100 de ani de comunism. Și încă numărăm… Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 – rezultatul unui plan ocult occidental (II)

 

Citiți prima parte a acestui articol 


Bogdan Herzog: O sută de ani de la revoluția bolșevică

Cuvântul editorului la cartea lui N. Starikov „1917 – Dezlegarea enigmei revoluției ruse”

În cei peste 100 de ani care au trecut de la Revoluția din 1917, cititorul de limbă română a avut acces la două surse de informare cu privire la evenimente: cărțile scrise în timpul regimului comunist și traducerile unor lucrări apărute în Occident. Autorii ambelor categorii menționate au ales să ignore un aspect esențial al istoriei: colaborarea dintre cercurile financiar-bancare și serviciile secrete ale puterilor apusene și liderii bolșevici, în perioada anterioară preluării puterii de către aceștia din urmă și imediat după aceea.

Rațiunea trecerii sub tăcere a colaborării este evidentă: comuniștii ar fi trebuit să explice de ce venerații lideri ai mișcării au beneficiat de importante subvenții, precum și de susținere informațională, militară și logistică din partea „dușmanilor de clasă”, în timp ce occidentalii s-ar fi văzut nevoiți să explice de ce au finanțat mișcările revoluționare subversive într-o țară aliată, devenind părtașii celor care au lichidat mai întâi monarhia și, ulterior, întreaga elită a societății ruse. Mai mult decât atât, recunoscând sprijinul acordat lui Lenin, Troțki & Co, occidentalii ar fi acceptat nu numai complicitatea la trădarea unui aliat și la asasinarea familiei regale, ci și la consecințele din anii următori – milioanele de morți ai Războiul Civil și ai represiunilor care i-au urmat.

O posibilă a treia categorie de autori, cea a emigrației ruse „albe”, s-a văzut la rândul ei nevoită să se supună rigorilor exilului, evitând adesea subiectele prea sensibile pentru „onorabilele” lor gazde. Acestei cenzuri autoimpuse i s-a adăugat lipsa informațiilor, bolșevicii fiind deosebit de atenți cu ștergerea urmelor din arhivele țariste, în timp ce în Occident accesul la arhive a rămas în mâna acelorași decidenți ca și acum 100 de ani.

În fine, o altă piedică pentru o bibliografie solidă asupra legăturii bolșevici-occident, venită pe filiera „emigrației ruse”, constă în obstacolele ideologice și dramaticele experiențe personale care au limitat capacitatea refugiaților ruși de a analiza diferitele tendințe și schisme existente în sânul elitelor bolșevice.

Și totuși, fără a cerceta legăturile liderilor revoluțiilor „ruse” cu lumea occidentală, importante aspecte ale istoriei rămân inexplicabile: Din ce bani trăiau revoluționarii de profesie, capabili să organizeze atentate după atentate împotriva monarhilor ruși și a miniștrilor acestora? Cine a finanțat și a organizat logistic importurile de arme, livrate de pe nave direct în porturile rusești? Cine finanța propaganda antimonarhică din presa rusească, alimentând cele mai aberante zvonuri și instigând la revoluție? De ce Lenin, Troțki sau Litvinov au primit întotdeauna azil în țările occidentale, iar dacă temporar au fost arestați, au fost imediat eliberați la intervenția unor autorități superioare? Din ce bani au trăit acești lideri în exilul lor elvețian, american, francez sau britanic, înainte de izbucnirea războiului mondial? Cum se face că bolșevicii au permis emigrarea fără restricții a întregii familii a presupusului lor dușman Kerenski? De ce Troțki, avocatul revoluției permanente, s-a refugiat tocmai în Statele Unite, simbolul capitalismului global, după mazilirea sa de către Stalin? De ce bolșevicii, ajunși la putere, au semnat contracte extrem de avantajoase în favoarea dușmanilor de clasă occidentali, cedându-le acestora atât rezervele de aur ale Rusiei, cât și concesiuni aurifere și petroliere uriașe?

