Andrei Marga: Societatea civilă și exprimarea ei

Provocările la adresa democrației sporesc în ultima vreme. Ele vin, în cele din urmă, din slăbirea societăților civile.

Stingerea vocilor civice se observă direct sau indirect în multe fapte. Autorități executive iau decizii majore pentru societăți întregi, dar nu mai consultă cetățenii, pretinzând abuziv că la alegeri au primit mandat pentru orice hotărăsc. Nu mai cer aprobare nici parlamentelor. Sondajele atestă dezaprobarea direcției luate de țările respective sau inadecvarea decidenților, dar nu se transformă ceva. Se proclamă libertăți intangibile, dar se discreditează opinia alternativă. Legile se improvizează, după ce sunt reduse la instrucțiuni și dispoziții „legale”, iar demnitatea cetățeanului este scoasă din discuție. În locul tratatelor discutate public, se iau cu dezinvoltă ignoranță declarații, acorduri și memorandumuri ca „drept internațional”. Decizii păguboase duc în crize energetice, economice, de raționalitate, de motivație și de creativitate (A. Marga, Crizele modernității târzii, Ed. Academiei Române, București, 2012). Privatizarea autoritară a deciziilor a trecut în obișnuințe. Dispariția de documente și fraudarea de fonduri devin cutumă. Se abuzează de „desemnări personale”, inși nepregătiți sunt puși în funcții de răspundere, iar cleptocrația înflorește. Cum se observă lesne, falsificarea informațiilor de interes public a devenit profesie.

Scoaterea societății civile din funcțiune nu este singura cauză și nici neapărat cauza directă a acestor fapte, dar ea nu lipsește niciodată. De altfel, scoaterea societății civile din funcțiune se conturează în timpul nostru ca maladie a unor societăți. Apărut odată cu schimbarea legitimării, de la voința unor subiecți, la voința cetățenilor, statul modern este afectat acum în ceea ce are mai propriu. Pe locul legitimării democratice, care l-a făcut posibil, intră administrarea cetățenilor ca obiecte sau, pur și simplu, dominația asupra lor. Societatea ajunge astfel să-și integreze tot mai greu nu doar sistemic, ci și social și valoric propriii cetățeni. Recursul la violență și criminalitatea în creștere sunt efecte.

Prin natura lor, societățile democratice au această caracteristică: democrația se menține atâta timp cât sunt democrați care se exprimă public, argumentativ, fără ezitare. Nici nu se poate face față complexității în creștere a vieții fără alimentarea conducerilor cu opinii mereu noi, alternative. Opiniile pot rămâne doar private, dar atunci democrația se stinge, iar dezvoltarea este redusă.

Cetățeanul izolat poate să creadă și să-și spună orice, în timp ce realitatea o ia pe direcție opusă. Abia societatea civilă, ca subiect în format mare și cu o opinie publică viguroasă, poate fi eficace.

Numai că, după experiențele consumate, societatea civilă este necesar să fie asumată ea însăși la propriu. Ceea ce se spune prin conferințe și se scrie și azi prin dicționare că societatea civilă ar fi „totalitatea organizațiilor și instituțiilor non-guvernamentale, independente de guvern” sau ansamblul care asigură „o capacitate de reacție spontană a persoanelor și a grupurilor de persoane față de deciziile statului” este prea puțin. Asemenea conceperi restrâng societatea civilă la un apendice al societății și, până la urmă, al statului, și au dus și duc la eșec.

Societatea civilă cuprinde, desigur, asociații, fundații, uniuni, sindicate care intervin pe lângă stat pentru a promova interesele celor pe care-i reprezintă, dar ea nu se reduce la atât. Acestea pot să existe, dar pot fi atât de conformiste și sterpe, încât reprezintă societatea civilă doar în vorbe.

Aș spune mai curând că societatea civilă este rețeaua de instituții organizate prin libertatea de asociere și organizare, în care persoane distincte și grupuri libere se reprezintă liber pe sine, civic, politic și cultural, eminamente în raport cu statul și deciziile sale. Ea poate energiza exercitarea de către stat a reprezentativității sale și îi poate asigura vitalitate.

Aceasta fiind situația, în multe locuri, societatea civilă se cere azi scoasă din muțenie și restabilită. Iar pentru aceasta, ne ajută reafirmarea sensului pe care ea l-a avut deja la apariție.

Conceptualizări istorice, juridice și sociologice de referință (Hegel, Bazele filosofiei dreptului, 1819; Georg Jellinek, Die Erklärung der Menschen-und Bürgerrechte, 1909; Max Weber, Wirtschaft und Gesellschaft, Tubingen, 1922; Jurgen Habermas, Strukturwandel der Öffentlichkeit, 1962) îi rămân indispensabile celui care vrea să recupereze societatea civilă în sens propriu. Argumentul meu este acela că ea a apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în Anglia, Franța, Germania, dintre societățile europene mai mari, ca urmare a proliferării de oameni liberi care și-au asumat libertatea și s-au organizat spre a-și promova interesele în raport cu statele existente, apelând la mijloace juridice și culturale.

