Sfântul Arsenie, ultimul capadocian, unul dintre marii sfinţi făcători de minuni

Mergea întotdeauna desculț. Dacă îl vedea cineva, își lua degrabă niște papuci în picioare, iar după ce se îndepărtau oamenii și-i dădea din nou jos. Așa a străbătut sute, poate mii de kilometri. Când ucenicului și cântărețului său, Prodromos, i se rupea inima de tălpile sale umflate și îl ruga să se urce pe măgărușul care îi însoțea, Sfântul Arsenie îl refuza, spunându-i: „Sunt mai rău decât asinul ăsta, cum să mă sui pe el? Hristos și-a făcut toate călătoriile pe jos. O singură dată a șezut pe un măgăruș, când a intrat, de Florii, în Ierusalim, fiindcă atunci era necesar să împlinească Scriptura”.

Sfârșitul l-a găsit tot pe drumuri. Deși este ultimul sfânt capadocian, născut și crescut în această celebră provincie a Asiei Mici, a murit în Grecia, unde a apucat să viețuiască doar patruzeci de zile. Acolo este cinstit ca unul dintre cei mai mari sfinți ortodocși făcători de minuni din secolul XX. Viața sa este însă mai mult decât o înlănțuire de făptuiri miraculoase. Ea cuprinde, în mic, toată drama grecilor ortodocși care au trăit în podișul Anatoliei, timp de mii de ani.

Copilul lui Dumnezeu

Sfântul Arsenie a văzut lumina zilei pe 7 aprilie 1840, în satul Kefalohori din Farasa, un ținut al Capadociei, în care mai dăinuiau o mână de sate de greci creștin-ortodocși. Era o lume frumoasă, simplă, austeră și foarte adâncită într-o credință care nu era deloc ușor de păstrat în acele timpuri. Cel mai simplu era fie „să te turcești”, cum spuneau cronicarii noștri, adică să devii musulman practicant, fie, cale mai anevoioasă și nu lipsită de primejdii, să te declari musulman dar, în adân-cul inimii tale, să îți ții legea creștinească, chiar dacă stăpânii otomani îi pedepseau cu moartea pe toți cei care, odată convertiți, își lepădau credința mahomedană.

Dar Arsenie nu a apucat pe niciuna dintre aceste căi lunecoase, ci a rămas, așa cum fuseseră strămoșii lui bizantini, timp de aproape două mii de ani creștin-ortodox. Capadocia este și astăzi vestită în lumea întreagă pentru marii sfinți pe care i-a dat. Arsenie va fi crescut știind și prețuind că prin vinele sale curge sângele unei seminții care a dat viață și credință marelui Imperiu Bizantin, un imperiu care a dăinuit o mie de ani după căderea Imperiului Roman de Apus, bizuindu-se pe cruce și pe rugăciune.

Salvat de la moarte de Sfântul Gheorghe

Sfântul nu a avut o copilărie ușoară. Părinții săi au plecat curând la Domnul, lăsându-l orfan. Mai avea un frate, Vlasie, care era mai mare și care l-a ocrotit în primii ani de viață. Mai întâi i-a murit tatăl, Elefterie, care era dascălul satului, apoi, la scurtă vreme, a trecut la cer și mama lui, Varvara. Copiii au rămas în grija mătușii lor care locuia în Farasa.

În anii aceia grei s-a petrecut cu viitorul părinte Arsenie prima minune. Într-o zi, cei doi frați au plecat spre ogorul familiei. Drumul traversa un torent furios, Evcasi, care venea din munte, iar când au vrut să îl treacă, apa l-a luat la vale pe micuțul Arsenie. Fratele său, Vlasie, știind că nu poate să îl salveze, a căzut disperat în genunchi și s-a rugat Sfântului Gheorghe care avea în apropiere o mică bisericuță. Iar marele sfânt l-a salvat. Arsenie a simțit cum o mână puternică îl apucă, îl scoate din apă, iar un călăreț în haine de călugăr îl așează în șa, urcă râpa apei cu el și apoi îl așază nevătămat pe pământ, alături de fratele tău, Vlasie. Hotărât fapt, cerul avea cu Arsenie un plan. A fost prima minune din viața sa. Prima din multe…

Când va crește, după studii strălucite la Nigdi și Smyrna, mătușa care-l creștea a încercat să îi găsească o pereche. Era inteligent și frumos, dar fata pețită a spus scurt: „Ar fi un soț bun, dar cum să mă mărit cu un călugăr?!”.