În lipsa unui răspuns logic la astfel de întrebări, asupra aspectelor controversate s-a așternut tăcerea, istoricii oficiali, atât cei din lagărul de Vest cât și cei din Est, preferând să ignore indezirabilul. Iată însă că, odată cu prăbușirea comunismului în anii ’90, apare o nouă generație de istorici ruși, care, eliberați de corsetul ideologic, sunt capabili să abordeze subiectele odinioară tabu, oferind informații și analize inedite despre tragedia dispariției Rusiei pravoslavnice și a nașterii URSS.

În noua generație de istorici și geopoliticieni ruși Nikolai Starikov face figură aparte prin dinamica stilului literar și prin ineditul informației furnizate publicului într-un format mai degrabă atractiv decât scolastic. În cărțile sale, cu tiraje ce domină secțiunile non-ficțiune ale librăriilor din fostul spațiu sovietic, Starikov îmbină, asemenea unui scriitor de romane polițiste, informația istorică și anecdotica cu deducția logică, cititorul fiind adesea lăsat să tragă singur concluziile asupra legăturilor de cauzalitate între diversele date prezentate.

Pentru Starikov, ca și pentru întreaga școală geopolitică rusă, istoria se scrie ca o continuă luptă între puterile maritime/comerciale și marele spațiu continental eurasiatic. Odată cu înfrângerea Franței în războaiele napoleoniene, acest mare spațiu continental este dominat de către Imperiul Rus, care asigură stabilitatea coalițiilor pe continent, înfrânge revoluțiile de la 1848-1849 și elimină pas cu pas Imperiul Otoman din Sud-Estul Europei. Expansiunea economică a Rusiei și explozia sa demografică, concretizată și într-o migrație spre sud și est, pune sub semnul întrebării prevalența britanică în India și chiar în China, abuzată de englezi și cu o mare parte a populației drogată, ca urmare a celor două Războaie ale Opiului.
 
Strategiile prin care Imperiul Britanic, cel deasupra căruia Soarele nu apunea niciodată, a încercat să-și asigure dominația mondială eliminând rivalul geopolitic rus au îmbrăcat forme multiple:
– acțiunea directă – prin declanșarea Războiului din Crimeea, sprijinirea unor rivali regionali a căror acțiune să „sugrume” Rusia asemeni unui șarpe anaconda, blocarea accesului spre strâmtori și mările calde (de exemplu Tratatul de la Berlin, care a blocat accesul Rusiei la Bosfor) sau intervențiile în Persia și Afganistan;
– acțiunea indirectă – prin susținerea acordată tuturor mișcărilor revoluționare capabile să submineze din interior Imperiul Rus.

În cadrul strategiei puterilor maritime de sprijinire și finanțare a unor rivali regionali pe care să îi contrapună principalei puteri continentale putem aminti și susținerea britanică pentru Imperiul Otoman sau ajutorul acordat Japoniei cu ocazia Războiului Ruso-Japonez din 1905 de către băncile americane, în special Kuhn, Loeb & Co.

Similar, Starikov argumentează asupra implicării engleze în ascensiunea lui Bismarck și încurajarea de către anglo-saxoni a unificării Germaniei, cu scopul creării unei contraponderi central-europene la Rusia. Cunoscând prea bine factorii care i-au favorizat ascensiunea și țelul ultim al acestora, „cancelarul de fier” și-a avertizat întotdeauna compatrioții împotriva oricărei acțiuni antiruse, principiu ignorat cu consecințe devastatoare atât de Kaiserul Wilhelm al II-lea, cât și de Adolf Hitler, de altfel un admirator declarat al Imperiului Britanic.

