Fără soluții în Iran

Între două vizite pe șantierul noii săli de bal de la Casa Albă, Donald Trump găsește suficient timp pentru a-i muștrului pe jurnaliștii care se arată îngrijorați de urmările războiului din Iran.

Președintele american pare să ignore noile prețuri la pompă și inflația din Statele Unite. Cu atât mai puțin îi pasă de situația dezastruoasă din Europa. Principala preocupare a lui Trump (în afară de candelabrele din sala de bal) este să vină în întâmpinarea intereselor industriei de armament, a lobby-ului israelian și a magnaților din industria de petrol și gaze. El folosește pretextul „Iranul, putere nucleară” cu aceeași nonșalanță cu care Pentagonul i-a împins pe liderii europeni să țipe „Vin rușii” pentru a justifica sumele imense cu care UE decontează armamentul american livrat regimului de la Kiev.

Culmea tupeului, Pentagonul a urmărit (prin vocea lui Mark Rutte) să-i oblige pe europeni să aloce o cotă fixă obligatorie destinată Ucrainei de 0,25 la sută din PIB. S-au opus propunerii Marea Britanie, Franța, Canada, Italia și Spania, care ar fi trebuit (doar ele!) să vireze anual circa 38 de miliarde de dolari. La nivelul întregului continent, pomana ar fi atins suma de 60 de miliarde de euro anual.

Amintim că liderii UE au aprobat recent un așa-zis împrumut către Kiev de 90 de miliarde de euro (de fapt, o donație mascată), bani necesari efortului de război pe perioada 2026-2027. Ei bine, Donald Trump ar fi vrut, prin vocea lui Rutte, ca suma de 45 de miliarde de euro donată anual regimului Zelenski să fie majorată cu 33 la sută, până la 60 de miliarde. Și asta sub formă de virament obligatoriu către industria de apărare din SUA. Transparent, pe față, fără pretenția ca Ucraina să returneze vreodată banii, măcar teoretic.

Revenind la războiul din Iran, Trump a ratat inutil nunta de sâmbătă, 23 mai, a fiului său, după ce a amânat atât un nou atac cu rachete, cât și semnarea unui armistițiu.

Sub presiunea vehementă venită din Congres, șeful de la Casa Albă a revenit rapid asupra optimismului inițial legat de un „acord” cu Iranul. După ce pe 23 mai declarase că un memorandum de înțelegere era „negociat în mare parte”, pe 24 mai, președintele a temperat discursul. El a anunțat că „nu ne grăbim” și că blocada asupra Strâmtorii Ormuz rămâne în vigoare până la un rezultat satisfăcător.

Modificarea de ton a venit după un val de proteste din partea aripii războinice a republicanilor, strâns legați de lobby-ul israelian și de industria de armament. Senatorul Lindsey Graham a fost printre cei mai vocali: „Nu putem accepta un acord care lasă Iranul cu capacități nucleare reziduale și control asupra Strâmtorii Ormuz. Este necesar să terminăm ce am început.” La fel, Ted Cruz a avertizat pe X că orice înțelegere care permite Iranului să păstreze uraniu îmbogățit ar fi „un dezastru strategic și o trădare a obiectivelor noastre”. La rândul său, Roger Wicker, președintele Comisiei pentru Forțe Armate a Senatului, a subliniat că „președintele este prost sfătuit dacă urmărește un acord care nu valorează nici cât hârtia pe care-i scris. Riscul de a arăta slăbiciune este imens.”

Reacțiile au scos la iveală influența profundă a lobby-ului AIPAC și a industriei de apărare, care văd în orice calmare a tensiunilor o amenințare la adresa intereselor Israelului, respectiv o reducere substanțială a profiturilor viitoare. Trump, prins între promisiunile electorale de „victorie totală” și realitatea economică (prețuri la benzină în creștere și inflație), a ales să amâne semnarea acordului și să amenințe, din nou, cu bombardamente.

Între timp, încrederea Teheranului în orice promisiune americană este aproape de zero. După retragerea din acordul nuclear în 2018, asasinarea generalului Soleimani, sancțiunile maxime, asasinatele politice și loviturile din februarie 2026 care au vizat direct infrastructura nucleară iraniană, liderii de la Teheran văd orice „deal” ca pe o capcană. Regimul ayatollahilor știe că Trump acționează sub impulsul intereselor externe, nu al unei păci durabile.

Realist, este puțin probabil ca Trump să obțină concesii palpabile pe cele trei cerințe majore: predarea completă a stocului de uraniu îmbogățit (Iranul refuză să renunțe la „dreptul inalienabil” la îmbogățire), controlul real asupra Strâmtorii Ormuz (Teheranul o consideră zonă suverană) și limitarea arsenalului de rachete balistice (pilonul principal al doctrinei de descurajare iraniene). Fără o escaladare militară suplimentară (pe care Casa Albă o evită acum din cauza consecințelor), armistițiul fragil doar va prelungi instabilitatea regională în beneficiul industriei de armament americane și a exportatorilor de energie.

Astfel, „arta negocierii” se dovedește, încă o dată, o simplă retorică menită să mascheze continuarea aceleiași politici intervenționiste care costă Europa zeci de miliarde de euro și menține noul val de instabilitate economică globală.

Citiţi şi:
„Căile războiului” sunt în metamorfoză. Lecții din războiul din Iran
Războiul din Iran epuizează rezervele mondiale de petrol într-un ritm fără precedent
SUA și China: Războiul secret pentru petrolul iranian

yogaesoteric
11 iunie 2026