La scurtă vreme, Arsenie a bătut la porțile Mânăstirii Flavianilor din Cezareea Capadociei. Avea douăzeci și șase de ani. A fost primit cu bucurie, tuns monah, hirotonit diacon și apoi trimis înapoi în Kefalohori, satul natal, ca dascăl. Mitropolitul Paisie al II-lea, un om plin de râvnă în ocrotirea poporului grec, atât de oprimat de stăpânirea otomană, a înțeles că tânărul monah, care avea nu numai o inimă fierbinte, ci și o inteligenţă ascuțită, va putea să lucreze atât pentru mântuirea consătenilor lui, cât și pentru educarea lor. Pentru că, în afară de biserică, nimeni nu îi învăța slovele cărții pe copiii grecilor. Educația „ghiaurilor” era interzisă prin lege. Imperiul știa că supușii învățați se pot răscula mai ușor.

Furtuna oprită cu semnul crucii

În anul 1866, un călugăr tânăr, înalt și subțire, cu o barbă bălaie și sprâncene stufoase, putea fi adesea zărit pe ulițele prăfuite ale satelor grecești din Farasa. Sătenii îl știau de dascăl al copiilor, turcii credeau că e, de fapt, preotul sătenilor, iar părintele Arsenie cultiva această iluzie. Niciodată nu înființa săli de clasă, cu bănci sau o tablă pe care să fi putut scrie. Otomanii l-ar fi alungat. Alegea o căsuță smerită, întindea pe jos piei de oaie, iar copiii învățau aşezaţi în genunchi.

Curând, au apărut primele roade ale strădaniei sale, așa că mitropolitul l-a hirotonit preot și apoi l-a hirotesit arhimandrit. Împlinise treizeci de ani, iar lucrarea sa de dascăl se lărgea. De acum, prin satele prin care trecea, nu mai sădea doar dragostea de carte, ci și pe cea pentru Hristos. Iar Hristos avea să dea semne vădite că smeritul călugăr era un ales al lui.

Odată, povestea Prodromos, cântărețul bisericesc de care nu s-a despărțit toată viața, părintele Arsenie a intrat în Sinasos, o așezare din Farasa, dar turcii nu i-au îngăduit să vorbească deloc cu creștinii. Fără să protesteze, a ieșit din sat, dar i-a spus lui Prodromos, care era uimit că renunță atât de ușor: „Vei vedea că turcii vor alerga să ne ajungă din urmă și să ne cheme înapoi!”. La ieșirea din Sinasos părintele Arsenie a îngenuncheat, a ridicat mâinile spre cer și a început să se roage. Pe cerul limpede al Capadociei s-au strâns iute câțiva nori, apoi alții, până când s-a întunecat. A început să plouă neobișnuit de tare, de parcă o mână nevăzută ar fi deschis toate băierile cerului. Un vânt nebun însoțea dezlănțuirea stihiilor. Foarte curând, din sat au ieșit doi turci călare. Au îngenuncheat înaintea părintelui și i-au cerut iertare, chemându-l să facă cale întoarsă. Când a intrat în Sinasos, Sfântul Arsenie a însemnat cu semnul Crucii tot satul, stihiile s-au potolit ca prin minune, iar cerul s-a făcut albastru ca ochii săi. Din acea zi, otomanii au știut că ținutul Farasei este păzit de un preot cu putere mare. Iar semnele cerului aveau să se înmulțească.

Salvarea ostaticilor

Grecii sufereau adesea de pe urma trupelor neregulate ale armatei turcești. Nu erau soldați, ci un fel de mercenari care nu primeau nicio soldă, singura lor plată fiind că aveau voie să jefuiască pe unde ajungeau. „Bașbuzuci” le-au spus strămoșii noștri, care au avut mult de pătimit de pe urma lor. Grecii le spuneau „țeți”. Adesea, astfel de bande năvăleau în sate după pradă, fără să poată fi oprite. Erau mulți, cruzi, bine înarmați și, mai presus de orice, tolerați de stăpânire.

