa-zişii „iluminaţi”, toţi agenţii repetă papagaliceşte ceea ce li se porunceşte!

În anii 1950, acelaşi Monnet declara: „Oamenii nu acceptă schimbarea decât atunci când se află la nevoie, iar această nevoie nu apare decât în situațiile de criză.” Actualitatea recentă îi confirmă spusele: fără presiunea crizei economice actuale, proiectul „integrării europene” nu ar fi progresat în niciun caz atât de mult pe plan economic și politic. Iar aceasta se petrece din 1957 încoace, an în care a fost semnat Tratatul de la Roma, prin care a luat naștere Comunitatea Europeană.

Instituirea acestui stat federal european, comandat și finanțat de „elita” financiară anglo-saxonă și de către ideologii mondialiști din cadrul CFR (Council on Foreign Relations), proiect pus mai apoi în aplicare de către tehnocrații globalişti precum Jean Monnet, Robert Schuman sau Joseph Retinger, intră într-o fază de consolidare.

În vreme ce sunt stabilite fundamentele instituționale și legislative, măștile încep să cadă. Pe de o parte, UE își arată adevărata față, și anume cea a unui stat european antidemocratic și neoliberal. Pe de altă parte, slugile mai importante ale stăpânilor lumii, care în trecut operau şi ele din umbră, nu se mai sinchisesc să se ascundă. Goldman Sachs ocupă astfel avanposturi strategice pe scena politico-economică (puterea executivă a națiunilor, Banca Centrală Europeană – BCE), în vreme ce Hedge Funds (Fonduri Speculative) destabilizează sectoare întregi ale economiei europene. FMI încheie această muncă de distrugere, îndatorând la sânge statele și populațiile acestora (prinse în capcana datoriei) prin „cure” de austeritate deosebit de amare şi de severe.

Proiectul globalist şi mondialist

Dincolo de îmbogățirea plutocraţiei economice prin aservirea financiară a populației și prin alte modalități specifice, construcția statului federal european se înscrie într-un ambițios proiect global de mondializare cât mai rapidă, constând într-o ideologie ce vizează instituirea unui guvern mondial și dizolvarea națiunilor în „regiuni” controlate de către o super-elită. Această „super‑elită” transnațională este compusă din conducători ai finanțelor internaționale, din înalţi funcţionari provenind din complexul militaro-industrial ori agroalimentar, sau din domeniul farmaceutic și din mass‑media.

Prezentă la World Economic Forum care a avut loc la Davos, invitată la forumul anual al grupului Bilderberg, afiliată la think tank-ul CFR (Council on Foreign Relations) și la Comisia trilaterală, această „superclasă” se sprijină pe pârghii instituționale, politice și legislative care favorizează dezvoltarea unei mondializări economice și financiare de sorginte neoliberală, având scopul de a-și extinde puterea și controlul exercitat asupra bogățiilor și asupra resurselor mondiale.
Astfel, mondialismul este încurajat de procesul economic al liberului schimb „neoliberal” susținut de organismele înființate în urma acordurilor de la Bretton Woods (FMI, Banca Mondială sau GATT) și care lucrează la unificarea comerțului bunurilor și capitalurilor la nivelul unei piețe mondiale unice.

Maximizarea profiturilor, lărgirea nedefinită a piețelor, mondializarea circuitelor financiare sunt tot atâtea valori comune mondialismului economic. Președintele mulținaționalei ABB, Percy Barnevik, un fidel al întrunirilor grupului Bilderberg, a rezumat în 1995, într-un mod destul de clar pentru cei care sunt avizaţi, ideologia neoliberală mondialistă: „Aș defini mondializarea ca fiind acea libertate a grupului din care fac parte de a investi acolo unde dorește, pentru a produce ceea ce dorește, aprovizionându-se și vânzând acolo unde dorește, având de suportat cât mai puține constrângeri cu putință în materie de drept al muncii și de convenții sociale.”

