Ținta principală rămâne Rusia

În războiul Statelor Unite cu Rusia, care transcede administrațiile de la Casa Albă, Europa a fost aruncată pe masa de sacrificiu. Toate costurile de sprijinire a Ucrainei au fost transferate țărilor UE, în vreme ce Trump a mimat frumos prietenia cu Putin și a început să-i lichideze aliații din BRICS fără niciun dram de scrupule.

Casa Albă a trecut China (și nu Rusia) drept principal adversar din motive strategice și de „slăbire a vigilenței”. În realitate, Statele Unite au ratat experimentul din anii ’90 de colonizare a Moscovei prin dependență financiară, iar acum încearcă să joace ultima carte prin metoda dură. Amintim, în paranteză, că Rusia reprezintă o optime din teritoriul uscat al planetei și are resurse naturale estimate la zeci de trilioane de dolari. Ideea de globalizare hegemonică americană devine o glumă proastă dacă Moscova reușește să rămână în afara jocului.

Europa a preluat pe umeri tot efortul de război al Ucrainei nu din prea mult entuziasm, ci forțată de Casa Albă. Sprijinirea lui Zelenski „atât timp cât va fi nevoie”, indiferent de impactul dezastruos asupra cetățenilor UE, este o strategie clară a Pentagonului. Liderii europeni au consfințit să suporte costurile Kievului după ce Trump le-a povestit că este necesar să cheltuiască sume colosale în Orientul Mijlociu, în efortul de a scăpa de principalul aliat militar al Moscovei.

Așa se explică și dorința subită a opt state europene de a prelua inclusiv umbrela nucleară a Franței (pe lângă cea americană), devenind astfel ținte explicite pentru rachetele Moscovei. În vreme ce toți ochii sunt acum pe Teheran, europenii tocmai au eliberat tranșa de 90 de miliarde de euro destinată Kievului, iar turcii au încropit un soi de centru operațional de manevre NATO în Marea Neagră (cu România pe lista țărilor participante). Bineînțeles, în ideea de a pune presiune pe navele militare și de comerț din Rusia.

Dincolo de „pragmatismul” actualei administrații de la Casa Albă se ascunde o furie istorică, o frustrare viscerală a establishmentului american: ipocrizia totală a unui imperiu supărat că Moscova nu a capitulat, deși fusese cumpărată cu miliarde de dolari la sfârșitul Războiului Rece.

După prăbușirea URSS în 1991, SUA nu au căutat un partener pe picior de egalitate, ci un vasal obedient. Sub masca „democratizării”, Washingtonul a declanșat o ofensivă financiară uriașă, menită să facă din fosta superputere un bolnav dependent de perfuziile financiare occidentale (așa cum este și România astăzi, din păcate). S-au pompat zeci de miliarde de dolari (estimările variază între 36 și peste 60 de miliarde până în anul 2000) prin Freedom Support Act, Banca Mondială, BERD și, mai ales, prin „terapia de șoc” dictată de FMI. Alte sute de milioane au curs prin USAID, rețeaua Soros și consultanții de la Harvard pentru a finanța clanurile oligarhice (precum cel al lui Ciubais), cu scopul de a manipula presa și de a menține un regim Elțîn corupt, dar docil.

Occidentul a închis ochii la sărăcirea brutală a populației ruse, atâta timp cât Moscova respecta regulile de privatizare impuse de G7 și Wall Street. Planul a fost clar: ursul siberian trebuia jupuit de blana sa de trilioane de dolari în resurse naturale (petrol, gaze, minerale critice) și lăsat fără colți, ca o simplă anexă de materii prime a ordinii unipolare americane.

Calculele cinice ale Casei Albe s-au lovit de un zid de orgoliu. Banii occidentali nu au cumpărat capitularea, ci au generat un sentiment profund de umilință națională. Trezirea a venit brusc după 11 septembrie 2001 și, mai ales, odată cu valul de extinderi NATO (2004) și „revoluții colorate” din coasta Rusiei. Vladimir Putin și elita moscovită au înțeles rapid că Occidentul nu oferea (din generozitate) democrație și bunăstare, ci oferea (din interes) obediență și dependență perpetuă.

Salvarea Rusiei a venit dintr-un pivot energetic masiv. Când barilul de petrol a explodat de la 12 dolari în 1999 la peste 100 de dolari în 2008 (pe fondul cererii masive din Asia), Moscova a tăiat sforile păpușarilor financiari. Și-a plătit datoriile externe, a centralizat puterea, i-a domesticit pe oligarhi și a pivotat ferm spre o axă suveranistă alături de China și BRICS. În context, merită menționat aici că politicile „zero emisii de carbon” exportate de SUA în Europa sunt strategii geopolitice de slăbire a Rusiei și Iranului, fără vreo legătură cu apocalipsa climatică.

Recalibrarea strategică a lui Donald Trump recunoaște tacit eșecul predecesorilor de a pune Rusia cu botul pe labe. Doctrina „America First” nu abandonează hegemonia globală, ci o optimizează brutal. Iar în acest scop, Donald Trump joacă un teatru bulevardier de prost gust, cu sprijinul unei bune părți a mass-media și a influensărilor rămași conectați la „noul USAID”. El a forțat Europa să-și asume propriul război, a încurajat „umbrela nucleară” a lui Macron și a dat mână liberă Turciei în Marea Neagră pentru a menține presiunea pe Rusia. Casa Albă nu a urmărit și nu urmărește pacea, ci externalizarea costurilor. Ca atare, Statele Unite își concentrează loviturile prin presiune selectivă asupra pionilor BRICS (vezi Siria, Venezuela, Iran, eventual Cuba) cu scopul de a pregăti marea confruntare cu Moscova și Beijingul.

Așadar, efortul colosal al Statelor Unite din anii ’90 a fost un experiment eșuat de colonizare a Moscovei. Furia de astăzi a Washingtonului este reacția stăpânului care constată că infuzia de miliarde nu i-a adus sclavul dorit. Rusia a refuzat asimilarea, demonstrând (în contextul favorabil al exploziei prețurilor la energie) că suveranitatea nu se vinde la pachet cu creditele FMI.

Asistăm la o lecție foarte dură, care a fisurat iremediabil iluzia arhitecturii de putere a Casei Albe și riscă să ducă Europa direct cu capul în zid.

Citiți și:
Donald Trump și sfârșitul ordinii globale – între suveranitate, hegemonie și incertitudine
Trump taie finanțarea pentru Ucraina. Din bugetul record de 1,5 trilioane de dolari pentru armată în 2027, nu este prevăzut niciun ban și niciun glonț pentru Kiev

yogaesoteric
17 mai 2026