Alain de Benoist: Din nou despre războiul din Ucraina

La trei ani și jumătate de la intrarea trupelor rusești în Ucraina, Alain de Benoist denunță iluziile unei Europe ce a fost schimbată acum într-un teatru de război, departe de presupusul său ideal de pace, și analizează excesele morale și ideologice care au paralizat orice tentativă de mediere, aruncând continentul într-o criză existențială.

Pentru a justifica integrarea europeană, se repetă de o jumătate de secol că „Europa înseamnă pace”. Astăzi, Europa înseamnă război. Au trecut deja trei ani și jumătate de când trupele rusești au intrat în Ucraina. Numărul de victime, estimat la aproximativ un milion și jumătate (morți și răniți), este enorm. La aceasta se adaugă tristețea profundă a celor care, ca și mine, au prieteni atât ucraineni, cât și ruși și care nu simt decât groază la gândul că aceștia se masacrează reciproc.

În același timp, timp de mai bine de trei ani, susținătorii Ucrainei și susținătorii Rusiei își expun la nesfârșit argumentele, fără a se convinge vreodată reciproc, desigur. Este timpul să ne distanțăm de aceste controverse și să avem o privire de ansamblu.

O observație, pentru început

În general, atunci când izbucnește un război, non-beligeranții pot adopta atitudini diferite. Inițial, aceștia pot alege să sprijine una dintre cele două părți, ceea ce fac în mod normal luând în considerare propriile interese. Întrucât interesele lor respective nu sunt aceleași, este probabil ca nu toți să facă aceeași alegere. În cazul Ucrainei, însă, acest fapt s-a petrecut. Țările occidentale, care nu aveau niciun interes vital de afirmat în această chestiune, aproape toate au ales să se alinieze pozițiilor americane și au declarat sprijin necondiționat pentru partea ucraineană. Prin urmare, niciuna dintre ele nu a putut să-și asume poziția de terță parte. Acesta este un aspect foarte important.

Georg Simmel, încă din 1907, subliniase în scrierile sale importanța terților în conflicte. Terții își pot menține o poziție de neutralitate. De asemenea, își pot folosi neafilierea cu beligeranții pentru a influența situația, oferindu-se să medieze în vederea rezolvării politice a problemelor care au dus la război. Pot interveni ca mediatori sau arbitri. În loc să alimenteze războiul, ei contribuie astfel la pace.

Totuși, acest rol al terței părți nu mai este posibil astăzi. De ce? Pentru că războiul este diferit. Războiul tradițional era similar unui duel. Îi punea pe inamici unii împotriva altora, fiecare dintre ei fiind recunoscut ca având propriile motive. Dar războiul modern nu mai este un război „cu un dușman drept” (justus hostis), ci o revenire la războiul „cu o cauză dreaptă” (justus causa) din Evul Mediu. Aceasta înseamnă că este un război ideologic, un război atât religios, cât și moral, un război al Binelui împotriva Răului, în care vinovatul moral îl înlocuiește pe inamicul politic. Neutralitatea este acum echivalată cu o alegere partizană care refuză să-și rostească numele, adică cu complicitatea. Terțul este, prin urmare, descalificat. Dar dacă nu mai există, nimeni nu poate oferi mediere pentru a realiza o soluționare pașnică.

Când a izbucnit războiul dintre Rusia și Ucraina, europenii nu s-au întrebat: unde sunt interesele noastre? S-au întrebat: cine sunt cei răi, cine sunt cei buni? Ucraina a fost atunci asemănată cu regatul Binelui, Rusia cu imperiul Răului, în timp ce pacifiștii păreau să se fi evaporat.

De ce? Răspunsul la care mă gândesc imediat este că Rusia a fost agresorul, iar Ucraina agresată. Prin urmare, agresorul, care, în plus, „încălcase dreptul internațional”, se cuvenea să fie pedepsit.