Prin intermediul interdependenței economice pe care o promovează, mondialismul economic (sau globalizarea) acționează ca un vârf de lance pentru mondialismul politic, acesta creând la rândul său condițiile favorabile instaurării guvernului unic mondial atât de mult dorit de această pseudo-superclasă politică. Considerat în urmă cu zece ani de către mulți oameni naivi şi ignoranți ca fiind doar un capitol din „teoria conspirației”, iată că acum acest proiect este pe cale să devină realitate.

Astfel, economistul Jacques Attali, agent al aşa-zişilor „iluminaţi”, fost consilier al preşedintelui francmason Mitterand şi fondator al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, a declarat sec în septembrie 2011 că „instituirea unui guvern planetar” este unul dintre obiectivele sale. Tot el dădea următoarea sentinţă, exprimându-se ca o portavoce publică a lui Big Brother: „În viitor, se va şti în permanenţă unde suntem şi ce facem. Nu va exista niciun domeniu în care să nu putem fi supravegheaţi. Nici măcar cel al gândirii noastre.” Spre deosebire de plutocraţii din domeniul finanțelor, ideologii mondialiști nici nu se mai chinuie să se ascundă, alegând să-și exprime tot mai pe şleau crezurile antiumane. Era guvernului planetar unic este pe cale să înceapă!

Promotorii ideologiei mondialiste nu au un grup monolitic, întrucât în interiorul acesteia există două curente care se află în aparentă concurență: este vorba despre mondialismul anglo-saxon (Statele Unite şi Regatul Unit al Marii Britanii) și despre mondialismul „planetar”, care nu are în vedere un stat anume sau un bloc de state în jurul căruia să se polarizeze celelalte state.
 
Unul dintre fondatorii mondialismului anglo-saxon este Cecil Rhodes (1853-1902), care, alături de marele bancher internaţional Nathaniel Mayer Rothschild (1840-1915), a structurat nucleul unei guvernări mondialiste în Imperiul Britanic și în Statele Unite. Istoricul Caroll Quigley susţine în cartea sa publicată în 1966 şi intitulată Tragedy and Hope („Tragedie şi speranţă”) că gruparea „Mesei Rotunde” este legată de o societate secretă numită generic „Societatea Aleşilor” (Society of the Elect). Aceasta a fost în mod formal întemeiată în 1891, dar cercul ei exterior, cunoscut ca „Asociaţia susţinătorilor” (Association of Helpers) a fost organizat în anul 1910 de Alfred Milner (1854‑1925) ca Round Table (Masa Rotundă, o evidentă trimitere la legendara Masă Rotundă a cavalerilor regelui Arthur), un veritabil institut al „elitei” mondialiste, care s-a divizat strategic în două tabere: Council on Foreign Relations (CFR) pentru Statele Unite și Royal Institute of International Affairs (RIIA) pentru Marea Britanie.
 
Doctrina mondialistă a avansat la o etapă decisivă imediat după căderea zidului Berlinului și a blocului sovietic pe 11 septembrie 1990, când Statele Unite au anunțat nașterea unei „Noi Ordini Mondiale”. Expresia desemnează noua turnură pe care aşa-zişii „iluminaţi” au dat-o politicii și afacerilor externe și este în consonanţă cu termenii de propagandă nou-introduși, precum „globalizare” și „mondializare”. Această ordine politică mondială se bazează pe eradicarea suveranităților naționale (sau, altfel spus, pe distrugerea brumei de democrație care a rămas) și pe delegarea puterii politice unor instanțe supranaționale care nu sunt alese prin vot popular. Astfel, elitiştii urmăresc să aducă populaţia în imposibilitatea de a se mai împotrivi acestor politici „neoliberale”.

Instituirea de către anumite forţe financiare a unor blocuri suprastatale, ce preced instalarea unui guvern mondial, s-a produs treptat. În Europa au fost preluate structurile fostului imperiu sovietic. La 1 ianuarie 1994, în America de Nord a intrat în vigoare Acordul de Liber Schimb Nord-American (ALENA), care creează o zonă de liber schimb între SUA, Canada și Mexic.

