De la isterie publică la risc strategic: cum devine prostia colectivă o problemă de securitate națională

Deci, care este lecția zilei de 29 mai (după prăbușirea unei drone pe un bloc de locuințe din Galați?)? Cu 48 de ore înainte, problema națională era reprezentată de cele 27 de cărți sau de înjurătura unui fost ministru UDMR. Astăzi, acele subiecte au dispărut complet din peisaj. Întrebarea relevantă nu este ce s-a petrecut pe 29 mai, ci care va fi tema următorului ciclu de agitație publică.

Pentru că am asistat, încă o dată, la același pattern pe care îl vedem de ani de zile. La același spectacol, cu aceleași personaje, individuale sau colective, operând într-un registru repetitiv, aproape caricatural.

Care este acest pattern?

În câteva ore, practic în România se formează același conglomerat de isterie publică și de lipsă totală de profesionalism în ceea ce privește modul în care informația este prezentată, analizată și explicată publicului. Se creează o bulă de agitație, emoție și irealitate.

O isterie colectivă în care preocuparea pentru adevăr, pentru realitate și pentru formularea unei funcții de utilitate orientate către interesele colective și naționale este pur și simplu sufocată. Nu mai există întrebări, ci doar certitudini. Nu mai există analiză, ci doar mobilizare emoțională.

Și mai interesant este că această bulă, acest val, această explozie periodică de agitație națională este produsă, de ani de zile, de aceeași constelație de persoane, organizații și structuri.

Regăsim aceleași figuri omniprezente din mass-media, aceleași ONG-uri, aceleași rețele de influență și aparate de propagare a narațiunilor sub acoperire, aceleași formule retorice obosite, aceleași „demascări”, aceleași exerciții de virtute publică și aceleași „rupturi în figuri” menite să marcheze poziționări morale obligatorii. Vedem aceleași grile de narațiuni sau „narative” pe care ONG-urile, persoanele și platformele media este necesar să le bifeze pentru a-și conserva locul în ecosistemul respectiv și pentru a menține narațiunea dominantă.

Actorii, personajele

În siajul fiecărui astfel de episod sunt mobilizate aceleași personaje agitate, aceiași comentatori de serviciu și aceiași antreprenori ai indignării și demascării. Iar în spatele lor se află același mecanism de monitorizare, disciplinare și modelare a discursului public, un mecanism care operează la interfața dintre platformele de comunicare virtuală, rețelele de influență instituțională, aparatele birocratice și ceea ce, în limbaj popular, este numit „statul paralel”.

La acestea se adaugă o anumită intelectualitate publică formată, nu de puține ori, din personaje cu frustrări profesionale și resentimente acumulate, oameni care nu ratează ocazia de a-și regla conturile personale atunci când contextul le oferă o tribună publică de a-și canaliza frustrările eșecului și mediocrității și de a găsi debușee ale împlinirii personale în bulele de internet. Politologi fierți pe moralism, moraliști fierți pe politologie, experți care confundă analiza cu activismul și activiști care confundă activismul cu analiza.

Este lumea care știe întotdeauna ce trebuie spus înainte de a înțelege ce s-a petrecut. Lumea care nu investighează realitatea, ci execută o partitură. O lume în care concluziile sunt formulate înainte ca faptele să fie cunoscute, iar poziționarea morală personală precede înțelegerea situației.

În ansamblu, avem de-a face cu un fenomen deja bine cunoscut și ușor recognoscibil: un mecanism care funcționează în valuri succesive, repetând aproape ritualic aceleași tipare de mobilizare, indignare și presiune asupra spațiului public.

Din primele momente, această entitate difuză a pus o presiune extraordinară nu doar asupra publicului, ci mai ales asupra decidenților.

Și aici se află, cred, cea mai importantă lecție.