Această explicație nu este una adevărată. Poziția occidentală a fost inspirată de principiile idealiste și morale ale Ligii Națiunilor: într-un conflict, „agresorul” este întotdeauna considerat a fi cel care greșește, deoarece este partea vinovată – chiar dacă acest „agresor” s-ar putea să fi acționat sau a crezut că acționează în legitimă apărare. De fapt, știm încă de la Montesquieu că există cei care declanșează războaie și cei care le fac inevitabile: nu sunt neapărat aceiași. Recentul atac asupra Iranului de către Israel și Statele Unite a fost, de asemenea, o „agresiune” care a încălcat toate regulile dreptului internațional, dar nu a declanșat nicio mișcare de solidaritate cu Teheranul.

Acest fapt nu ar fi cazul să fie surprinzător. Dreptul internațional se estompează atunci când necesitatea vitală de a menține propria formă de existență este amenințată și sosește momentul deciziilor politice existențiale. Carl Schmitt a scris că „un război nu își trage sensul din faptul că este purtat pentru idealuri sau norme de drept; un război are sens atunci când este îndreptat împotriva unui inamic real”. În astfel de circumstanțe, nu există un judecător (sau polițist) global care să poată decide care parte este vinovată.

Două obsesii care se confruntă

La baza războiului din Ucraina se află două obsesii. O obsesie americană, conform căreia Statele Unite este necesar să împiedice prin toate mijloacele alte puteri să le conteste hegemonia, ceea ce implică slăbirea concurenților și rivalilor. Și o obsesie rusească, conform căreia Rusia este necesar să se ferească întotdeauna de „încercuire”, ceea ce implică limitarea expansiunii NATO prin toate mijloacele.

Politologi americani de renume, precum Henry Kissinger, John J. Mearsheimer, George Kennan, Paul Nitze, Robert McNamara și mulți alții, avertizaseră încă din anii 1990 cu privire la consecințele dramatice ale extinderii NATO până la granițele Rusiei, aspect pe care Kennan l-a numit o „greșeală fatală”. Cu toate acestea, în cartea Marea tablă de șah (1997), Zbigniew Brzezinski a afirmat: „Este pe deplin necesar ca America să cucerească Ucraina, deoarece Ucraina este pivotul puterii rusești în Europa. Odată ce Ucraina va fi separată de Rusia, Rusia nu va mai fi o amenințare”. Acesta este programul la care s-au raliat „neoconservatorii” americani în perioada în care visau să facă din secolul XXI un „secol american”.

Evenimentele s-au accelerat rapid, ambele părți beligerante apelând evident la aliații lor. Occidentul a intensificat sancțiunile împotriva Rusiei și a livrat cantități considerabile de arme ucrainenilor. Sancțiunile s-au întors parțial împotriva autorilor lor, provocând o explozie a prețurilor la energie în Europa și accelerând dezindustrializarea Germaniei, fără a provoca însă clătinarea economiei ruse. Rusia, la rândul ei, s-a apropiat din ce în ce mai mult de China. Astfel, războiul dintre Ucraina și Rusia a devenit un război NATO împotriva Rusiei, iar apoi un „război civilizațional”.

O răsturnare de situație a apărut pe 28 februarie, când Donald Trump l-a umilit și ridiculizat grav pe Volodimir Zelenski la Casa Albă, mergând până la a-l acuza că este cu adevărat responsabil pentru război. Această redirecționare politică bruscă, într-o direcție obiectiv favorabilă lui Putin, a trimis unde de șoc în întreaga lume, mai ales că s-a extins mult dincolo de Ucraina, marcând decuplarea Europei de Statele Unite – cu alte cuvinte, separarea „Occidentului colectiv”.

Pentru europeni, care timp de decenii s-au bazat pe Statele Unite pentru a-și asigura securitatea, șocul a fost teribil. Dar este de asemenea și o dilemă pentru „trumpiștii” europeni, care acum sunt dezorientați. Ieri, nu au avut nicio problemă să susțină atât Ucraina, cât și pe Donald Trump. Astăzi, pe cine ar fi indicat să aleagă?