ALENA nu constituie decât o primă schițare a unei entități economice unificate care trebuie „să stabilească o comunitate economică și de securitate în America de Nord, comunitate ale cărei limite vor fi definite de taxe vamale comune și de un perimetru de securitate extern”, conform exprimării tehnice a lui Richard Hass, președinte al CFR.

În vreme ce construcția europeană ia avânt pe vechiul continent, apropierea de blocul nord-american începe să devină o prioritate pentru Comisia Europeană. Urmare a unui document datând din luna mai 2005, intitulat „Un parteneriat UE-Statele Unite mai puternic și o piață mai deschisă în secolul al XXI-lea”, un raport redactat sub conducerea deputatei socialiste germane Erika Mann din cadrul Parlamentului European, cheamă la „instaurarea unei piețe transatlantice fără constrângeri până în 2015 și până în 2010 în ceea ce privește serviciile financiare și piețele de capital.”

Pe 26 martie 2009, Parlamentul European a adoptat cu 503 de voturi pentru, 51 împotrivă și 10 abțineri o rezoluție vizând construirea „unei veritabile piețe transatlantice integrate”, care va trebui să fie instituită „până în 2015”. Textul recomandă o adevărată integrare a Uniunii Europene între Statele Unite ale Americii, inclusiv în ceea ce privește securitatea și schimbul de informații cu privire la indivizi.

La originea acestei inițiative se află un grup de tip think tank specializat în serviciile secrete de tip economic, Transatlantic Policy Network (TPN), ce reunește parlamentari europeni, membri ai Congresului Statelor Unite și reprezentanți ai unor întreprinderi private.

Creat în 1992 ca urmare a întâlnirilor de la Maastricht, și reunind membri ai superclasei economico‑financiare, TPN vizează „definirea relațiilor transatlantice prin promovarea unor parteneriate foarte strânse între guvernele și popoarele Uniunii Europene și ale Statelor Unite ale Americii”.

Având o anumită influență în cadrul Parlamentului european și al Congresului american, acest think tank este condus de către irlandezul Peter Sutherland, care este totodată președinte al European Policy Centre, al grupului financiar Goldman Sachs și membru al comitetului de conducere al grupului Bilderberg. Acest mondialist anglo-saxon a ocupat de asemenea postul de director general al GATT (The General Agreement on Tariffs and Trade - „Acordul General pentru Tarife și Comerț”), al OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), dar și postul de președinte al British Petroleum și al secției europene din cadrul Comisiei Trilaterale.

Cu ocazia ultimului forum de la Davos, care a avut loc în ianuarie 2013, și la care a participat „spuma” plutocraţiei mondialiste, tehnocratul de la Goldman Sachs și totodată fostul prim-ministru italian, Mario Monti, a reamintit sprijinul pe care este dispus să îl ofere unui „acord de liber schimb cu Statele Unite”, adăugând că speră „să se ajungă la un astfel de acord în 2013 sau 2014”.

În ceea ce o privește pe Angela Merkel, aceasta a indicat faptul că speră, la rândul său, că un astfel de acord va fi semnat în viitorul apropiat. O reacție similară a venit și din partea directorului general al FMI, Christine Lagarde, care a mărturisit fără prea multe menajamente că se așteaptă la apariţia unei „puteri economice mondiale” mai „deschise”, care să se situeze „deasupra intereselor naționale”.

Nelegiuirile globalizării economice

Dorită de către plutocraţia mondialistă, interconectarea economiilor implică o perspectivă globală asupra problematicilor politico-economice, precipitând astfel instaurarea unui guvern mondial. Șefii de guvern, prea ocupați să îşi exprime recunoştinţa faţă de capii lobby-urilor care i-au sprijinit în ascensiunea lor la putere, nu mai sunt atenți la cetățeni. Lipsiți de orice marjă de manevră şi aserviţi puterii care i-a propulsat în scaune, guvernanții sunt prinşi în ingratul rol de agenți ai mondialismului.