Mai concret spus, odată cu apariția categoriei de întreprinzători liberi, inițial în industrii precum textilele și prelucrarea metalelor, s-au format interese aparte de cele ale aristocrației, care controla statul tradițional. La începutul secolului al XVIII-lea, erau deja conturate interesele diferite al celor două grupuri. Printre multe condiții, patru procese au fost pragurile dincoace de care s-a format „societatea civilă” (aproximată sub diverși termeni: civilitas, civil society, societe civile, bürgerliche Gesellschaft etc.): diferențierea finanțării, ca o activitate distinctă de producere, în cele din urmă grație rețelei de bănci care creditau întreprinzători economici; emanciparea presei, care și-a putut folosi libertatea pentru a distribui informații de interes general pentru încunoștințarea publicului; recunoașterea parlamentului ca loc de decizie în treburile de stat; și reunirea cetățenilor în cadre publice pentru dezbateri în vederea promovării intereselor lor.

La început, dezbaterile erau, inevitabil, mai ales ale celor care controlau statul, dar, treptat, în dezbatere au intrat cei care aspirau să le fie reprezentate interesele, dispuneau de alternative de decizie și se organizau pentru a le promova. De aici plecând, s-a format „publicul” cetățenesc, iar statul a început să fie talonat de „puterea” ce venea dinspre cetățeni. Și statul și această putere au căutat să ocupe poziții, în societate și mai ales în Parlament, iar pentru aceasta, fiecare a apelat cu lămuriri și argumente la cetățeni. Diviziunea puterilor în stat, drepturile și libertățile, legalitatea, suveranitatea și patriotismul au devenit teme.

Rezultatul de primă instanță al acestei evoluții a fost recunoașterea unui „simț al cetățeanului”, a „vocii poporului”, a unui „interes public” și a unui „spirit al vieții publice (the public spirit)”. Sub impactul Revoluției Franceze, s-a recunoscut tot mai larg justificarea „criticii publice” a deciziilor. Capetele luminate ale timpului au trecut de la critica religiei, a literaturii și a artei, la critica deciziilor politice ale statului și au cerut consultarea „opiniei publice”. S-au și căutat mijloacele ca publicul să poate să ajungă la opinii de „interes public”, prin reglementarea drepturilor, inclusiv a dreptului de vot. Oricum, relația public, presă, învățați, partide, parlament a devenit esențială pentru stat și a departajat definitiv „sfera publică” de ceea ce este privat.

Sensul societății civile a fost astfel dat de: formarea unui interes aparte al celor liberi și întreprinzători, organizarea reprezentării lor, exprimarea acestui interes în societate, la concurență cu decidenții politicii de stat, dezbaterea alternativelor cu publicul, exprimarea neabătută a interesului public, participarea conștiințelor luminate la dezbaterea publică.

Ne putem întreba cum se stă astăzi în raport cu acest sens al societății civile. Lăsăm aici răspunsul în seama fiecăruia. Putem consemna însă că, istoricește, s-au comis prescurtări costisitoare, chiar erori, în înțelegerea societății civile. Și în țara noastră, de exemplu, a pătruns după 1990 o concepție sumară, în mod explicabil preluată în grabă, încât este necesar să fie făcute câteva observații.

De pildă, existența de preocupări de a organiza societatea civilă nu înseamnă că este deja democrație ‒ aceasta din urmă presupunând și o anume legislație și organizare a statului. Societatea civilă nu este subsumată unui partid sau altul, dar a fi apartinic, nu este echivalent cu a fi „apolitic”, cum se spune și acum. Cu societatea civilă, o societate începe să se deschidă, dar deschiderea presupune mulți alți pași, societatea efectiv deschisă fiind altceva. Societatea civilă este auto-organizare a cetățenilor, dar de aici nu rezultă, cum s-a spus, că ar fi doar „reacție spontană”. În sfârșit, societatea civilă nu are cum să existe fără acțiunea continuă a conștiințelor luminate din acea societate ‒ reconstrucția democratică a multor țări europene și neeuropene după al Doilea Război Mondial fiind probă decisivă.

Din numeroase rațiuni, astăzi, ar fi cazul revizitării înțelegerii societății civile pentru a o repune în mișcare tocmai într-o perioadă a istoriei în care energiile ei lipsesc. Formulez în acest scop câteva repere.

Una dintre cărțile socotite de căpătâi ale societății civile în deceniile recente operează cu accepțiunea: „societatea civilă este o sferă a interacțiunii sociale dintre economie și stat, compusă mai presus de toate din sfera intimă (mai ales familia), sfera asociațiilor (cu deosebire a asocierilor voluntare), mișcări sociale și forme ale comunicării publice. Societatea civilă modernă este creată prin forme ale autoconstituirii și automobilizării. Ea este instituționalizată și generalizată prin legi, în special drepturi subiective, care stabilizează diferențierea socială. În vreme ce dimensiunile autocreativă și instituționalizată pot exista separat, pe termen lung ambele, acțiunea independentă și instituționalizarea sunt necesare pentru reproducerea societății civile” (Jean L. Cohen, Andrew Arato, Civil Society and Political Theory (Societatea civilă și teoria politică), The MIT Press, 1992, Preface). Obiecția mea este că societatea civilă nu se reduce la interacțiunea economie-stat, ea fiind mai curând un raport între întreprinzători, cetățeni în general, și stat. Raportul cetățeni-stat nu ar fi recomandat să fie diminuat, căci rămâne esențial pentru soliditatea unei societăți civile.