La începutul secolului al XX-lea, harta lumii prezenta următorul tablou: Europa de Vest, Africa și Asia erau dominate de imperiul britanic și cel francez, controlate la rândul lor de aceleași forțe ale oligarhiei financiar-comerciale, odată cu înfrângerea lui Napoleon. În America, forțele marelui capital se consolidau, înființând, în 1913, Sistemul Federal de Rezerve (Federal Reserve System), a treia bancă centrală a Statelor Unite, urmașa de facto a Băncii Angliei. În plus, Doctrina Monroe excludea amestecul oricărei puteri europene în emisfera vestică, asigurând controlul SUA asupra Americii de Sud.

Luând în considerare rapida expansiune spre Pacific a SUA, înfrângerea Spaniei în Războiul Hispano-American, colonizarea integrală a Indiei și umilirea Chinei de către britanici, putem vorbi de o dominație cvasi-universală a forțelor maritime/comerciale/atlantiste. În fața dominației complete a acestora stăteau doar două forțe: Germania, cea mai mare putere economică și militară a Europei – și Imperiul Rus, de o dimensiune colosală – de la Varșovia la Gurile Dunării și de la Vladivostok până în Iran.

Geniul politic englez a constat în a face ca aceste puteri să se lupte între ele în loc să formeze o alianță continentală capabilă să rivalizeze cu imperiul maritim anglo-american. Promițându-i Germaniei, pe de o parte, neutralitatea sa în cazul declanșării unui conflict cu Rusia și alimentând, pe de altă parte, orgoliile politice rusești și loialitatea față de Serbia, Anglia reușește declanșarea marelui conflict continental ce avea să ducă la anihilarea Puterilor Centrale și la slăbirea Rusiei. După trei ani de lupte, la începutul anului 1917, sfârșitul Războiului Mondial părea iminent. La masa tratativelor de pace, Rusia urma să stea în rândul puterilor victorioase, cerându-și ceea ce îi fusese promis la intrarea în război: strâmtorile și Constantinopolul.

Acesta este momentul în care începe cartea lui Nikolai Starikov. Teza acestuia poate fi sintetizată într-o singură frază: Revoluția din 1917 a fost declanșată de englezi prin agenții lor, pentru a evita ceea ce pentru ei ar fi echivalat cu o catastrofă geopolitică – dobândirea strâmtorilor (deci a preeminenței în Balcani și în Mediterana de est) de către Rusia.

Odată asasinat Rasputin, unul dintre cei mai înfocați susținători ai păcii, un mecanism infernal de dezagregare a marelui imperiu a fost pus în mișcare. În el, figurile unor agenți ai unor puteri străine precum Kerenski sau Troțki, oportuniști și profitori de geniu, lipsiți de scrupule precum Lenin, se amestecă cu eroi tragici precum generalul Kornilov sau Țarul Nicolae al II-lea și acestea toate cu cele ale milioanelor de oameni sacrificați pe întregul teritoriu al Rusiei. Roata Roșie, despre care vorbea Soljenițîn, mașinăria prin care Kerenski trebuia să pregătească terenul pentru Lenin și Troțki, fusese pusă în mișcare…

… și, totuși, Starikov susține că în ciuda dezastrului provocat marelui rival geopolitic „aliații” au mizat greșit.

În încheierea acestui preambul, atragem atenția asupra multiplelor implicații pe care tezele enunțate în carte le prezintă pentru istoria României. Între acestea: trădarea de către englezi a aliatului rus și provocarea cu bună știință a stărilor revoluționare în rândul armatei acestuia au avut drept consecință prăbușirea întregului Front de Est, inclusiv a porțiunii apărate de armata română. De la eroicele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care au murit, luptând cot la cot, soldații români și ruși se împlinesc… tot 100 de ani.


Anacronic: Wall Street și Revoluția Bolșevică (fragment)

Iată un fragment din capitolul 2 din excelentul volum al regretatului economist Antony Sutton, Wall-Street și Revoluția Bolșevică, o carte document despre legăturile dintre bancherii americani și liderii sovietici. Cartea a apărut la început în iulie 2017 la editura Anacronic.