Într-un sondaj semnificativ realizat în anul 2010, la întrebarea „Credeţi că responsabilii politici sunt preocupați de ceea ce gândesc oamenii de rând ca dumneavoastră?”, 42% dintre europenii intervievaţi au bifat căsuța „Deloc”. Trebuie spus că deziluzia este direct proporțională cu speranțele și așteptările deşarte legate de „mondializarea fericită”. Dacă în anii 1990, când a avut loc o dereglare considerabilă a finanțelor internaționale, liderii de opinie îi asigurau pe oameni că liberul schimb mondial este „un joc pe plus”, la care „toată lumea câștigă”, în prezent, experiența globalizării demonstrează, după mai bine de 20 de ani, caracterul fals și găunos al acestor afirmații. Este imposibil ca toată lumea să aibă de câștigat de pe urma liberului schimb (de fapt câştigă mai ales cei care-l controlează), dar este totodată imposibil ca globalizarea să nu-și aibă și perdanții ei (şi de fapt pierd tocmai cei care au mai puţine mijloace materiale, adică oamenii de rând).
 
Beneficiarii anulării frontierelor sunt de acum înainte știuți: este vorba despre proprietarii multinaționalelor și ai oligopolurilor mondiale, care au numai de câștigat de pe urma plusului de productivitate, de pe urma economiilor naționale și de pe urma generalizării co-producţiei, devenită cu putință în urma mondializării economice. Aşa-zisa superclasă politică mondială profită din plin de pe urma globalizării, în vreme ce unele state emergente (Brazilia, Rusia, India și în special China) caută să se retragă discret din acest joc.

În postura învinsului se află statele industrializate, împreună cu clasele lor sociale mijlocii, victime ale unei duble delocalizări: o delocalizare a producției de bunuri industriale (China, țările Europei de Est), de servicii (India, Filipine), dublată de o „delocalizare la domiciliu”, realizată prin intermediul imigrației în masă. În consecință, numărul locurilor de muncă scade, la fel ca și valoarea salariilor.

Înainte de toate, mondializarea economică are drept efect amplificarea crizelor și impunerea unei interdependențe economice din ce în ce mai strânse. Instituirea unei economii globalizate generează crize globale care necesită soluții pe măsură, așadar soluții globale, ce legitimează instituirea și întărirea instanțelor și reglementărilor supranaționale, în deplin acord cu proiectul mondialist.

Un curent mondialist şi globalist care duhneşte a „neoliberalism”

De inspirație anglo-saxonă, proiectul mondialist are un miros „neoliberal” de neconfundat. În timpul anilor 1980 și 1990 au fost semnate o serie de acorduri informale între principalele societăți transcontinentale, băncile de pe Wall Street, Banca Rezervei Federale și organismele financiare internaționale. În 1989, John Williamson, la vremea respectivă economist-șef și vice-președinte al Băncii Mondiale, a oficializat aceste acorduri, cunoscute sub numele de „Consensul de la Washington”, care se referă la anularea oricărei instanțe normative, la o liberalizare foarte permisivă și la instituirea unei piețe mondiale unificate și „autoreglate” în totalitate.

Această doctrină aşa-zis neoliberală este caracterizată de ciocnirea permanentă dintre instincte și interese, de apologia celebrei „mâini invizibile” care intervine în reglarea sau dereglarea piețelor și de propaganda magiei „comerțului soft”. Promovând haosul în conformitate cu sloganul masonic „Prin haos la ordine”, corifeii ideologiei neoliberale, care sunt neopolitrucii Noii Ordini Mondiale, au sclerozat ordinea socială și politică, au slăbit statul, aducându-l la sapă de lemn, și au ruinat suveranitatea politică și monetară a acestuia, împreună cu frontierele economice, politice și sociale ale națiunilor.