Odată, o astfel de bandă a prins doisprezece bărbați mai înstăriți ai Farasei, i-au dus ostatici în munte și au trimis vorbă în sat că fără 500 de lire nu le dau drumul. Și că, dacă nu aduc banii, îi vor tăia. Sătenii s-au revoltat. Au vrut să pună mâna pe arme și să treacă la luptă, dar părintele Arsenie i-a liniștit. A luat cincizeci de lire, care erau toată averea bisericii, și a urcat la țeți, însoțit de doi bătrâni. „Nu vă e rușine?! De unde credeți că vor găsi bieții oameni săraci din sat 500 de lire, să vă dea vouă? Luați 50, că doar atât avem”, le-a spus tâlharilor. „Și acum dați-le drumul bărbaților noștri, că de nu, stane de piatră vă fac!”. Și când a spus asta, ochii lui albaștri au fulgerat. Cuvintele părintelui nu erau doar vorbe. Învelite în har dumnezeiesc, purtate de focul rugăciunilor lui, ele aveau putere dumnezeiască, așa că banda de tâlhari a înlemnit. Nu se mai puteau mișca din loc, de parcă aveau pietre în loc de picioare. Au început să se tânguiască și să îi ceară iertare părintelui, care le-a făcut semn să plece. Abia atunci li s-au dezlegat picioarele și au putut fugi la vale.

Astfel de fapte năpraznice, precum cea de mai sus, au răspândit faima lui Arsenie printre turci. „Aziz Papa”, îi spuneau, adică „părintele sfânt”, și alergau la el, să-i ajute cu rugăciunile lui. Iar părintele îi ajuta, chiar dacă erau de alt neam și de altă lege. Până și evanghelia de la liturghie o citea nu numai în greacă, ci și în turcă. În inima lui era loc pentru toată lumea. Chiar și pentru dușmani.

Oarba

În chilia strâmtă, cu pământ pe jos, părintele îngenunchează pe o piele așezată în fața icoanelor, la care arde, necontenit, o candelă. Camera e aproape goală. Câteva cărți pe o policioară și două țoale într-un colț, în care se învelește atunci când, arareori, ațipește puțin. E sfânta zi de vineri și astăzi nu deschide ușa chiliei nimănui. Așa face în fiecare miercuri și vineri din fiecare săptămână. Dacă în restul timpului îi slujește pe credincioși, în aceste două zile viețuiește ca un monah – doar el și Hristos. Toată ziua și toată noaptea se adâncește în rugă… Dar într-o vineri, s-au auzit în ușă ciocănituri. Părintele Arsenie a rămas neclintit pe bucata lui de piele. Știa că în fața chiliei erau adunați mereu credincioși. Dar ciocăniturile continuau.

„Ce vrei de la părintele?”, o întreabă o grecoaică pe turcoaica care continuă să bată în ușă. „Să văd!”, răspunse aceasta. „Nu știi că niciodată părintele nu deschide miercurea și vinerea? Ia și tu puțină tină din fața chiliei și dă-te cu ea pe ochi. Noi așa facem când ne îmbolnăvim și nu putem să intrăm la el.” Bătrânei turcoaice îi vine greu să primească vorbele creștinei. Bătuse atâta cale, adusă de familia ei, doar ca să se dea cu praf pe ochi? Dar cum ușa chiliei nu se deschide, ia între degete puțin pământ, apoi își freacă pleoapele. Și, pe măsură ce degetele îi apasă pe ochi, începe să întrezărească o lumină subțire. Nu vede bine, dar întrezărește ceva.

Cuprinsă de o nădejde nebună, alege de jos o piatră și începe să dea cu ea, nebunește, în ușă. Și pentru că bate mai să sfarme lemnul cel vechi, părintele Arsenie își încalcă rânduiala și deschide ușa. „Ce vrei de la mine, femeie?” „Să văd deplin, Aziz-papa!” Părintele a intrat în chilie, a luat Evanghelia și, așa cum făcea ori de câte ori veneau la el bolnavi, a început să citească. Cu fiecare cuvânt al lui Hristos, ceața de pe ochii femeii se risipea ca luată de vânt. Când părintele a terminat de citit, lumina zilei o orbea. Se vindecase. Bătrâna i-a căzut la picioare plângând și a vrut să i se închine. „Dacă vrei să te închini, închină-te lui Hristos, că El ți-a dat lumină, nu eu.”

Tămăduiri miraculoase, de felul acesta, au fost multe. Nu numai printre creștini, ci și printre musulmani. Câțiva turci au vrut să îl îmbogățească, dar părintele nu se atingea de bani. Dacă omul îi dădea cu de-a sila, se ferea de ei și galbenii ajungeau în țărână. Striga apoi: „N-ai săraci la tine-n sat? De ce mi-i dai mie? Eu sunt călugăr, sunt răsplătit peste măsură de Dumnezeu!”.