De altminteri, societatea civilă nu se reduce la „relații de producție”, cum se spune, căci ea vizează în fond distribuția puterii în și controlul ei de către cetățeni. Ea presupune o economie a întreprinzătorilor liberi, dar rolul cetățenilor nu se epuizează în economie.

Societatea civilă nu se reduce nici la „organizațiile neguvernamentale”. Ea este și manifestare autonomă a cetățenilor în raport cu instituțiile la care s-a ajuns, iar politica ei este promovarea vocii și exigențelor cetățeanului. Aceasta este valoarea ei călăuzitoare.

Societatea civilă nu este automat „limitare a statului”, cum s-a crezut, căci ea țintește la a influența statul sub aspecte precum raționalitatea deciziilor și legitimarea lor. Societatea civilă nici nu-și poate atinge obiectivele proprii fără stat. Ea este intermediar între economie și stat, ca organizare autonomă și reprezentativă a cetățenilor, dar nu este străină de economie și nici în afara statului.

Societatea civilă nu se reduce la „cultură civică”. Rolul ei depășește răspândirea de cunoștințe, chiar dacă o presupune, iar răspândirea este necesar să fie precedată de stăpânirea unei culturi aduse la zi. Și „cultura civică” are nevoie de sincronizare.

Lui Karl Popper i se datorează o înțelegere a societății care creează în continuare confuzii. Sugestia foarte oportună a „societății deschise”, a lui Henry Bergson, el a preluat-o ca și cum aceasta ar fi un tip de societate, la concurență, conceptual vorbind, cu sistemele sociale. Ea ar însemna libertatea personală, eliminarea violenței, protecția grupurilor etc., care sunt, firește, obiective cheie ale societății civile. Numai că, la Karl Popper, „societatea deschisă” nu chestionează ce se petrece cu libertățile și drepturile cetățeanului după proclamarea lor. El nu ia în seamă dominația din viața socială, contra căreia societatea civilă s-a și ridicat de la început. Popperismul lasă dominația în spatele „deschiderii”, iar discipolii acestei abordări au perseverat pe această linie. Experiențele din fața ochilor atestă însă că, așa cum este practicată azi, „deschiderii” îi rămâne străină democratizarea. Purtătorii ei de cuvânt sunt mai curând ai unei politici de grup, decât ai societății civile.

În orice caz, exprimarea societății civile nu mai este fidelă reprezentării cetățenilor în raport cu statul fără o nouă clarificare asupra societăților în care s-a intrat ‒ tehnic vorbind, fără o fundamentare teoretică adusă la zi. Ca urmare, din nenumărate rațiuni, au devenit stringente o nouă concepere a lumii, iar înăuntrul ei, o nouă teorie a societății, și, desigur, noi idei. Pentru a se ieși din crizele de azi, deviza practică oportună este revenirea la cetățeni ca reper de reconstrucție democratică a societății (detaliat în A. Marga, Emanciparea României, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2023).

Societatea civilă nu a rămas neatinsă de istorie. Două schimbări ridică întrebări.

Prima se referă la internaționalizarea deciziilor. Așa cum deciziile economice, politice și militare ale statelor au devenit dependente de interacțiuni internaționale, tot astfel, societatea civilă este necesar să țină cont de ceea ce se petrece în lume. Altfel, cum se vede ușor, partide clasice au pierdut, unele nu au soluții, sindicatele se regăsesc cu greu. Până și bisericile au fost nevoite să-și modifice mesajul. Cum te adaptezi, ca societate civilă, la acest cadru, încât să-i reprezinți pe cetățeni? Cum poți fi valabil internațional, rămânând credincios reprezentării? Răspunsul meu este acela că, în orice situație, punctul de plecare rămân cetățenii propriului stat, cu nevoile lor. Viața internațională nu duce decât la noi crize, dacă respectarea voinței cetățenilor și a deciziilor lor suverane este ocultată.

A doua schimbare se referă la faptul că ieșirea din doctrina universală a libertăților și drepturilor omului duce de asemenea la crize. Aplicarea acesteia este astăzi mediatizată pe larg căci, așa cum știm, noile tehnologii leagă oamenii de pretutindeni, încât un fapt petrecut undeva devine aproape simultan larg cunoscut. Cum se atinge adevărul în mediatizare? Soluția rămâne asumarea de către mass-media a sensului propriu ‒ acela de a reda cu acuratețe faptele și diferitele optici implicate. Dacă se transcende această prescripție, atunci nu mai este vorba de mass-media, ci de simplă propagandă a unor politici ‒ ceea ce le înstrăinează de societatea civilă.

Autor: Andrei Marga

Citiți și:
Andrei Marga: Realitatea internațională
Andrei Marga: Revolta din 2024 și reconstrucția statului

 

yogaesoteric
23 februarie 2024