Pentru a promova aşa-zisul neoliberalism, aşa-zisele „elite” au mânat abil populațiile către atitudinile şi comportamentul specifice acestui curent. Astfel, revoluția (a se citi răsturnarea) moravurilor, introdusă în anii 1960, a permis accelerarea destructurării ordinii sociale prin anularea legitimității tradițiilor autentice, sănătoase, care ritmau firesc viața socială, iar apoi a început să se structureze o societate mercantilă, individualistă, hedonistă, atee, atomizată şi fragmentată până la nivel de indivizi, și deci aflată în imposibilitatea de a se mai organiza. Pentru a se putea exprima cât mai liber cu putință, clica fruntaşilor „neoliberali” a recurs la distrugerea valorilor tradiționale și a moralei înnăscute a popoarelor prin tot felul de manevre şi tertipuri distructive pe care unii analişti le clasifică în mod generic în categoria „transgresie globală”. Făcând apologia sistematică a imoralității, care este contrară bunului-simț popular, aceste manevre caută să aducă popoarele într-o stare de supunere oarbă față de sălbăticia „neoliberalismului”, care înseamnă libertate doar pentru făuritorii lui.

O societate „deschisă” şi „glob-locală”

Promovând o societate „deschisă” și distrugând „vechea ordine socială”, pseudoelitele mondialiste neoliberale au construit o societate compusă din indivizi izolaţi şi alienaţi, o societate în care toţi sunt împotriva tuturor. Pierzându-şi identitatea, legăturile cu tradiţia care îi era specifică, ființa umană care este prinsă în angrenajul acestei inginerii sociale dă uitării tot ceea ce făcea ca ea să fie cu adevărat o ființă umană liberă. Această ideologie își găsește expresia în cuvintele răposatei Margaret Thatcher, care-şi trăda astfel concepţiile pro‑globaliste: „Nu există societate, există numai indivizi.”

Distrugerea programată a statului naţinal ca ultim bastion al apărării bunului public, eradicarea noțiunii de interes comunitar și a celei de suveranitate teritorială permit în final constituirea unei pseudosocietăţi, nici nomade, nici sedentare, dar în orice caz dezrădăcinate, care ar putea fi numită în mod ironic „societate glob‑locală”. Această nouă societate umană conține un eșantion complet şi foarte divers de ființe umane (din punct de vedere etnic, social, religios, fapt care îi pune în evidență caracterul global), care locuieşte pe un teritoriu limitat, la oraș sau la sat (fapt care îi pune în evidență caracterul local).

Pierre Hillard, doctor în științe politice și specialist în mondialism, declara la un moment dat, în mod foarte semnificativ: „La fel cum este firesc să nu ne căsătorim cu oricine, tot așa, în aceeași logică, dar la o scară mai mare, este firesc să nu fuzionăm la comandă grupuri de oameni aparţinând unor popoare care au origini culturale și psihologice foarte îndepărtate unele de altele […]. În mod inevitabil, spiritele diferite ale acestor comunități se încing atunci când oamenii sunt siliţi să împartă același teritoriu, şi ei ajung adesea să se privească drept potențiali rivali. Societățile astfel «liberalizate» prin manevre administrative devin dintr-o dată, în mod surprinzător, violente, suspicioase și depresive, societăți în care demografia și piața muncii se află în declin și în care proliferează regulile, prohibițiile și proscrierea.”

Această inginerie socială sau, în jargon anglo-saxon, „reality-building”, ce vizează distrugerea oricărei forme de civilizație tradițională autentică, cu scopul de a o înlocui cu o nouă realitate, artificială și mondializată, constituie unul dintre mecanismele puse la punct de către plutocraţia mondială în vederea grăbirii instituirii statului fascist unic planetar.

Un „liberalism” împins la extrem

În ianuarie 2013, WEF (World Economic Forum) publica un raport cu privire la competitivitatea europeană, raport în care instituția evalua gradul de liberalism al Europei la valoarea de 80% pe o scară de la 0 la 100. În ciuda acestui scor ridicat, autorii afiliați la superclasa mondialistă estimează că UE poate mai mult de‑atât. În opinia plutocraţilor euromondialişti, este încă loc de şi mai mult neoliberalism!

Liberalismul, sistem intelectual închis, care nu permite niciun fel de punere sub semnul întrebării, prezintă mai multe contradicții. Astfel, statele aflate la avanposturile liberalismului (China și SUA) sunt de fapt cele care recurg cel mai adesea la protecționism, în special pentru a se pune la adăpost de concurența europeană.