Vindecarea muțeniei

Rămăsese în mijlocul drumului, parcă părăsită de toți. O femeie sărmană, plăpândă, cu ochi în care se oglindea tristețea unei vieți chinuite. N-a scos niciun sunet, dar Prodromos și părintele Arsenie au înțeles-o. Era mută. Au luat-o cu ei. Se grăbeau să prindă ultimele raze de lumină, înainte să ajungă la bisericuța Sfântului Ioan Gură de Aur. Aveau să își petreacă noaptea în rugăciune, așa cum era rânduiala pentru sărbători. Muta îi urma ca o umbră a suferinței. Au mers în tăcere, adânciți în rugăciune. Părintele nu a întrebat-o nimic, dar, când au ajuns la biserică, a scos din straița-i ponosită Evanghelia și a început să citească. Muta a strâns cu degetele înnegrite de muncă marginea maramei. Stătea să plângă. Și-a acoperit cu colțul ei gura și, așa, înăbușite, i-au ieșit din rărunchi primele cuvinte. Sfântul mai vindecase un om. Se petrecea atât de des, încât farasioții le spuneau celorlalți greci cu care se întâlneau că ei nu au nevoie de niciun doctor. Îl aveau pe părintele Arsenie, în a cărui rugăciune credeau cu toată puterea. Dacă bolnavul nu avea putere să mai ceară vindecarea, o cereau rudele și prietenii. Și o și primeau.

Plecarea

Cu timpul, sufletul părintelui Arsenie se adâncea tot mai mult în Hristos. Și, pe măsură ce trupul i se împuțina, ruga îi devenea tot mai înflăcărată. Sătenii povesteau că, atunci când cineva venea la el cu un bolnav și ridica mâinile spre cer, se ruga de parcă Hristos ar fi fost de față. „Dumnezeul meu!”, striga atunci. „Ai fi zis că i se rupea inima în ceasul acela, așa striga la Iisus”, își amintea cântărețul său, Prodromos.

Sfințenia care adesea iradia din trupul său, sub forma unei lumini, a ajuns cunoscută în toată Anatolia. Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol l-a rugat de mai multe ori să primească un scaun episcopal, dar Sfântul Arsenie a refuzat. A încercat să îl înduplece atunci Patriarhul Ierusalimului, dar l-a refuzat și pe acesta, rămânând un călugăr simplu și smerit, care a colindat cincizeci și cinci de ani satele Farasei, în căutarea sufletelor pierdute.

Spre capătul vieții, Arsenie a început să le spună sătenilor să se pregătească de plecarea din Anatolia. Vor lua drumul Greciei, adevărata patrie a lor. Dacă nu l-ar fi cunoscut, ar fi zis că își pierduse mințile. Dar părintele le vorbea amănunțit, pentru că privirea sa străpungea viitorul. Le-a spus să economisească bani, că vor fi siliți să-și lase casele și toată gospodăria. Apoi le-a proorocit că el nu va trăi în Elada decât patruzeci de zile. Și cum a proorocit, așa s-a și petrecut.

Pe 14 august 1924, înainte de Adormirea Maicii Domnului, farasioții au fost obligați, în cadrul schimbului de populație turco-elen, să lase totul în urmă, să își încarce bruma de avere pe câțiva măgăruși și să plece din Anatolia, spre un cer și o mare pe care nu le văzuseră niciodată. Ca de obicei, deși avea optzeci și patru de ani, părintele a mers pe jos, îmbărbătându-i. O lună mai târziu, debarcau la Pireu, unde au rămas până la începutul lunii octombrie. De acolo au fost trimiși la Kerkira. Sfântul Arsenie s-a îmbolnăvit, așa cum le prezisese, și nu a mai trăit decât patruzeci de zile. A trecut la Domnul pe 10 noiembrie 1924. L-au aflat ținând în mâna dreaptă, așezată pe piept, părticica din moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur pe care o adusese din bisericuța lor capadociană. Era singura lui avere.

Citiţi şi:
Porfirie Kavsokalivitul, un sfânt făcător de minuni
Compasiunea este totodată iubirea atotmilostivă a lui DUMNEZEU

yogaesoteric
6 octombrie 2020