Uniunea Europeană, la rândul ei, l-a ales pe Zelenski. În timp ce ucrainenii au pierdut deja războiul, în ciuda ajutorului masiv pe care l-au primit (peste 133 de miliarde de dolari în trei ani), ei își imaginează acum că pot înlocui America lansând o nouă cursă a înarmărilor care, în orice caz, va dura cel puțin zece sau douăzeci de ani pentru a începe. Cu alte cuvinte: europenii spun că sunt gata să lupte până la ultimul ucrainean. Dar au ei mijloacele? Pentru a-l mulțumi pe Trump, s-au angajat la ultimul summit NATO să aloce 5% din PIB-ul lor bugetului militar cât mai repede posibil. Totuși, acest angajament pur și simplu nu este credibil: cu excepția Germaniei și poate a Poloniei, majoritatea membrilor Uniunii Europene nu au nici voința, nici mijloacele de a atinge acest obiectiv.

Obiectivul declarat al războiului este pacea

Și acum, ce soluție există? Putin, care știe că timpul este de partea lui, rămâne ferm în cerințele sale. Deși se află într-o poziție de forță pe teren, a suferit deja eșecuri serioase: Finlanda și Suedia au aderat acum la NATO, iar noua Cortină de Fier care separă Europa de Rusia este puțin probabil să fie ridicată prea curând. Ucrainenii continuă să facă turul capitalelor, cerând din ce în ce mai mult ajutor. Trump pare ezitant și este frustrat de continuarea luptelor. Estoniana Kaja Kallas, reprezentanta afacerilor externe ale UE, repetă: „Ucraina este necesar să câștige acest război”. Dar dacă nu o va face?

O Europă autonomă ar fi putut contribui la o soluționare politică a conflictului, precum și la reconstrucția unei noi zone de securitate colectivă la scară continentală, respectând interesele atât ale europenilor, cât și ale rușilor. Dar nu așa s-a petrecut. Occidentul a fost cel care a cerut guvernului de la Kiev să nu pună în aplicare acordurile de la Minsk din septembrie 2014 și februarie 2015, care prevedeau atât integritatea teritorială a Ucrainei, cât și autonomia Donbasului, ceea ce ar fi putut pune capăt conflictului.

În viziunea morală a „războiului drept”, conceptele de jus ad bellum și jus in bello sunt reduse la categoriile dreptului penal: agresorul nu mai este atât un inamic în sensul politic al termenului, cât un „agresor”, care este necesar nu doar să fie învins pe teren, ci și pedepsit. Problema este că această viziune asupra situației, în care moralitatea șterge caracterul esențial politic al războiului, tinde să facă imposibilă orice revenire la pace printr-o soluționare negociată a conflictului, deoarece nu se negociază cu un „criminal” sau cu un „nebun”.

Pretinsul deziderat al războiului este pacea. Iar această pace este de natură politică, din același motiv pentru care războiul este doar o extensie a politicii. Orice război fără un plan politic pentru pace nu poate duce decât la haos. Războiul este doar un mijloc pentru a atinge un scop. În afacerea ucraineană, Occidentul nu a avut niciodată vreun obiectiv politic, diplomatic sau strategic, singura sa preocupare fiind să sprijine la nesfârșit un război la care s-a raliat din motive pur ideologice și morale.

Marele perdant în acest război oribil este poporul ucrainean. Fostul președinte ceh Václav Klaus a spus-o direct: Ucraina a fost, de la bun început, „doar un pion pe tabla de șah a unui joc mult mai mare”. Situația jalnică a Ucrainei nu s-a încheiat.

Autor: Alain de Benoist

Cititi și:
Sunteți pregătiți să mergeți pe front în Ucraina sau Moldova? Șeful Armatei, generalul Gheorghiță Vlad, anunță că MApN va face o inventariere a rezervei de mobilizare la război a tuturor bărbaților din România
Istoria în mers. Spre noua ordine geopolitică multipolară. Cooperare sau confruntare?

 

yogaesoteric
24 octombrie 2025