Statele Unite, întotdeauna gata să laude meritele (ultra)liberalismului, ne oferă un trist bilanț al consecințelor punerii în practică a acestei ideologii morbide. SUA au o datorie externă ce se ridică la 16.000 miliarde de dolari, dezindustrializarea destabilizând mai multe zone ale țării. Tot în SUA piața muncii este din ce în ce mai precară, 47 de milioane de americani trăind practic din ajutoare sociale. Cifrele care urmează ne înfățișează o națiune care se află pe marginea prăpastiei morale și economice:

• Conform economiștilor Emmanuel Saez și Thomas Piketty, 93% din măririle de salariu după anul fiscal 2009-2010 s-au adresat numai unui procent de 1% dintre contribuabili. În 2011, Wall Street a alocat „băieților răi” din finanțe mai bine de 60 de miliarde de dolari sub formă de bonusuri. Acesta a fost un record după anii 2007 și 2008, doi ani de altfel excepționali, înainte ca SUA să sufere cea mai acută perioadă de recesiune din anii 1930 încoace.

• În paralel, venitul mediu al clasei de mijloc a scăzut cu aproximativ 6% din 2000 și până în prezent. Conform unui studiu realizat de Pew Research Center, sărăcia, care începe de la 23.000 de dolari pe an per familie (părinți cu doi copii), a luat amploare și afectează 46,2% dintre americani. Un copil din patru cu vârsta sub 5 ani trăiește în sărăcie.

• În 1968, clasa de mijloc primea 53, 2% din venitul intern. În 2010, nu a primit decât 46,5%. Din 1970 încoace, costul vieții a crescut foarte mult. Taxele universitare pentru instituțiile superioare private au crescut cu 113%, iar pentru instituțiile de stat, cu 80%. În domeniul medical, costurile au crescut cu 50%. Greutatea datoriilor pe care le au în medie familiile reprezintă în prezent 154% din veniturile anuale ale acestora, față de 58% în 1989.

• Rata șomajului s-a dublat între 2007 și 2010, trecând de la 4,4% la 10%, însă ajutoarele sociale au scăzut, la fel ca și veniturile salariale. În consecință, sărăcia nu a încetat să crească.

În ceea ce privește Marea Britanie, mereu admirativă față de acest „big brother” american, fidelă aceleiași ideologii „neoliberale”, este, la rândul său, pe marginea prăpastiei. Abandonându-și industria, această națiune este acum dependentă de partea de servicii a economiei sale, în special financiare (care adăpostesc cel mai mare paradis fiscal din lume, „The City”).

„Modelul” său social implodează sub loviturile comunitarismului, fruct al dogmei deschiderii frontierelor. În ceea ce privește serviciile publice (educație, sănătate), Marea Britanie este de o mediocritate înspăimântătoare. Ca să nu mai vorbim despre „miracolele” economice irlandez și spaniol, care erau date drept model la începutul secolului și care s-au dovedit ulterior a fi niște economii artificiale ultraliberale, speculative și parazitare, construite precum niște castele din cărți de joc, castele care s-au prăbușit la prima criză a „subprimelor” din 2008.

Altfel spus, politicile ultraliberale nu sunt profitabile decât superclasei mondiale a bancherilor internaţionali, ale căror companii multinaționale se dezvoltă grație restructurărilor, reducerilor de personal și delocalizărilor punctelor de producție. În paralel, deficitul public explodează: statul finanțează planurile sociale și își asumă costurile imigrației, fenomen care conduce la reducerea fondurilor alocate salariilor.