Pentru că totul ar fi doar comic, așa cum am văzut și ieri, și ar ține de o formă de stupiditate sau iraționalitate benignă, dacă nu ar exista o implicație majoră. Din primele momente ale fiecărui episod, această rețea exercită o presiune extraordinară atât asupra publicului, cât și asupra decidenților.

În momentul în care un sistem public este supus permanent unor valuri de presiune emoțională, isterie, polarizare și solicitări contradictorii, rezultatele nefaste devin aproape inevitabile. Distorsiunea pe care aceasta o creează în sistem este palpabilă de fiecare dată.

Chiar dacă autoritățile ar fi competente, bine organizate și capabile să gestioneze situația, capacitatea lor de acțiune este afectată de mediul informațional și de climatul de emoție și așteptare publică în care sunt obligate să opereze. Devine extrem de dificil să iei decizii prudente și raționale atunci când fiecare oră aduce un nou val de acuzații, presiuni, narațiuni și cereri de reacții imediate.

În asemenea condiții, riscul nu este doar greșeala administrativă. Riscul este capturarea întregului proces de decizie de către dinamica emoțională a momentului.

Iar aceasta este poate cea mai mare vulnerabilitate a spațiului public românesc: incapacitatea de a transforma evenimentele în procese de învățare colectivă. Fiecare criză devine un spectacol. Fiecare problemă devine o ocazie de mobilizare emoțională și un prilej pentru diferite organizații, platforme, ONG-uri și persoane de a-și face numărul, profitând de mingea ridicată la fileu de contextul și situația în cauză.

Apoi, fiecare episod este consumat și abandonat înainte ca cineva să tragă concluzii, să identifice cauze, să propună reforme sau să construiască mecanisme care să prevină repetarea lui.

De aceea, adevărata întrebare nu este dacă episodul din 29 mai ‒ indiferent cum se va termina ‒ a fost gestionat bine sau rău. Adevărata întrebare este de ce, după ani de zile de astfel de cicluri, continuăm să funcționăm exact după același scenariu.

Și mai este ceva care este extraordinar de important și este necesar să fie menționat.

Acest fenomen, această bulă, această entitate națională care se manifestă în pattern-uri predictibile și care are o compoziție relativ stabilă și bine cunoscută, nu reprezintă doar o problemă internă a spațiului public românesc. Ea poate deveni – și în anumite situații chiar a devenit – un instrument prin care se exercită presiuni externe asupra proceselor de decizie din România, asupra autorităților și asupra climatului de opinie publică.

Orice actor extern suficient de sofisticat înțelege rapid cum funcționează aceste mecanisme, care sunt punctele lor de activare, cine sunt amplificatorii principali și care sunt reflexele instituționale și emoționale pe care le pot genera. În momentul în care aceste tipare devin previzibile, ele încetează să mai fie doar expresia spontană a unei societăți democratice și devin o vulnerabilitate strategică.

Avem astfel de-a face cu o slăbiciune internă care este, în mare măsură, produsă chiar de dinamica propriului nostru spațiu public și care poate fi exploatată de actori externi pentru a influența percepții, a amplifica tensiuni, a exercita presiuni, a modifica agenda publică sau a constrânge indirect procesele de decizie națională.

În acel moment, nu mai vorbim doar despre o disfuncție mediatică sau culturală. Vorbim despre o problemă de reziliență instituțională și de securitate națională. Pentru că o societate care reacționează permanent prin valuri de panică, indignare și mobilizare emoțională generând tensiuni, clivaje și polarizări interne devine o societate mai ușor de influențat, mai ușor de divizat și mai ușor de împins în direcții care nu coincid neapărat cu propriile sale interese pe termen lung.

Autor: Dragoș Paul Aligică

Citiți și:
Patria Prima: MAE ne-a recunoscut în scris ce nega de ani de zile: morți români în armata ucraineană. Investigația continuă! – DOCUMENT
AUR: Securitatea națională a fost subminată grav de iresponsabilitatea și incompetența regimului aflat la putere

 

yogaesoteric
10 iunie 2026