Troțki pleacă din New York pentru a desăvârși revoluția

„Vei avea o revoluție, o revoluție teribilă. Ce curs va avea, depinde mult de ceea ce Dl. Rockefeller îi spune Dlui. Hague să facă. Dl. Rockefeller este un simbol al clasei conducătoare americane și Dl. Hague este un simbol al instrumentelor sale politice.”
Leon Troțki, în New York Times, 13 decembrie 1938.
(Hague era un politician din New Jersey.)

În 1916, anul care a precedat Revoluția Rusă, internaționalistul Leon Troțki a fost izgonit din Franța, în mod oficial datorită participării sale la conferința internațională socialistă de la Zimmerwald, Elveția, însă fără îndoială și pentru articolele sale polemice scrise pentru Nashe Slovo, un ziar rusesc tipărit în Paris.

În septembrie 1916, Troțki a fost escortat politicos la granița cu Spania de către poliția franceză. Câteva zile mai târziu poliția din Madrid l-a arestat și a fost închis într-o celulă „clasa I” la un preț de 1,5 peseta pe zi. Ulterior Troțki a fost dus la Cadiz, apoi în final la Barcelona unde a fost plasat la bordul companiei spaniole transatlantice de vapoare Monserrat. Troțki și familia sa au traversat Oceanul Atlantic și au ajuns în New York în 13 ianuarie, 1917. Și alți „troțkiști” au traversat Atlanticul urmându-l în SUA. Un grup troțkist a reușit să obțină rapid în Mexic o suficient de mare influență pentru a scrie Constituția Querétaro pentru guvernul revoluționar Carranza, Mexicul dobândind astfel însușirea dubioasă de prim stat din lume care a adoptat o constituție de tip sovietic.

Cum a supraviețuit Troțki, care știa numai germană și rusă, în America capitalistă? Potrivit autobiografiei sale, Viața mea: „Singura mea profesie în New York a fost cea a unui socialist revoluționar”. Cu alte cuvinte, Troțki a scris ocazional articole pentru Novy Mir, ziarul socialist rusesc din New York. Totuși, știm că apartamentul familiei Troțki din New York avea frigider și telefon și familia se plimba ocazional cu o limuzină cu șofer.

Stilul de viață al lui Troțki nu pare compatibil cu veniturile pe care acesta le declara. Singurele sume (primite în 1916 și 1917) pe care Troțki a admis că le-a primit au fost 310 de dolari și Troțki a afirmat că „a împărțit cei 310 dolari la 5 imigranți care se întorceau în Rusia”. Totuși, Troțki a plătit pentru o celulă de clasa I în Spania, familia Troțki a călătorit din Europa în Statele Unite, a obținut un apartament excelent în New York (plătind chiria pe 3 luni) și a folosit o limuzină cu șofer. Toate acestea din veniturile dobândite de un revoluționar sărac pentru câteva articole în ziare rusești de mic tiraj precum Nashe Slovo din Paris și Novy Mir din New York!


Iulian Capsali: La comemorarea a 100 de ani de la revoluția bolşevică

Cartea marelui istoric și economist britanic A. C. Sutton Wall-Street și Revoluția Bolșevică tratează subiectul aducând informații ce schimbă perspectiva, arătând conexiunile clare, documentate, dintre marii bancheri si industriaşi (corporatocrația), politicieni americani, şi capii revoluției.
Puteți face imediat analogia cu ce se petrece acum, când noua Revoluție Globalistă, cu finanțatorii ei (Soros a virat 18 miliarde în „cauză”), caută să îşi impună ideologia în toată lumea iudeo-creştină, prin „klemmi”, idioții utili şi cozile de topor locale.

Să nu fie!

Citiți a treia parte a articolului


Citiți și:

Distrugerea Rusiei: crearea unei naţiuni tipic masonice

O istorie inconfortabilă care le displace unora

 

yogaesoteric
2 decembrie 2018


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More