Dezindustrializarea evidentă și îndatorarea Franței

Odată cu întărirea procesului de integrare europeană, lucru devenit posibil grație crizei economice sistemice care a debutat în 2008, Franța și-a văzut prerogativele conferite de suveranitate reducându-se în mod îngrijorător. Astfel, suveranitatea monetară, cea a frontierelor și toate atributele legislative care îi permiteau să se apere de liberalismul sălbatic sunt pe cale să dispară în beneficiul unei Uniuni Europene aservite celor mai bogați afaceriști ai lumii.
Aceasta explică de ce delocalizările producerii de bunuri în țările cu un venit mediu redus pe cap de locuitor nu au fost urmate de o scădere a costului vieții. În schimb, aceste delocalizări au servit creșterii profitului societăților multinaționale.

În felul acesta, Franța a pierdut mai bine de 500.000 de angajați din domeniul industrial în ultimii cinci ani, fapt care se traduce printr-o creștere direct proporțională a șomajului. După cum se exprimă analiştii economici, pentru a evita impozitarea fiscală, statul a pus în mișcare anumite mecanisme sociale care au rezultat în socializarea pierderilor (o referire tehnică la împovărarea şi sărăcirea şi mai mare a săracilor) și în privatizarea beneficiilor (o altă exprimare eufemistică, ce ascunde de fapt îmbogăţirea peste măsură a bogaţilor).

Acestei socializări a pierderilor i se adaugă capcana datoriei în care a căzut statul francez în 1973, dată la care președintele Georges Pompidou, fostul director al băncii Rothschild, şi-a trădat poporul şi i-a interzis Trezoreriei naționale să împrumute direct Banca Franței, cu o dobândă foarte mică sau nulă. În felul acesta, Franța s-a văzut obligată să împrumute bani cu dobândă de pe piețele private pentru a putea finanța investițiile publice necesare propriei sale dezvoltări.

Din 1973 încoace, datoria publică franceză nu a făcut decât să crească progresiv. Astfel, aceasta se situează la aproximativ 1.800 de miliarde de euro. Creșterea anuală a datoriei publice a fost de circa 140 de miliarde în 2009 și 2010, și de 100 de miliarde în 2011. În 2013, datoria publică a ajuns la 91, 3% din produsul intern brut (PIB). Este evident că această creștere a ratei desființării de posturi în sectorul industrial are un impact direct asupra datoriei publice, printr-un efect de foarfece, respectiv prin scăderea cuantumului impozitelor și prin creșterea cheltuielilor sociale.

Criza datoriilor, o pomană pentru plutocraţia euromondialistă

Se știe deja faptul că această criză economică și financiară care face ravagii din 2008 încoace este instrumentată din umbră cu scopul de a distruge valorile civilizației și modelul european, mai precis, ce a mai rămas din modelul de societate al Europei. Însă, mai presus de toate, scopul acestei elite malefice este distrugerea suveranității statale.

Sub presiunea datoriei publice și a recesiunii, guvernele europene, supervizate de Comisia Europeană, de Banca Centrală Europeană (BCE) și de Fondul Monetar Internațional (FMI), au luat măsuri de relaxare a dreptului muncii, comprimând costurile salariale, spre marea satisfacție a „neoliberalilor” de teapa unui Henri Kissinger, pentru care China reprezintă un „model de societate de piață”, sau a magnatului David Rockefeller, care declara cu un cinism josnic că „Oricare a fost preţul revoluţiei chineze, aceasta a reuşit nu doar să producă o administraţie mai eficientă şi mai dedicată, dar şi să stimuleze o moralitate înaltă şi un ţel comun. Experimentul social din China sub conducerea Preşedintelui Mao este unul dintre cele mai importante şi mai pline de succes din întreaga istorie a omenirii.”

De altfel, patronii concernelor-gigant multinaționale, al căror unic scop este maximizarea profitului, își fabrică produsele în țările cu costuri salariale scăzute, pentru a le vinde apoi mai departe cu preţuri pe măsură în statele cu un nivel de viață ridicat. Acesta este modelul după care sunt organizate producția și consumul mondial din anii 1980 încoace.

Produsele fabricate în țările cu salarii mici sunt vândute la prețul pe care consumatorul este dispus să îl plătească, respectiv la prețul pe care el a fost obișnuit să îl plătească. Așadar, în realitate, un astfel de model este foarte departe de concurența loială și totală atât de mult slăvită în teorie și care ar trebui să fie o rezultantă a reglementărilor actuale, al căror scop ar trebui să fie acela de a face astfel încât raportul dintre prețul de producție și cel de vânzare să fie unul just.

În multe dintre statele afectate de criză, precum Grecia sau Spania, salariile continuă să scadă vertiginos și inexorabil. Până și statele în care salariile erau deja mici, precum Croația sau Cehia, trebuie, conform şefilor de la FMI, să-și revizuiască politica salarială pentru a „relansa competitivitatea”. Vor sfârși, oare, europenii prin a accepta salariile indienilor sau condițiile de muncă ale chinezilor?

În orice caz, aceasta este direcția în care trebuie să se îndrepte Franța dacă dorește să nu fie afundată și mai tare în criză, cel puțin în opinia economistului-șef de la Goldman Sachs, Huw Pill, care preconizează o draconică „... recurgere la scăderea generală a salariilor, cu scopul de a relansa competitivitatea. Estimăm că Franța ar trebui să-și reducă salariul mediu pe economie cu aproximativ o treime.”

A crescut totodată și vârsta de pensionare, ceea ce face ca statul să nu fie obligat să plătească pensii, mărind de asemenea concurența pe piața muncii prin creșterea numărului de candidați la diferitele posturi existente. „Grecia este cobaiul laboratorului de reforme europene”, a afirmat recent Apostolis Kapsalis de la Institutul de cercetare din cadrul Confederației sindicale grecești, GSEE. „Aici, în Grecia, se testează diferitele măsuri de austeritate la care UE ar putea recurge apoi şi în alte state.”

De altfel, în Germania s-a aplicat deja ceea ce se numeşte, cu un termen tehnic, „moderarea salarială”, iar nivelul salariilor nemților servește drept etalon conducătorilor politici europeni în stabilirea valorilor salariale ale celorlalţi „europeni”.

Articol preluat din Programul Taberei Yoghine de vacanţă Costineşti 2013, publicat la Editura Shambala, tipărit la Ganesha Publishing House.

Citiţi continuarea acestui articol
 

yogaesoteric
13 decembrie 2013


Articole publicate recent

> 26 IunieO biserică protestantă vrea să introducă un robot preot pentru a marca 500 de ani de la reforma religioasă

> 26 IunieMasoneria, lovită la finanțare. Magistrații masoni pot ajunge pe mâna DNA

> 26 Iunie Mesaj profetic despre viitorul Europei: se va prăbuși mai devreme sau mai târziu

> 25 IunieChina: Lipsa unui stat palestinian este «o nedreptate teribilă»

> 24 IunieMoare acum dolarul? Rusia și alte țări BRICS părăsesc sistemul bancar global pentru unul bazat pe aur

> 23 IunieRevoluţia bolşevică şi sexul – o avanpremieră la noua ordine mondială ce se urmărește a fi implementată curând pe tot globul

> 23 IunieKevin Sorbo, actorul care nu se teme să-și strige credința: Hollywood-ul te desființează dacă îndrăznești să spui că ești creștin

> 22 IunieSRI doseşte abuzul binomului

> 22 IunieComplot mondial? Europa intră și ea în planul pentru căderea lui Trump. De ce a fost Merkel atât de războinică în declarații după summit-ul G7

> 20 IunieINCREDIBIL dar real. O școală celebră le va permite băieților să poarte fuste, la ore

> 17 IunieFranţa a ales ca preşedinte «centrist» un bancher artificial şi o creatură elitistă bizară

> 17 IuniePrinţul Andrew al Marii Britanii acuzat de abuz sexual asupra unei minore!

> 16 IunieJudecătoarea Camelia Bogdan le-a pus gând rău masonilor: Marea Lojă Națională poate fi desființată

> 16 IunieProf. dr. Ilie Bădescu: Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace «blânde»

> 14 IunieRitualuri masonice satanice ce sunt practicate de un lider al PSD

> 13 IunieIsraelul se scufundă tot mai mult în tiranie

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga